Se afișează postările cu eticheta Ernest Hemingway. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ernest Hemingway. Afișați toate postările
marți, 29 iulie 2014
Parca poti sa stii?
Anselmo era un om in varsta, scurt si indesat, taran spaniol din grupurile de guerilla din spatele liniei frontului, ascunsi in munti, in partea ocupata de fascisti a Spaniei din vremea razboiului civil care a ramas in istorie pentru pasiunile si conflictele politice pe care le-a angajat, dar si atrocitatiile comise de ambele tabere.
Robert Jordan era un tanar american inrolat voluntar in armata Republicana si trecuse linia frontului alaturi de batran, incarcati cu dinamita, pentru a pune la cale, impreuna cu cei ascunsi prin munti, aruncarea in aer a unui pod de pe teritoriul fascist.
Dupa ce au vazut podul, reintorcandu-se la tabara din munti, vorbeau la adapostul noptii:
"- Dumneata ai ucis vreodata? intreba Robert Jordan, folosind intimitatea creata de intuneric si de ziua ce-o petrecusera impreuna.
- Da, raspunse Anselmo. De mai multe ori. Da' nu cu bucrie. Eu zic ca e pacat sa omori un om. Chiar si cand e vorba de fascisti, pe care trebuie sa-i omoram. Pentru mintea mea e mare deosebire intre urs si om, si nu cred in bazaconiile tiganilor despre faratia cu lighioanele. Nu. Sunt impotriva oricui face moarte de om.
- Si totusi ai omorat.
- Da. Si am sa mai omor. Da' de-oi apuca sa mai raman in viata si dupa asta, ma voi stradui sa traiesc asa fel, sa nu fac nici cel mai mic rau nimanui, incat cred c-am sa fiu iertat.
- De cine?
- Parca poti sa stii? De cand nu-l mai avem deloc aici pe Dumnezeu, nici pe Fiul lui si nici pe Duhul sfant, oare cine o fi mai iertand? Habar n-am.
- Si acum nu mai crezi deloc ca exista Dumnezeu?
- Nu. Vai de mine! Nici vorba nu mai poate sa fie. Daca ar fi existat Dumnezeu, niciodata n-ar fi ingaduit pe lume ceea ce am vazut eu cu ochii mei. ... Bineinteles ca ii duc lipsa, fiindca asa am fost crescut: in credinta. Da' in ziua de astazi omul trebuie sa fie raspunzator fata de sine insusi."
Ernest Hemingway, in cartea despre care am pomenit aici
sâmbătă, 21 iunie 2014
"E mult mai bine sa fii vesel"
Miercuri, 18 iunie. Am ajuns acasa plin de papornite. Fusesem la cumparaturi, dupa munca. Am desfasurat continutul lor pe masa din bucatarie. Ce era pentru baie am dus la baie, ce era pentru bucatarie am lasat in bucatarie, ce-a fost pentru frigider am asezat unde am gasit loc, ce era pentru mine... nefiltrata am pus-o la congelator, sa se raceasca repede. Langa ea am asezat si un pahar de 500 ml, gol, pe care scrie weizen, sa aiba bruma pe el cand il voi scoate.
Am taiat niste felii de branza si de rosii, am pus la incalzit ultima ramasita de mancare de mazare cu inimi si pipote de pui, am uitat de ea pe aragaz si am fiert-o a doua oara. Am scos-o pe geam afara, pe pervaz, sa se raceasca si m-am asezat la masa. Am terminat de mancat (inclusiv mazarea), m-am ridicat, am scos nefiltrata si paharul din congelator si le-am pus pe masa. Am desfacut berea si am turnat-o in paharul deja inghetat, privind cum disparea gheata de pe pahar acolo unde curgea lichidul tulbure. Spuma a iesit exact atat cat imi place. Am savurat cu pofta, apoi m-am indreptat spre camera mea. Am uitat sa fac curat in bucatarie. M-am intors, am curatat masa, am spalat vasele, unele le-am lasat in chiuveta "la inmuiat" si m-am indreptat spre camera, unde mi-am cautat paharul. L-am gasit. L-am golit si m-am reintors in bucatarie sa il reumplu cu o noua nefiltrata. Tot rece.
