"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 29 mai 2014

Ar putea fi... dar nu e!




Netrezit bine inca, desi era deja ora pranzului, am luat loc pe un scaun din metrou si mi-am pus castile. Am pornit melodia de mai sus. Si cu auzul desfatat de aceste sunete si cu sufletul plin de tot ce reprezinta aceasta melodie, am inceput sa privesc la lumea din metrou.
Am vazut doi varstnici, probabil sot si sotie, care stateau unul langa altul fara sa-si spuna o vorba. Dar nu erau incruntati. Stateau doar unul langa altul si asteptau sa ajunga unde aveau treaba. Mergeau impreuna. Oameni multi si feluriti in metrou. Un grup de tineri vorbeau zgomotos aproape de spatiul dintre vagoane. O femeie imbracata foarte elegant, se tinea cu o mana de bara si era dusa pe ganduri. Un tip cu sapca si par carliontat o masura de sus pana jos. Langa mine un baiat citea, iar fata de langa el tragea cu ochiul la ce citeste. In fata mea o tipa blonda, imbracata sumar, prin ale carei haine (sumare si largi) se ghicea conturul sanilor, sedea rezemata de scaun, cu capul sprijinit de fereastra metroului. Avea ochii inchisi iar buzele ii murmurau un cantec pe care-l asculta la casti. Pe la umeri, pe sub maneca larga, intr-un alt context si intr-un alt loc, mai intim, o mana ar putea patrunde, mangaindu-i pielea, pana ar poposi pe sani. Sigur ar sti ce sa faca, odata ajunsa acolo. Ar putea fi, oare, mana oricui?!...

Ma gandeam ca si acolo unde crezi ca insemni mult, poate fi posibil sa insemni de fapt ceea ce ar putea insemna oricine. Doar ca s-a intamplat sa fii tu. Ceva, la un moment dat, s-a intamplat si a facut sa fii tu. La fel cum, ceva, la un moment dat, se poate intampla si apoi sa nu mai fii tu. Sau ea sa nu mai fie... ea.
Si apoi sa-ti amintesti tot ce faceai, dar sa nu-ti mai poti aminti ce simteai cand faceai.

Ar putea fi oricine, intr-adevar. Ar fi putut fi!... Dar n-a fost oricine. N-am fost oricine. Si asta are o mare importanta.
Si nici n-a fost, nu e si nici n-o sa fie vreodata "oricine".
Iar unele lucruri, chiar si senzatii, nu se uita niciodata.
......................

La Unirii au coborat si cei doi varstnici. El s-a oprit si i-a facut loc ei, sa iasa prima. Si a tinut-o grijuliu de mana cand a pasit pe peron. Pentru ca nu era "oricine".

vineri, 23 mai 2014

Noapte de primavara (o alergare in forta)




Nu am mai alergat de la intamplarea povestita aici, adica de trei luni jumate.

Aseara am ajuns acasa cu putin inainte de ora 21. Afara fusese soare. Mult soare. In casa era placut. Am intrat in camera... of! Intr-una din zilele saptamanii trecute, nici nu mai stiu exact care, m-a apucat vrednicia si m-am hotarat sa imi fac ordine in camera. M-am apucat de treaba, scotand toate lucrurile afara din sifonier si imprastiindu-le prin camera, cu scopul de a le baga la loc, aranjate, sa am idee ce si pe unde se afla, cand caut ceva. Am impachetat frumos niste tricouri, le-am pus intr-un sertar... si restul a ramas asa. In plus, s-au mai adaugat cateva lucruri ramase in urma intoarcerii din tura cu bicicleta de duminica. Si peste tot mormanul acela de diverse lucruri si bulendre, in care nu mai am nici cea mai vaga idee ce si pe unde se afla, trona uscatorul de rufe. Abia am resuit sa-mi fac loc spre calculator. L-am pornit si am deschis site-uri cu prognoze meteo. M-am uitat pentru muntii Parang. Ploaie usoara doar in weekend. Restul zilelor soare. M-am uitat si pentru muntii Lotrului. La fel. Am pornit muzica.

M-am dus in bucatarie si mi-am spalat un mar. L-am mancat. Era dulce-acrisor si scartaia cand il striveam cu maselele. Era zemos.

