Lumea viselor

Şi când te gândeşti că totul începe în viaţă fără nici măcar o clipă de gândire, doar cu un zâmbet şi atunci toţi suntem fericiţi. Câteodată adorm, iar gândurile mele rămân treze, cutreierând locuri neştiute, aflând frumuseţi nebănuite şi descoperind ceea ce mie abia peste ani de zile îmi va fi dat să ştiu. Dar câteodată, prin nu ştiu ce miracol, imaginile îşi fac apariţia în faţa ochilor mei, se pierd în ore lungi din noapte şi mai rar, rămân în amintire sub forma viselor, a fragmentelor pe care dimineaţa mă chinui să mi le aduc aminte şi să le unesc, fără a şti ce înseamnă cu adevărat. Şi atunci, în ceasurile nopţii se pierde orice barieră, se redescoperă vechile dorinţe şi vise. Iar eu ca persoană nu exist. Eu dorm, uitat undeva într-un pat, sub o pătură oarecare, iar EU, sufletul acestei persoane prinsă în pânza somnului, scap de răutatea ce mă înconjoară, scap de temeri, de frică, de lume. Orice e posibil, absolut orice în această lume a viselor. Dar, ca în orice vrajă, există şi un opozant: răsăritul atât de crud şi rece, care îmi aminteşte după o clipă toate câte mă înconjoară. De ce nu e nimeni lângă mine când deschid ochii şi caut prin pat cu mâna dreaptă? N-aş mai avea nevoie de noapte pentru a fi cine sunt, pentru a trăi cum am vrut să trăiesc din prima clipă în care am realizat cine sunt, pentru a putea visa fără a fi nevoie să îmi închid ochii, pentu a putea vedea adevărata libertate, pentru a redescoperi răsăritul şi pentru a nu mă mai întoarce vreodată în lumea nopţilor pustii.
Mirosul iernii purtat de vânturi reci şi tăioase începe iar să îmi înfierbânte nările. Visez să prind un răsărit de soare în sclipirea zăpezii aproape de adevăratul meu miracol.
Copii rămânem toţi, iar dreptul de a visa nu poate nimeni să ni-l ia. Poate că uneori nu sunt atât de copil pe cât ar trebui şi îmi cer scuze, dar toţi suntem supuşi greşelii. Un singur vis mai am, sau speranţă cum mulţi i-ar spune: mă rog ca acolo unde am lăsat o urmă, să nu fiu uitat prea repede. Mai ales de către sufletele alături de care (dacă altele ar fi conjuncturile), mi-aş dori să dăinuiesc .
Dar nici nu vreau să devin o povară.

Un vânt de searã
aprins sãrutã cerul la apus
si-i scoate ruji de sânge pe obraji.
Trântit în iarbã rup cu dintii-
gândind aiurea-mugurii
unui vlastar primavãratic.

Îmi zic: "Din muguri
amari înfloresc potire grele de nectar"
si cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi.
-Lucian Blaga-

Aproape că uitasem aceste versuri, mă simt bine că le-am redescoperit. Câtă plăcere pot să iţi aducă micile surprize şi bucurii şi câtă împlinire şi linişte interioară!

Am înţeles că nu poţi schimba nimic prin cuvinte, prin cuvinte poţi doar să transmiţi idei. Există un singur mod de a învăţa - prin acţiune, şi un singur mod de a schimba ceva în atitudinea celorlalţi - prin exemplul personal .
Toţi suntem trecători. Noi pe pământ, noi în vieţile altora, alţii în vieţile noastre... dar unii din noi ştiu să sape urme adânci în sufletele celor pe care i-au întâlnit.
Si eu am bucăţi din alţii în mine, în inima mea.
"În viaţă pierdem ani, iar de la moarte cerşim o clipă", un alt clişeu al vremurilor noastre. Totuşi, nu-ţi irosi viaţa... nu lăsa clipa să treacă pe lângă tine. Trăieşte-o! Trăieşte!

O zi frumoasă vă doresc. Şi zile senine pe dinăuntru. Soare dincolo de culmi şi salturi spre cer... şi zâmbetul înţeleptului.

____________________________________________________
Textul acesta a fost postat iniţial pe 22 iunie 2009