Am revenit in camera si am pornit calculatorul. S-a deschis automat pagina google si o caracatita se scarpina in cap, mirata, nestiind ce sa aleaga intre doua drapele: Brazilia vs. Mexic. In acel moment am devenit si eu din nou constient ca exista un campionat mondial de fotbal care acapareaza atentia omenirii. Zic sa ma uit si eu.
Imi caut telecomanda si dupa lungi cautari o gasesc. Plina de praf, avea si panze de paianjen pe ea. O curat, o lustruiesc cu o carpa si apas pe buton. Nimic. Normal, tv-ul e stins, beculetul rosu nu se vede. Apas pe butonul tv-ului si nu se intampla nimic. Verific. Era scos din priza. Caut priza. Nu mai era prin preajma (neavand priza in acea zona, foloseam un prelungitor care acum nu era in raza de actiune a cablului de alimentare a tv-ului). Caut prelungitorul si-l gasesc cocotat pe calorifer. Infig stecherul in priza, acolo unde e, lasand cablul tv-ului sa atarne ca o sfoara pentru uscat rufe, prin camera. Beculetul rosu se aprinde.
Apas din nou butonul telecomenzii. O puzderie de purici zgomotosi invadeaza ecranul, pana cand li se taie sonorul automat. Sareau la gramada unii peste altii. Verific. Nu era antena infipta in mufa. Caut antena. O gasesc intepenita pe sub mobila. Dau la o parte praful si mizeriile de pe mufa si dau s-o infig in tv, dar habar nu am unde ii e locul. Ma intreb de ce naiba mai platesc abonament la cablu tv?!
Intorc tv-ul spre mine. Gasesc gaurica si ii infig mufa. Tv-ul prinde glas: urla una de mai mare dragul. Era pe un post de muzica unde zbiera una de zici ca era in chinurile facerii.
Am luat telecomand si am inceput sa schimb posturile. Nu stiam ce post caut, ca habar nu aveam unde se difuzeaza meciurile. Si chiar daca as fi stiut pe ce post e meciul, oricum nu stiam unde se afla acel post in grila de programe a tv-ului. Asa ca am inceput sa butonez la telecomanda. Sedeam cu paharul cu bere intr-o mana si cu cealalta butonam la telecomanda, imaginile apareau si dispareau in fata mea si ma simteam ca Al Bundy.
Am gasit si meciul. Era 0 - 0. Repriza a doua. M-am uitat vreo 10 minute. Tot auzeam nume care nu-mi spuneau nimic, insirate de catre comentator. Nu tresaream la nicio faza. Nu ma interesa nimic. Nu avea nicio miza pentru mine. Dar ma uitam. Beam din bere si ma uitam. Si cand am terminat si a doua bere, tot ma uitam la meci. M-am simtit tampit. Am stins tv-ul si am aruncat telecomanda, fara sa acord importanta locului unde va ateriza. Am scos si stecherul din priza, ca n-aveam rufe de uscat. M-am dus in bucatarie, am luat a treia nefiltrata si m-am apucat de ceva serios, ceva ce-mi aducea multumire si implinire. De recititul cartii lui Hemingway, "Pentru cine bat clopotele".
Au trecut 84 de ani de cand a aparut aceasta carte. Anii care au trecut au dat putinta unei mai lucide aprecieri a romanului si au intarit intr-un sens cuvintele scrise de un critic american la aparitia cartii:
"Iata o carte pe care oamenii o vor citi de aici inainte multa vreme, atat de multa vreme, incat cartea va trebui sa fie, pana la urma, precedata de o introducere care sa reaminteasca altor generatii cum s-au intamplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo si unde si de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway (la vremea aceea inca nu erau scrise "Island in the stream", "The old man and the sea" ori "The Garden of Eden") si unul dintre cele mai bune romane despre acest inger muritor care este omul."
Primele randuri pe care le-am citit din carte, acolo unde aveam semnul de carte lasat, au fost cuvintele pe care si le adresa siesi, personajul principal: "Esti pe cale de a ajunge la fel cu toti ceilalti. Devii si tu morocanos si intunecat. Misiunea asta te cam coplesise. Te coplesise cam mult.