Am revenit in camera. Am mai pierdut vremea in fata calculatorului. Apoi am privit in jur. Trebuie sa ma apuc de ordine, mi-am zis. Nu mai am loc, nu mai gasesc nimic. M-am apucat sa strang hainele de pe uscator. Le-am asezat ordonate, pe pat. M-am intors sa strang uscatorul si am calcat pe ceva. A trosnit ca o carcasa de plastic care se sparge. Ceva din accesoriile pentru bicicleta, m-am gandit. O fi farul, pe care abia l-am luat si inca n-am apucat sa-l folosesc? Nu m-am uitat sa vad ce e. Eram indispus. Am iesit din camera. M-am dus in bucatarie, mi-am luat ceasul de pe frigider, m-am intors in camera, m-am imbracat in niste pantaloni trei sferturi negri, am aruncat un tricou tehnic pe mine, rosu si mi-am pus pe cap o sapca, tot rosie. Mi-am luat o pereche de sosete de alergare, m-am dus la usa, m-am incaltat in pantofii de trail running, mi-am pus castile pe urechi, am setat mp3-playerul numai pe melodii de la Travka, am smuls cheile de pe dulap si le-am vart, zornaind, in buzunar, le-am scos, am descuiat usa, am iesit, am incuiat-o la loc, mi-am agatat cheile la pantaloni cu brelocul cu carabiniera si am chemat liftul. Amintindu-mi ca m-am hotarat sa alerg, am pornit usor, pe scari. Desi stau la etajul noua. Era ora 22:38.

Am mers in alergare usoara pana la intrarea in parcul IOR. Cand am intrat in parc, nu era lumina. Becurile erau toate stinse, la intrare. Am simtit un miros placut, patrunzator, de copaci in floare. Dar nu mi-am dat seama despre ce copac sau floare e vorba. Insa mirosul m-a urmarit pana la malul lacului.
M-am pregatit de alergarea serioasa. Nu aveam chef sa fac o alergare de antrenament, constanta. Aveam chef sa ma epuizez repede, sa dau tot ce pot, sa vad cat sunt in stare sa rezist, asa, la prima alergare dupa mai bine de trei luni. Mi-am scuturat putin picioarele. Niciodata n-am stiut ce exercitii sa fac, de incalzire. Mi-am pornit cronometrul si am plecat. Tare. Alergam tare, intr-un ritm pe care era limpede ca nu-l puteam duce pana la capat. Dar n-am incetinit. Vroiam sa fac o tura de lac, cat pot de repede. 

Am uitat ca vara budele ecologice din parc, put, asa ca am trecut pe langa prima cu gura deschisa. N-a fost prea placut. Pe-a doua n-am vazut-o, asa ca tot cu gura deschisa am trecut pe langa ea. Prin parc erau oameni. Parinti cu copii, tineri cu role, cu biciclete sau in grupuri vesele, erau si cativa alergatori. Era racoare si placut. Doi indragostit se tineau de mana. S-au sarutat chiar cand am trecut pe langa ei. 

Respiratia a inceput repede sa mi se agite. La prima trecere pe sub pod, deja imi auzeam inima in urechi, pe langa muzica din casti. Dar continuam sa fortez alergarea. Nu tot timpul reuseam sa mentin un ritm constant. Incepeam, incet, incet, sa scad viteza. Cand realizam asta, acceleram iar. Simteam incordarea in totii muschii. Plamanii pompau de parca vroiau sa-mi iasa din piept. Cand am trecut pe partea cealalta a lacului, observam ca oamenii intorceau mereu capul cand ma apropiam de ei. Dupa ceilalti alergatori nu intorceau capul. O alergatoare chiar s-a speriat cand m-am apropiat de ea. Intr-o pauza dintre melodii, am inteles de ce. Respiratia mea suiera ca o locomotiva. 

Cand m-am apropiat de a doua trecere pe sub pod, imi simteam inima peste tot: in piept, in gat, in urechi, in palma, in genunchi. Parea sa bata peste tot. Habar n-aveam cat aveam pulsul. Respiram cu gura larg deschisa si tot nu era suficient. Am mai incetinit ritmul, dar cand am trecut pe sub pod, cei de la Travka urlau ceva in casti, asa ca am urlat si eu pentru motivare, ca atunci cand ridici o greutate mare, de jos si am mai accelerat putin, dar nu pentru mult timp. Apoi mi-am gasit un ritm sustinut cu care imi era mai bine. 
A inceput sa ma intepe in piept, in partea dreapta. M-am intrebat ce se poate intampla. M-am gandit ca o sa aflu. Cel mai probabil, o sa ma opresc cand n-o sa mai pot. 

