"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 13 aprilie 2010

Uitarea

"Doamne, Doamne, ce ţi-e şi cu zilele omului, ştii?!
Când le ai, le ai...
Când nu mai poţi, nu ştii ce să faci cu ele!"


Uităm. Uităm multe şi nu mereu datorită unor "defecţiuni tehnice"... sau cel puţin aşa credem, că uităm. Nici n-am avea cum sa ţinem minte totul, mai ales din vremuri îndepărtate, când viaţa işi revarsă tumultul ei zilnic asupra noastră. Iar lucrurile "vechi" le stocăm inconştient în diferite sertare ale minţii noastre. Iar ceea ce uităm nu este conţinutul acelor sertare ci tocmai calea către ele.
Şi nu de puţine ori lucruri exterioare - o adiere, un parfum, o scenă, un gest, o situaţie, o şoaptă în faptul serii, un peisaj, un gust, un sunet, un obiect, sau altele asemenea, ne arată calea spre acele sertare trezind în noi amitiri ce păreau demult uitate. Fapte, gesturi, cuvinte, persoane...
În cazul meu a fost un vis - noaptea trecută. Am visat persoane dragi mie care demult nu mai sunt printre noi. Şi căţeluşa pe care o aveam la ţară şi care a murit cu câteva zile înainte de Paşte. Şi eram fericit, extrem de bucuros să aflu în vis că n-au murit. Şi m-am trezit. Şi după aşa bucurie, conştientizând realitatea şi cu sertarul amintirilor legate de persoanele respective deja deschis de vis, aşa o tristeţe m-a apucat încât au început să-mi curgă lacrimile... de dor. Dor lipsit de orice speranţă.

Şi mi-am amintit povestea reală de prin 1925, din Japonia, a câinelui Hachiko, cel care îşi aştepta stăpanul în fiecare zi la ora 17 la gară, când se întorcea de la muncă şi care n-a înţeles că într-o zi stăpânul său a murit fiind în oraşul unde preda la Universitate şi a continuat să-l aştepte, plin de speranţă, timp de 9 ani (adică până când a murit), în fiecare zi de la ora 17 şi până la ultimul tren, în acelaşi loc, ca de obicei. Hachiko n-a uitat! Şi n-a încetat să spere, deşi nu mai era nici o speranţă!
A refuzat orice cămin şi trăia din mila celor care îşi desfăşurau activitatea pe lângă gară, ori în gară. Tot restul vieţii şi l-a petrecut aşteptând, aciuat printre vagoane pe timpul nopţii. Iar ziua îşi relua locul de aşteptare. Şi mereu tresărea când oprea un tren şi ieşeau oameni din gară, în special la ora 17. Poate acum?
Dar stăpânul nu a mai sosit. Murise într-un oraş străin şi nu avea să se mai întoarcă niciodată. Hachiko însă nu a crezut asta. Prietenii nu abandonează niciodată. Stăpânul trebuie să vină. Poate mâine?...
Povestea câinelui a fost spusă de unul din studenţii profesorului care a publicat şi câteva articole despre câine şi în scurt timp a devenit destul de cunoscută povestea sa. În 1934, înainte să moară câinele, i s-a construit o statuie în faţa gării pe locul unde a aşteptat atâta, care mai există şi azi. La dezvelirea statuii a participat şi câinele.

După povestea acestui câine au fost realizate două filme: unul japonez, (Hachiko monogatari 1987 - clic pt trailer) şi unul american, cu Richard Gere (Hachiko: A dog's Tale - clic pt trailer). Recomand ambele filme, fiecare având farmecul său aparte şi prezentând povestea câinelui într-un mod oarecum diferit.

Filmul japonez, deşi este realizat în 1987, are un parfum special, inconfundabil şi de necontestat, conţinând câteva scene impresionabile care nu se regăsesc în celălat şi îl prezintă pe Hachi ca pe un câine care, după moartea stăpânului său - pe care el nu o înţelege, devine nedorit, iar el neînţelegând ce se întamplă cu înmormântarea, schimbarea căminului şi lipsa stăpânului, continuă să-l aştepte la ora ştiută şi până la ultimul tren, zi de zi, timp de 9 ani, până la moarte, acceptându-şi condiţia de vagabond şi în final dorind-o, pentru a nu fi reţinut să-şi aştepte stăpânul după cum dorea. Iar imaginea de final din acest film e de-a dreptul zguduitoare.

Filmul american plasează întâmplarea în zilele noastre şi se axează mai mult pe povestea câinelui, iar relaţiile dintre acesta şi stăpân capătă un caracter oarecum mistic. După moartea stăpânului, câinele refuză de la bun început orice adăpost sau domiciliu şi preferă să doarmă în gară, printre vagoane, pentru a-şi aştepta stăpânul zi de zi, de la ora ştiută până la ultimul tren. Ceva de genul "eu de aici nu plec până nu vine stapanul”. Şi acesta este un film frumos, de suflet, care a făcut 99% din persoanele din sălile de cinema, cel puţin să lăcrimeze, dacă nu sa boceasca de-a binelea. Pentru că e zguduitor gândul să ştii că aşa ceva chiar s-a întâmplat. Povestea e foarte tristă, e despre "speranţa fără speranţă", precum şi despre încapacitatea de a înţelege mesajul care vine de la cei din jur şi care ar trebui să te facă să înţelegi şi să accepţi... sau şi mai trist, despre incapacitatea de a accepta. Sau... ce ştiu eu? Poate că e însuşi adevărul absolut despre loialitate, prietenie, iubire, dor şi speranţă.

M-a întristat tare mult şi reamintirea acestei poveşti. Şi cum bine ştim că viaţa le potriveşte bine pe toate, am readormit în plăcutul sforăit al motanului meu aciuat pe lângă mine în pat şi de data asta am visat ceva urât, am visat că au murit persoane dragi mie, care încă mai sunt printre noi. Şi m-am trezit iar îngrozit... dar, de data asta am răsuflat uşurat, realizând că a fost doar un coşmar. Şi am privit pe geam. Afară se auzeau râsete de copii şi soarele strălucea pe florile copacului de la geam.

Şi mi-am mai amintit ceva. Că în anul 2007, primăvara a fost mult mai curajoasă decât acum şi pe data de 14 martie, de ziua mea, deja îşi deschisese florile chiar şi la munte. Ori acum, abia după 1 aprilie (să nu credem că e vreo păcăleală) au explodat primele flori, în copaci. Ghioceii răsărisere deja...

14 martie 2007

Recomandare: următoarea melodie se ascultă cât de tare poate fi posibil. Iar din cei trei fericiţi de mai jos, unul nu mai este - căţeluşa roşcată. video

Un comentariu:

Claudiu Crăciun spunea...

Povestea cainelui Hachiko, mentionata in acest text, a fost determinata mai mult pe baza celor doua filme si a catorva detalii gasite pe diverse bloguri.
Pe pagina www.akitainu.ro se regaseste povestea cainelui care pare a fi cea reala - http://www.akitainu.ro/hachiko%20ro.html (copy/paste in browserul vostru)