Cei mai buni dintre cei buni, cand stai sa te gandesti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine sa fii vesel, iar afara de asta, veselia mai indica si altceva. E ca si cum ai deveni nemuritor inca de cand esti in viata."
Si mi-am amintit de prima data cand am citit aceasta carte si de impactul ei asupra mea. Si mi-am amintit si ca de la pagina patru a cartii, ultimul paragraf, am stiut fara rezerve ca o sa-mi placa. Acolo, sedeau scrise urmatoarele randuri: "Tanarul acela, pe care il chema Robert Jordan, era lihnit de foame si chinuit de griji. Flamand era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindca nu acorda nici un fel de importanta celor ce i se puteau intampla...".
E-hei, Robert, cate aveau sa se schimbe in felul tau de a vedea lucrurile, pe parcursul acestei carti!
Iar scenele de dragoste, petrecute intr-un sac de dormit, afara in zapada, sus pe munte si in vreme de razboi, sunt uluitoare.
duminică, 25 iulie 2010
Un om... un singur om...
Harry Morgan e un pescar. Are un vas pe care-l închiriază turiştilor din Havana pentru a merge cu ei la pescuit. Trei oameni îi oferă o sumă foarte mare de bani să îi treacă ilegal marea până în Statele Unite. Dar îi refuză. Nu vrea să rişte. Un turist îl înşeală şi nu-i dă banii pe ultimele 3 săptămâni de închiriere a vasului, adică 825 de dolari. O sumă mare, în condiţiile în care un muncitor la stat câştiga 30 de dolari pe lună in oraşul său de baştină. Mai avea doar 40 de cenţi în buzunar şi trebuia să se întoarcă acasă, în State.
Aşa că acceptă următoarea ofertă. O afacere încurcată cu nişte chinezi, pe care trebuia să-i ia sub pretextul că îi trece în State şi să-i debarce tot în Cuba. I se plăteau 75 de dolari de om şi erau vreo 14. Acceptă. Îl ucide pe cel care îi propusese afacerea după ce incaseaza banii iar pe chinezi îi debarcă tot în Cuba sub ameninatrea armei. Vroia să-şi ucidă şi secundul, un beţivan care nu trebuia să se afle pe vas, dar se răzgândeşte, spre norocul lui...
Acasă susţine că nu există nicio lege în lume care să te oblige să mori de foame, aşa că face diverse afaceri ilegale, în primul rând contrabandă cu alcool din Cuba în State. Într-o toamnă cubanii trag asupra lui şi a vasului său, iar el îşi pierde braţul drept şi vasul care e sechestrat de Paza de Coastă.
Zilele devin din ce în ce mai grele pentru el. Soţia lui însă are încredere în el, şi fetele lui de asemenea.
Se implică într-o nouă afacere, cu un vas închiriat să treacă 4 cubani până în Havana. Afacerea îi e propusă de un avocat poreclit Mister Bee-Lips. Îl mai cooptează pe un cunoscut, Albert, să-i fie secund pe vas. El bănuieşte ce au de gand să facă cubanii, aşa ca îşi duce arme pe vas.
Aceştia jefuiesc banca din oraş, îl împuşcă pe avocat şi urcă pe vasul lui Harry, ameninţându-l cu arma. Secundul său îi spune să nu plece că ei sunt cei care au jefuit banca, iar un cuban îl împuşcă. Ulterior îi aruncă trupul peste bord. Vasul e rapid, nimeni nu-i mai poate prinde. Cubanul ucigaş se îmbată şi-i garantează şi lui Harry că-l va împuşca. Vrea să o facă pe loc, dar înţelege că nu ar mai avea cine să-i ducă până în Havana.
Într-un moment de neatenţie, Harry pune mână pe armele sale şi-i împuşcă pe toţi cubanii. Apoi, când merge să oprească motoarele ciuruite de gloanţe, din care se scurgea benzină, unul din cubani, care fusese atins în umăr dar nu ucis, îl împuşcă în burtă. El se întoarce şi îl omoară şi pe acest cuban.