Am inceput sa-mi simt tot corpul cum reactioneaza, cum protesteaza. Ceea ce simteam imi aducea oarecum aminte de ultimii km inainte de sosire la maratoanele montane, cand tot corpul imi cerea sa ma opresc, iar eu nu vroiam sa rup ritmul, ducand o lupta cu corpul meu sa-l fac sa mai reziste putin. Aceeasi lupta o dadeam si acum. Am mai accelerat putin, in speranta de a termina mai repede tura. Muschii imi erau incordati, pana si mainile pe care le balabaneam pe langa mine erau incordate. Taiam cu ele aerul de parca vroiam sa rup ceva cu latul palmei.

Mai aveam cateva sute de metri. Am trecut pe langa o constructie. Mirosea a gogosi. Gogosile sunt bune. Cele pe care le mancam, nu cele pe care le spunem. Am alergat cat de tare mai puteam.
Am simtit cum vederea incepe sa mi se impaienjeneasca. Vedeam puncte luminoase cum se plimbau prin fata ochilor. Respiram ca si cum mi-as fi dat duhul. Fata imi era foarte concentrata. Simteam o vaga senzatie de plutire si de detasare. Lumea din jur era limpede si luminoasa, dar parca se incetosa pe margini. 
Pe ultimii cativa metri am mai incercat un sprint, dar n-am mai fost in stare de nimic. Am ajuns in locul de unde am pornit si am apasat mecanic pe butonul de stop al cronometrului. Am facut cativa pasi, oprindu-ma din alergare, dar parca nu erau picioarele mele. Iar aerul nu imi parea suficient. Am iesit de pe trotuar pe iarba din margine si am urcat putin, printre copaci. Apoi, cu fata la panta, m-am sprijinit cu mainile in iarba si am stat asa, putin. Iarba s-a strivit sub mainile mele si mirosea placut. Respiram de parca sufletul vroia sa iasa din mine.
Acum, ca ma oprisem, simteam cum iese caldura din mine. Fata mi s-a incins cumplit si cred ca eram rosu ca fierul incins. Am simtit transpiratia cum iese prin toti porii. Ardeam. Mi-am dat sapca jos si am aruncat-o in iarba. Cei de la Travka insistau: "Sunt un erou, cu capul gol..."
Am zambit. M-am asezat jos, pe iarba si m-am rezemat de un copac. Imi recapatam suflul. M-am uitat la ceas: 13:01:48 min. La antrenamentul meu, e rezonabil sa ma simt asa dupa o alergare de 3,2 km cu 4 min/km. Dar tot e limpede ca ma rablagesc. E drept, n-am incercat niciodata sa vad cat de repede pot sa fac o tura de lac in alergare. Dar mi-am propus ca in vara asta sa reusesc sa dau o tura sub 10 minute.

Respiratia mi s-a linistit, iar corpul mi-a fost invadat de o stare generala de bine. Imi simteam toti muschii cum incep sa se detensioneze. M-am ridicat, mi-am luat sapca de jos, mi-am pus-o pe cap si am coborat pe malul lacului pentru inca o tura de lac, de data asta de relaxare. Am pornit usor. Transpiratia se uscase pe mine si acum mi se facuse frig. Cand am ajuns la prima trecere pe sub pod, incepusera dintii sa-mi clantane. Am marit ritmul, sa ma incalzesc. Alergam, respiratia mi se accelera, dar nu ma incalzeam. Nici nu transpiram.

O rata se indrepta prin fata mea, la pas, spre lac. Pe malul lacului, in iarba, patru bobocei de rata se invarteau de zor, cu treburi doar de ei stiute. Alergand, am uitat ca mi-e frig. Cand mi-am amintit ca imi fusese frig, am realizat ca nu-mi mai era. Dupa ce am trecut a doua oara pe sub pod, am simtit cum plumbul mi se lasa in picioare. Au devenit, dintr-o data, foarte grele. Am alergat domol, de revenire. Am terminat a doua tura in 17:08:22 minute. Cand am incheiat aceasta a doua tura, respiram deja normal. Ce mare diferenta pot sa faca patru minute!

Am mers la pas spre casa, ascultand muzica. Nu mai aveam chef sa alerg. Cand m-am apropiat de intrarea in bloc, am simtit iar mirosul acela placut, de pomi infloriti. Era un pom pe care-l cunosc, dar nu stiu cum se numeste. Un fel de salcie. Iar deasupra lui, trona coroana unui salcam. Era inflorit. Stau din 2010 aici si nu stiam ca in fata blocului am un salcam.

Am ajuns acasa, am dat drumul la apa in cada si intre timp mi-am facut de lucru pe la calculator. Apoi mi-am dat seama ca imi era foame. Mi-am facut o salata si mi-am pus doua oua in tigaie. Galbenusul unui ou s-a spart si s-a amestecat cu albusul. Ma uitam la ele cum sfaraie in tigaie. Cand au fost gata, le-am luat cu o paleta si le-am pus pe farfurie. Le-am mancat. Am mancat si salata.
Mi-am facut si un milkshake: lapte, banane, migdale, miere si gheata. Cand am pornit blender-ul m-am uitat la ceas. Trecuse de miezul noptii. Cand a fost gata, am pus bautura in pahar.