Iată ce gândeşte Harry după ce constată ce i s-a întâmplat:
„Sunt un nenorocit, spuse el cu buzele lipite de punte. Sunt un nenorocit care s-a şi curățat. Trebuie să opresc motoarele; dacă nu, o să ardem cu toții, se gândi el. Mai am o şansă. Mai am un fel de şansă. Isuse Cristoase! Un singur lucru a stricat totul. Un singur lucru şi totul s-a dus dracului! Dracu să-l ia! Oh, Dumnezeu să-l afurisească, bestia aia! Cine-ar fi crezut că nu l-am achitat?”
Motoarele tăcură şi se auziră valurile lovind în pereții vasului. Altceva nu se mai auzea. Vasul se întoarse, legănat de valurile pe care le ridicase vântul de miazănoapte, şi începu să se clatine într-o parte şi-n alta.
Se agăţă de timonă, apoi se lasă să cadă pe scăunel şi se aplecă peste masa de pilotaj. Simțea cum i se scurge vlaga din el şi-l stăpânea o stăruitoare senzație de greaţă. Își descheie cămaşa cu brațul stâng şi pipăi rana, întâi cu podul palmei, apoi cu degetul. Nu sângera prea tare. „Totul e pe dinăuntru, se gândi el. Mai bine să mă întind şi poate că o să se liniștească.”
Luna se ridicase pe cer şi de-abia atunci văzu ce era în comandă.
„O porcărie, se gândi el, o afurisită de porcărie! Mai bine să mă întind decât să cad”, își spuse şi se lasă pe podeaua cabinei. Se întinse pe-o coastă, şi cum vasul se clatină, luna lumină cabina şi văzu limpede ce era acolo.
“Ce harababură, se gândi el. Chiar asta e, o harababură. Și atunci, îşi spuse: mă întreb, ce-o să facă ea? Mă întreb, ce-o să facă Marie? Poate că o să i se dea ei recompensa. Dumnezeu să-l afurisească pe cubanul ăla! O să se descurce, cred... E o femeie isteață. Cred că ne-am fi descurcat cu toţii. Cred că era o nebunie... M-am întins mai mult decât mi-a fost plapuma. N-ar fi trebuit să încerc. Și până la urmă am avut ce-am meritat. Nimeni nu va ști cum s-a întâmplat. Aș vrea să fac ceva pentru Marie. Sunt mulți bani pe vasul ăsta. Nici nu ştiu cât. Oricine-ar putea trăi fără griji de i-ar avea. Mă întreb dacă paza de coastă o să ia ceva din ei. Tot o să ia, probabil. Aș vrea ca bătrâna să ştie ce s-a petrecut. Mă întreb, ce-o să facă? Nu ştiu. Cred că ar fi trebuit să mă angajez la o stație de benzină sau altundeva. Ar fi trebuit să mă las de marinărie. Nu poţi scoate bani cinstiţi din treaba asta. Ah, dacă nu s-ar mai clătina atâta! Dac-ar înceta să se clatine! Simt cum mi se învârte înăuntru totul, înainte și înapoi... Eu, Mister Bee-Lips și Albert. Toţi cei care au avut de-a face cu treaba asta. Și bestiile astea! A fost o afacere cu ghinion. O afacere cu ghinion, nu glumă! Cred că ce ar fi trebuit să facă un om ca mine e să se fi ocupat de o stație cu benzină. Pe dracu, n-am putut să mă oacup de aşa ceva! Marie, ea o să se ocupe de aşa ceva. E prea bătrână ca să mai dea din fund. Aș vrea ca blestematul ăsta de vas să nu se mai clatine! Trebuie s-o iau cu binişorul. Cât se poate mai cu binişorul. Se spune că dacă nu bei apă și stai linistit... mai ales dacă nu bei apă...”
Se uită la ce se vedea în comandă în lumina lunii.
„Ei, cel puțin nu mai trebuie să curăț podelele, îşi spuse el. Să stau locului. Asta trebuie să fac: să stau locului. Trebuie să stau locului cât mai liniştit. Pot. Mai există poate o șansă. Dacă stai liniştit și nu bei apă...”
Zăcea întins pe o parte și încerca să respire adânc. Vasul se clătina în curentul Gulf-Stream-ului și Harry Morgan zăcea întins pe spate în comandă. La început încercă să se proptească în braţul stâng, ca să nu se mai clatine. După aceea însă se lăsă moale în voia ruliului.
…
Zăcu acolo încercând cu toată fiinţa lui să nu moară, multă vreme după ce nu mai putut să se gândească la nimic. Acum era şi în umbră, şalupa se legăna, şi-i era din ce în ce mai frig.
Şalupa plutea în derivă de pe la 10 seara şi acum era târziu după amiază. În larg, pe apele mânate de Gulf-Stream, nu se zărea nimic altceva decât grămezi de alge, câteva părelnice siluete roze, ca nişte băşici, ale unor vase de război portugheze, plutind alene pe valuri şi fumul îndepărtat al unui petrolier, care venea dinspre Tampico şi se îndrepta spre nord.
…
(În oraş, pe lângă drama sentimentală trăită de un scriitor, aflăm din spusele şerifului către acesta că grănicerii vor aduce în portă şalupa lui Harry Morgan, pe care o semnalase un petrolier în larg şi că „i-au prins pe toti”, adică pe cei care au jefuit banca. Mesajul telegrafic spunea că în afară de unul toţi ceilalţi sunt morţi, dar nu se menţiona cine mai este în viaţă. În rest, nu se mai ştia nimic până la sosirea pazei de coastă cu şalupa tractată, în portul militar.)
Căpitanul de pe CUTTER-ul pazei de coastă care tracta şalupa lui Harry Morgan, aflat lângă timonă, îl întreabă pe secund:
Ai înţeles ceva din ce tot bolboroseşte acolo?
- Nu se înţelege nimic, nu mai ştie ce spune.
- Cred c-o să moară, spuse căpitanul.
- Împuşcat în burtă în halul asta... Crezi că i-a ucis pe cei patru cubani?
- Nu ştiu ce să spun. L-am întrebat, dar aiura.
- Ce-ar fi să mai încercam să vorbim cu el?
- Hai să vedem.
Lăsându-l pe ofiţerul de cart la timonă, să conducă cutter-ul printre balizele de pe canal, se duseră în cabina căpitanului, care se afla în spatele timoneriei. Harry Morgan zăcea acolo, pe cuşetă. Ochii îi erau închişi, dar de îndată ce căpitanul îl atinse pe umărul lat, îi deschise.
- Cum te simţi Harry? îl întrebă căpitanul.
Harry îl privi, dar nu răspunse.
- Vrei ceva? îl întreba căpitanul.
Harry Morgan îl privea.
- Nu vă aude, spuse secundul.
- Harry, întrebă din nou căpitanul, vrei ceva? Hai, spune, băiatule.
Udă un prosop în vasul cu apă de pe suportul de lângă cuşetă şi umezi buzele crăpate ale lui Harry Morgan. Erau uscate şi negre. Privindu-l, Harry Morgan începu să vorbească:
- Un om, începu el.
- Da, spuse căpitanul. Zi-i.
- Un om... repetă Harry Morgan, vorbind foarte rar. Nu poate să.. nu poate, orice-ar... nu poate, oricum... n-o scoate la capat...
Se opri. Faţă îi rămăsese nemişcată tot timpul cât vorbise.
- Spune, Harry, spune, îl îndemnă căpitanul. Spune-ne, cine a fost? Cum s-a întâmplat? Hai spune, băiatule.
- Un om... reîncepu Harry, privindu-l cu ochii înguşti pe faţa lui mare, faţa aceea cu pomeţii ieşiţi în afară, cu ochii care încercau să vorbească.
- Patru oameni, spuse căpitanul, încercând să-l ajute.
Îi umezi buzele din nou, storcând prosopul în aşa fel încât să i se prelingă între buze câteva picături de apa.
- Un om, îl corectă Harry şi apoi tăcu.
- Bine, un om, reluă căpitanul.
- Un om, spuse din nou Harry foarte limpede şi foarte rar, vorbind cu gura lui uscată. Acuma, aşa cum sunt lucrurile, aşa cum merg, orice ar fi, oricum, nu...