Am bagat laptele in frigider. Am vazut acolo sticla de vin si mi-am amintit ce spunea Hemingway. Ca vinul e un anestezic bun. Asa e. Dar eu n-aveam de gand sa-mi anesteziez starea. Gandind asta, am deschis dopul de la sticla cu lichior de mure, pe care l-am cumparat in tura de duminica, cu bicicleta. Am ajuns atunci cu 250 ml acasa. Am mai baut intre timp. Acum, tot ce mai era in sticla l-am turnat in paharul cu lapte. Era plin de amintiri proaspete. Firisoare rosii s-au imprastiat prin bautura. Am amestecat si am plecat cu paharul in baie. Mi-am luat cartea. Sonata Kreutzer, de Tolstoi.
Simteam furnicaturi in muschii picioarelor. Si ai spatelui. Probabil am fost prea incordat. Apa era potrivit de calda. Aproape ca m-am prabusit in ea. Am stat putin asa, cufundat in apa, privind in gol. Apoi am luat cartea. Am citit cateva randuri. N-aveam chef. Era prea agresiv Tolstoi, pentru starea mea de atunci. M-am bucurat de baia calda. Am terminat bautura din pahar. Am iesit, pasind pe covorasul pufos cu picioarele ude. M-am sters si am tras halatul de baie pe mine. 

M-am dus in camera. Acelasi dezastru. De maine o sa ma apuc sa-mi fac ordine. M-am uitat pe ce calcasem inainte de a iesi la alergat. Era capacul de la un spray deodorant. Nicio paguba.
Am luat hainele pe care le ordonasem frumos, pe pat, dupa ce le dadusem jos de pe uscator si le-am asezat, la fel, ordonate, pe jos. Apoi am luat o carte de Hemingway, m-am bagat in pat si am recitit din ea pana cand mi s-au ingreunat pleoapele.

Finalul cartii il surprinde pe povestitor intr-o masina, tinand in brate pentru cateva clipe femeia care-i era draga, dar cu care nu va putea sa fie niciodata. Cartea se incheie cu urmatoarele cuvinte:

"- Oh, Jake, sopti Brett, cata bucurie am fi putut trai impreuna!
In fata noastra se ivi un politist calare, in uniforma kaki, care dirija circulatia. Isi inalta bastonul. Masina frana brusc, aruncand-o pe Brett si mai strans la pieptul meu.
- Da, rostii atunci. Nu-i incantator gandul asta?"

Am inchis cartea, am stins lumina, m-am intins in pat si am adormit.

joi, 15 mai 2014

Trezirea



M-am trezit cu aceeasi melodie de la Rammstein (Fruhling in Paris) cu care telefonul ma readuce la viata de ani de zile. Am facut ochi, am vazut lumina de afara, prin draperii si m-am intrebat daca mai ploua. Mi-a fost greu sa ma trezesc, asa ca m-am intors pe partea cealalta. Am adormit. Dupa 10 minute, telefonul m-a trezit iar. L-am oprit si am adormit cu mana pe buton. Cand a sunat a treia oara, m-am ridicat in capul oaselor, mi-am dat picioarele jos din pat si le-am varat in papuci. Am stat asa pe pat, o vreme, in sezut, cu capul in maini, cu picioarele in papucii de cauciuc si privind la covor. In urma noptii ramasese in mine un gol nesfarit. Asteptam ca in acest gol sa reapara acel firicel mic de praf, numit speranta. 

Mi-am amintit niste cuvinte pe care le-am scris odata, demult, prin negura timpului: "Partea cea mai frumoasa a vietii o reprezinta clipa sfanta a diminetii cand, trezindu-te, privesti fericit razele soarelui, asculti cantecul pasarelelor si simti mirosul ierbii scaldate in roua, fara a-ti aminti inca realitatea care te inconjoara." 
Am scuturat din cap. Simteam doar aerul inchis din camera si auzeam cum un vecin trage apa la wc.

Un oftat anemic a evadat dintre buzele mele intre-deschise. M-am ridicat greoi, am deschis usa camerei, am iesit pe hol si, in drumul meu catre baie, m-am lovit de noul cuier cu care nu m-am obisnuit inca, aparut acolo odata cu noua mea colega de apartament.