Căpitanul îl privi pe secund şi clătina din cap.
- Cine a făcut toate astea? întreba secundul.
Harry îl privea.
- Nu va înşelaţi singuri... spuse el.
Căpitanul şi secundul se aplecară deasupra lui. Acum avea să spună totul.
- E ca şi cum ai încerca să întreci o maşină pe vârful dealului. Pe drumul acela din Cuba. Pe orice drum. Oriunde. Întocmai aşa. Adică aşa stau lucrurile. Aşa cum merg. Câtva timp, da, desigur, totul e-n regulă. Poate... dacă ai noroc. Un om...
Tăcu. Căpitanul clatină din cap către secund. Harry Morgan îl privea cu ochi limpezi. Căpitanul îi umezi din nou buzele. Pe prosop rămase o dâră însângerată.
- Un om... reîncepu Harry Morgan privindu-i pe amândoi. Un om singur nu poate. Nici un om singur acuma. Tăcu. Oricum ar fi, un om singur nu poate să aibă nici o mama măsii de şansă.
Închise ochii. Se căznise mult că s-o spună şi-l costase viaţa că s-o afle.
Zăcea acolo cu ochii deschişi din nou.
- Hai, spuse căpitanul secundului. Eşti sigur că nu vrei nimic, Harry?
Harry Morgan îl privea, dar nu-i răspunse nimic. Le spusese el totul, dar ei nu-l auziseră.
______________________________________________
Textul scris cu font italic şi culoare albastră reprezintă un fragment din romanul "A avea şi a nu avea”, de Ernest Hemingway, o carte pe care cred ca nu mai există dubii că o recomand. Pe lângă povestea centrală a pescarului Harry Morgan, cartea este împletită şi cu poveştile unor persoane care nu au nicio treabă cu personajul principal, în afară de faptul că se “ciocnesc” preţ de câteva secunde unii de alţii. De asemenea, cartea este originală şi prin modul în care este povestită: din punctul de vedere al pescarului Harry Morgan, din punctul de vedere al lui Albert şi din punctul de vedere al povestitorului, care ştie povestea şi gandurile multor personaje ce apar “trecător” în peisaj.
joi, 12 noiembrie 2009
Transformarea* (E. Hemingway)
- Bine, spuse bărbatul. Ce zici?
- Nu, răspunse fata. Nu pot.
- Vrei să zici că nu vrei.
- Nu pot. Asta vreau să zic.
- Adică nu vrei.
- Bine, spuse fata. Fie ca tine.
- Păi, nu-i ca mine. Tare-aş vrea să fie.
- Multă vreme aşa a fost.
Era devreme şi în cafenea nu era nimeni, în afară de barman şi de cei doi, care stăteau la o masă în colţ. Vara se sfârşea şi amândoi erau bronzaţi, aşa că nu prea păreau la locul lor în Paris. Fata purta un costum de tweed, avea o piele fină, maro-aurie, părul blond era tuns scurt şi-i stătea frumos, lăsându-i fruntea liberă. Bărbatul o privi.
- O s-o omor, spuse el.
- Nu, te rog.
Avea mâini foarte fine şi bărbatul îşi îndreptă privirile spre ele. Erau slăbuţe, maronii şi foarte frumoase.
- Aşa o să fac. Îţi jur.
- Asta n-o să te facă mai fericit.
- Nu puteai să te bagi în altceva? Nu puteai să te amesteci în altă belea?
- Se pare că nu. Ce-o să faci?
- Ţi-am zis.
- Nu. Te-ntreb serios.
- Nu ştiu, spuse el.
- Bietul Phil, spuse ea întinzându-şi mână spre el.
- Nu, mulţumesc, spuse el privindu-i mână fără s-o atingă.
- Nu foloseşte la nimic să spun că-mi pare rău?
- Nu.
- Nici să-ţi spun cum e?
- Aş prefera să n-aud nimic despre asta.
- Te iubesc foarte mult.
- Da, şi aşa mi-o dovedeşti.
- Îmi pare rău că nu înţelegi, spuse ea.
- Ba înţeleg. Tocmai asta-i problema, că-nţeleg.