Apoi m-am imbracat in graba. Timpul trecea, nu ma astepta pe mine sa ma desmeticesc. N-am mancat nimic, am baut doar cateva guri dintr-o sticla de cola pe jumatate golita, pusa la rece, in frigider. Am simtit o arsura in stomac. Mi-am zis ca o sa mananc ceva pe drum.

Am parasit barlogul, intrebandu-ma daca am incuiat usa. Am coborat cu liftul. Cand am iesit din scara blocului, am vazut un flacau care sedea jos pe scarile de la intrarea in bloc. Fuma. Nu-l cunosteam. M-am gandit daca sa-l salut sau nu. Pana sa ma hotarasc, trecusem deja de el. Asfaltul turnat pe aleea de la iesirea din bloc ce se strecoara printre gardul viu care inconjoara gradinitele blocului, era ud. Am vazut un melc care se straduia sa treaca dintr-o parte in alta. L-am luat si l-am dus din picioarele oamenilor, in gradinita spre care se indrepta. Mereu fac asa. Am vazut prea multi striviti de oameni neatenti sau nepasatori. 

Si mi-am amintit de aseara, cand veneam acasa. Am iesit de la metrou fix in acele clipe cand ploaia atinsese apogeul. Un fulger m-a salutat, cu onorul de rigoare al tunetului. Cand am ajuns in fata blocului, ploaia se mai domolise. Frunzele gardului viu frematau cicalite fara oprire de ploaia marunta si rece si mirosea a ud si a verde. Am vazut un melc ce se tara pe asfaltul umed si m-am oprit brusc, m-am aplecat si l-am ridicat si l-am dus in directia dorita de el, luandu-l din picioarele trecatorilor. Cand m-am oprit si m-am aplecat, am zarit cu coada ochiului pe cineva care venea grabit sa intre in bloc si s-a oprit brusc, sa nu dea peste mine. Apoi am auzit o voce de fata tanara:
- Si eu fac asa! Mereu ii dau la o parte. Sa nu fie calcati.
Apoi a mai zis ceva, dar n-am auzit ca aveam castile pe urechi si tocmai ma indreptam de spate, iar gluga gecii mi-a fosnit pe cap. Am oprit muzica, fara sa-mi dau castile jos si am dat din cap zambind (a salut sau confirmare a celor spuse, nici mie nu mi-era prea clar). Am intrat in bloc, mi-am dat gluga jos, m-am scuturat de ploaie si am intarziat la cutiile postale. Ea a ajuns la lift care era deja la parter. A deschis usa si m-a intrebat daca urc. I-am confirmat. Am urcat in lift. I-am spus ca eu merg la 9. Ea la 5. Am apasat pe butonul 5 al liftului. Liftul a pornit. Nimeni nu mai zambea, nimeni nu spunea nimic. Fiecare cu el insusi, cu gandurile lui. Ea a coborat la 5, eu am urcat la 9.

Dupa ce am mutat melcul ce-mi iesise in cale in aceasta dimineata, am pornit la drum, spre munca. Inca nu simteam foamea. Am trecut printr-un gang, in spatele blocurilor. In gang era curent. In partea cealalta, trotuarul era ud. Am cotit stanga spre metrou si ma pregateam sa-mi pun castile cand am simtit sub picior ceva care se striveste si am auzit acel sunet inconfundabil, ca atunci cand calci pe coji de ou. Am sperat sa ma insel, dar cand m-am uitat am vazut melcul strivit. Era facut terci. Fusese un melc mare. Si am avut dintr-o data sentimentul zadarniciei tuturor actiunilor mele. In fata, o pisica a traversat trotuarul. Mi-a sfasiat inima. Era tarcata, cu parul scurt, ciufulit si bortoasa. Burtica ei, in care mici fiinte asteptau sa iasa la lumina, mi s-a parut un lucru foarte trist. Noi biete creaturi ce vor mieuna disperat si cumplit, in incercarea lor de a scapa de foame, pana cand vor disparea, strivite de cauciucul vreunei masini, ori ucise de vreun caine sau de vreun biped ce va dori sa demonstreze ce mascul feroce e el. 
Am simtit o stare da rau sufletesc, la aceste ganduri. Si mi-am amintit o discutie petrecuta intr-o padure, determinata de ideea de a lua de acolo un catel parasit, cand nu prea vroiam sa fiu de acord cu cele ce mi se spuneau. Despre ipocrizia sufletului nostru. Trecem de atatea ori, nepasatori, prefacandu-ne ca nu vedem, ca nu auzim, pe langa atatea fiinte suferinde (fie ei oameni sau animale) si nu miscam un deget, iar odata ni se pune pata pe o situatie anume si insistam, doar acolo, doar in acel caz izolat, sa schimbam ceva. Probabil doar pentru a ne demonstra noua insine ca, totusi, suntem buni, ca ne pasa si cu gandul ca astfel vom sterge toata nepasarea ori pasivitatea in fata suferintei, trecuta si viitoare.

Am ajuns la metrou, am urcat laolalta cu ceilalti si mi-am scos cartea. In fata mea, pe scaun, sedea o fetita care se uita atenta si curioasa la cartea din mana mea. Era imbracata intr-o rochicioara albastra cu buline albe, peste care avea trecuta o jacheta de ploaie. Picioarele le avea acoperite cu strampi albi si era incaltata in pantofiori negri, legati cu o curea cu catarama de metal. Era bruneta si avea parul prins in doua codite neimpletite. Am privit-o peste marginea de sus a cartii. Prinzandu-mi privirea, s-a uitat atenta si ea la mine. Eu mi-am tras fata in jos, ridicand in acelasi timp si cartea putin, pana cand mi-am ascuns de tot privirea. N-o mai vedeam, vedeam doar randurile din carte. Si, brusc, am tras cartea in jos, pana la nivelul barbiei, am bulbucat ochii si am schitat un zambet haios si am mimat cu buzele: "Bau!". Fetita a inceput sa rada in hohote, batand din palme si dand agitat din picioare, sarind pe scaun in sus, in acelasi timp. Mama ei a atentionat-o sa fie cuminte, dar fetita era numai ochi la mine. Eu imi mai ascundeam ochii dupa carte, apoi ii readuceam la vedere. Uneori rapid, alteori incet, ca o pisica ce te pandeste din spatele unui paravan. Cand mi-am apropiat ochii, privindu-mi cu ambii varful nasului, fetita a ras iar zgomotos. 


Si atunci am inteles cate greseli fac. 

Gresesc cand cred ca visele, chiar si cosmarurile, sunt mai bune decat realitatea pentru simplul motiv ca din ele te trezesti si rasufli usurat ca a fost doar un cosmar, dar din realitate n-ai nicio scapare. 

Gresesc cand las timpul sa aseze lucrurile in locul meu si cand aman sa spun ceea ce am de spus. 

Gresesc cand cred ca partea cea mai frumoasa a vietii o reprezinta clipa diminetii atunci cand, trezindu-te, privesti fericit in jur fara a-ti aminti inca realitatea care te inconjoara.
Partea cea mai frumoasa a zilei, insa, ramane dimineata cu soarele rasarind vestind inceputul unei noi zile care ne asteapta sa o traim cum ne vom pricepe noi mai bine.

Iar Octavian Paler spunea: "Nu exista pustiu, exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim." 
Si tot el marturisea: "N-am stiut ca floarea amara a singuratatii are, atunci cand o atingi de obraz, sunetul unor pasi care pleaca." 
.............................................

Cand am ajuns la magazin un client ma astepta in fata magazinului. A intrat imediat dupa mine si mi-a zis:
- Tinerete, uite ce vreau eu de la tine...


marți, 13 mai 2014

Intuneric si lumina*




Lumina

Deja se innorase afara cand am plecat de la magazinul unde lucrez si cativa stropi stingheri de apa patasera deja asfaltul. Era ora 18:30. Statea sa ploua, cum sta si acum si nu se mai hotaraste.
M-am indreptat spre metrou cu Anathema in casti. Mergeam spre o intalnire cu prietenii mei olteni, pe undeva prin Berceni. Am prins metroul spre Piata Sudului fix cand se pregatea sa inchida usile si sa plece. Mi-am gasit un loc intr-un colt si ma zgaiam intr-o carte de Tolstoi. Cu coada ochiului am zarit in stanga mea niste picioare, acoperite cu dres ascuns in partea de sus de niste pantaloni scurti. Mi-am vazut mai departe de Sonata Kreutzer. 

La un moment dat, o zgaltaiala mai serioasa a metroului m-a facut sa-mi caut un punct de sprijin. Am ridicat ochii din carte pentru aceasta operatiune si am surprins urmatoarea scena: in fata mea, un tip, mai inalt ca mine, cu barba, par bogat si evident mai tanar, cu niste casti mari pe urechi, zambea privind direct spre stanga mea. M-am uit si eu in directia aia si atunci am observat si posesoarea picioarelor acoperite cu dres amintite anterior, care ii zambea sugubat tipului din fata. Am crezut ca se cunosc, dar nu, dupa aceste zambete si-au vazut fiecare de ale lor. Probabil ca s-a dezechilibrat ceva, sau vreo intamplare observata de amandoi le-a unit zambetele, cine stie? Mai departe, ea se uita in telefon, el pe tableta. Statiile veneau si treceau iar eu, cum mai trageam cu ochiul, ii tot vedea aruncandu-si ocheade asortate cu zambete. 

Cand ne apropiam de Brancoveanu, un gest dinspre tip imi atrage atentia. O miscare brusca. Ma uit spre el si-l vad cum se hotaraste dintr-o data: isi da jos castile de pe urechi si da din cap a hotarare, dupa care, zambind in continuare, sa duce direct la tipa. Ii zice ceva. Ea zambeste si alene isi da jos castile din urechi. El mai zice ceva, ea raspunede. Eu nu aud ce-si vorbesc. Opresc muzica din casti si ma dau oleaca mai aproape, asa, ca din intamplare. Prindeam doar franturi de cuvinte, nu reuseam sa inteleg ce-si spun. Am auzit doar ca ea ii spunea ceva cum ca "a vazut pe..." si dadea din maini ca nu-si amintea. Probabil ca incropisera rapid un mic subiect de discutie si raspunsul ei la intrebarile lui era legat de ceva ce a vazut sau gasit ea undeva, dar nu-si mai amintea unde. Incerca sa-si aminteasca si ii era ciuda ca nu-si aminteste. Vorbea moale si parea ca vrea sa lase discutia neterminata. Metroul se apropia de statie. Ea nu si-a amintit ce vroia sa spuna, a invartit o mana fara sens prin aer si, zambind si tot asa, alene, a coborat din metroul care tocmai oprise si deschisese usile. Dupa care n-a pornit imediat si hotarat spre iesire, ca ceilalti calatori, ci s-a oprit, s-a rotit spre usa de la metrou si i-a zambit tipului. M-am uit la flacau. Zambea si el.

Am stat atat vreme printre oameni, fara sa-i observ! Acum insa ii observam. Langa mine erau oameni, se consumau fapte, se infiripau posibile povesti... Si n-am putut sa ma abtin sa nu intervin.
M-am uitat tinta la tip si l-am intrebat direct:
- Tu unde cobori?
El raspunde, uimit de intrebare, dar senin ca un cer de vara:
- La urmatoarea.
- Esti sigur?, il intreb eu, accentuand vorbele cu subinteles.
El se uita la mine in prima faza nedumerit, apoi se lumineaza, zambeste si coboara si el.
Usile s-au inchis, metroul a pornit si cand m-am uitat pe peron, i-am zarit o clipa fata in fata, zambind si discutand.

Cand am iesit la Piata Sudului, norii acopereau in continuare cerul si se intetise un vant placut, de primavara. M-am lasat invaluit de acest vant si am mers pe jos pana la destinatie.

***

Am ajuns la intalnirea cu prietenii mei. Am avut o seara placuta. Am gustat oleaca de tuica si apoi ceva vin, cu masura. Masura era paharul. Nu mai stiu cate masuri am golit.
Am vazut boxele mele audio pe care le imprumutasem pentru botez si am primit informarea ca trebuie sa mi le iau, ca se tot impiedica de ele si tocmai se gandea sa le duca la ghena de gunoi.
Seara s-a transformat in noapte, vinul pisca limba si o dezlega, iar amintirile, glumele si ideile curgeau lant, tinandu-se de mana si cu cateva barfe nevinovate.
S-a apropiat si ora aia fatidica, cand trebuie neaparat sa pleci daca nu vrei sa dai bani la taxi.

Intunericul 

M-am aciuat in masina care mergea spre Unirii. Afara era intuneric. Noaptea era linistita, iar norii invaluiau, cuminti, orasul. Constructia pasajului de pe Vacaresti a dus la o oarecare debusolare in trafic si, fara intentie, ne-am pomenit la gura de metrou Mihai Bravu. Eu am zis ca o sa cobor acolo, ca e mult mai aproape de casa. M-am dat jos din masina imediat ce restrictiile de circulatie pe anumite benzi datorate constructiei s-au terminat, acolo unde drumul, dupa ce vine restrictionat pe o banda, se largeste iar in trei benzi pe sens, plus liniile de tramvai de pe mijloc. Pe partea aceasta a drumului nu exista iluminat public. Era bezna. Cativa copaci cu ramuri stufoase amplificau senzatia de intuneric. Un caine latra, pe undeva. Trebuia sa traversez toate cele sase benzi ca sa ajung pe partea cealalta. Coborasem exact la mijlocul distantei dintre cele doua guri de metrou. Nu era nicio trecere de pietoni. Masinile treceau cu viteza. M-am decis sa ma indrept spre gura de metrou din directia de mers spre acasa. La acest metrou, eu am folosit doar gura de intrare dinspre Lidl, adica cealalta fata de cea spre care ma indreptam.

Mi-am pornit muzica in casti si am facut cativa pasi in directia intrarii de metrou de pe celalat trotuar, mergand paralel cu drumul pana voi gasi o cale de trecere printre masini. In semiobscuritatea de pe partea cealalta, cineva imi facea cu mana si striga la mine "Ba!"... Pe naiba, cine si ce treaba sa aiba cu mine?! Umbra aceea continua sa se agite si a inceput sa faca cativa pasi in aceeasi directie cu mine, tot dand din maini. M-am hotarat sa opresc muzica in casti, sa aud ce naiba zice.

- "Ba, aici sunt, unde te duci?", striga la mine o voce de fata, dar cu accentul ala de "trotuar".
Cu cine naiba vorbeste?, m-am minunat eu! In fine, ignor, imi vad de drum si ma aventurez in incercarea de a traversa.
- "Nu e nimeni acolo, ba, de ce ai coborat acolo? Aicea suntem, la lumina. Hai, vino-ncoa' la mine. Unde te duci? Tu nu auzi?"

Incep sa am o banuiala. Iar banuiala mi se transforma in certitudine atunci cand o masina alba opreste langa acea persoana, iar ea uita complet de mine si merge grabita spre masina si baga capul pe geam, pentru tratative. Fac slalom printre masini si cum merg asa, oblic pe strada, indreptandu-ma spre intrarea de la metrou alergand sa nu ma asfalteze vreo masina, vad o alta don'soara, bronzata, cu un zambet cuceritor in ciuda dintelui lipsa, care vine zambind spre mine.

- "E, hai, ce fugi asa, ca nu plec nicaieri. Hai, zi, ce vrei?" si continua sa zambeasca, complice.
- "Nimic", ii raspund eu fara sa ma opresc din mers.
- "De ce?!", ma intreaba don'soara cu o fata asa de uimita, incat am realizat ca ala chiar era ultimul raspuns la care se astepta.
- "Pentru ca nu vreau", am intarit eu raspunsul cu toata sinceritatea si m-am indreptat spre metrou. Ma amuza intamplarea.

Am intrat inveselit la metrou, dar am uitat ca nu eram la intrarea cu care eram obisnuit, asa ca am luat metroul de la peronul din partea dreapta, cum il luam de obicei. Tocmai era in statie, asa ca am alergat spre el, fara sa ma mai uit la ce scrie pe panourile informative. Nu stiu unde mi-a fost mintea, muzica o repornisem in casti, asa ca nu mi-am dat seama ca m-am urcat in alt metrou decat atunci cand m-am pomenit la Unirii (eu trebuia sa ajung in directia opusa, la Grigorescu). Prima data nici n-am inteles cum a fost posibil. Neasteptandu-ma sa ajung la Unirii, nu reuseam nici sa ma orientez, sa inteleg ce metrou trebuie sa iau acum, in directia cea buna. 

Dupa ce m-am dumirit, am pornit spre casa. Am ajuns, m-am schimbat, am scris prima poveste, am postat-o pe facebook si apoi am facut un dus si mi-am dat seama ca am uitat sa iau boxele alea. Am mai pierdut putin vremea cu Sonata Kreutzer pana cand, tarziu in noapte, obosit fiind, mintea a inceput sa-mi zboare. Stiam ca sunt destul de obosit cat sa o pot opri.

Era o noapte linistita. De afara nu se auzea absolut nimic. Am stins lumina si m-am intins sub pilota. Un tantar mi-a bazait langa ureche. Am aprins lumina si l-am urmarit pana cand s-a asezat pe perete. M-am ridicat in capul oaselor si am vazut o cutie de chibrituri pe corpul de mobila de langa pat. Am luat cutia si am aprins un chibrit. Apoi, cand flacara a prins putere, am miscat iute batul intr-acolo. Sfaraitul tantarului la contactul cu flacara a fost un zgomot satisfacator. Apoi chibritul s-a stins. Am stins si lumina si m-am intins din nou sub pilota. M-am intors pe-o parte si am inchis ochii. Simteam cum vine somnul. M-am lasat in voia lui si am adormit.

__________________
* - Am numit acest text "Intuneric si lumina", desi povestile sunt in ordine cronologica inversa fata de cum le anunta titlul, pentru ca mai intai a fost intunericul. Abia apoi s-a facut lumina.