- Aha. Şi asta desigur că te face sa te simţi şi mai rău.
- Sigur, spuse el privind-o. O să-nţeleg întruna. Zi şi noapte o să tot înţeleg. Mai ales noaptea. O să-nţeleg. Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta.
- Îmi pare rău.
- Dac-ar fi fost vorba de un bărbat...
- Nu spune aşa ceva. N-ar putea fi vorba de un bărbat. Ştii foarte bine asta. N-ai încredere în mine?
- Asta-i culmea. Să am încredere în tine. Asta-i chiar culmea.
- Îmi pare rău. Se pare că numai asta zic azi. Dar dacă ne înţelegem unul pe celalat, n-are rost să ne prefacem că nu-i aşa.
- Nu, bănuiesc că n-are.
- O să mă-ntorc dacă o să mă vrei.
- Nu. Nu te vreau.
Apoi tăcură un timp.
- Nu mă crezi că te iubesc, nu-i aşa? întrebă fata.
- Hai să nu mai vorbim prostii.
- Nu mă crezi că te iubesc?
- De ce n-o dovedeşti?
- Tu nu erai aşa. Nu-mi cereai niciodată să-ţi dovedesc ceva. Nu-i politicos ce faci.
- Eşti haioasă.
- Tu nu eşti. Tu eşti un bărbat de treabă şi mi se rupe inima să plec şi să te las...
- Doar că, desigur, trebuie să faci asta.
- Da, trebuie. Şi tu ştii asta.
El nu-i răspunse, iar ea îl privi şi-i întinse mâna încă o dată. Barmanul era-n colţul celălalt al barului. Avea un chip alb şi haina îi era la fel. Îi cunoştea pe cei doi şi i se pareau un cuplu tânăr foarte frumos. Văzuse multe cupluri frumoase care se despărţiseră şi apoi formaseră alte cupluri care nu mai fuseseră niciodată la fel de frumoase. Dar nu se gândea la asta, ci la un cal. În juma' de oră putea trimite pe cineva peste drum ca să afle dacă a câştigat.
- N-ai putea să fii bun şi să mă laşi să plec?
- Tu ce crezi c-o să fac?
Doi oameni intrară pe uşă şi se duseră la tejghea.
- Da, domnule, le luă barmanul comanda.
- Nu poţi să mă ierţi? Acum, că ştii?
- Nu.
- Nu crezi că ce-am avut noi şi ce-am făcut împreună ar trebui să ne ajute să ne înţelegem unul pe celalat?
- „Viciul e-un monstru atât de urat”, spuse tânărul pe un ton amar, „de să îi spui aşa el trebui’ doar văzut”**. Şi apoi noi bla-bla-bla, şi apoi îl îmbrăţişăm.
Nu-şi mai amintea versurile.
- Nu pot să citez, spuse.
- Hai să nu-i spunem viciu. Nu-i prea politicos.
- Perversiune, atunci, spuse el.
- James, se adresă unul dintre clienţi barmanului, arăţi foarte bine.
- Şi tu arăţi bine, spuse barmanul.
- Batranu' James, spuse celălalt client. Te-ai mai îngrăşat.
- E groaznic cât de repede mă-ngras.
- Nu uita să pui şi coniacul, James, spuse primul client.
- Nu, domnule, spuse barmanul. Aveţi încredere în mine.
Cei doi care se aşezaseră la bar se uitară la cuplul de la masă, apoi se întoarseră din nou către barman. Era o direcţie mai confortabilă în care să te uiţi.
- Aş prefera să nu foloseşti cuvinte din astea, spuse fata. Nu-i nevoie să le foloseşti.
- Şi cum vrei să-i zic, atunci?
- Nicicum. Nu-i nevoie s-o numeşti cumva.
- Dar aşa-i zice.
- Ba nu. Suntem făcuţi din tot felu' de lucruri. Tu ştii asta. Te-ai folosit destul de mult de chestia asta.
- Nu-i nevoie să-mi mai spui încă o dată.
- Îţi spun pentru că asta ar trebui să-ţi explice totul.
- Bine, spuse el. Bine.
- Vrei să zici că-i greşit. Ştiu. E o greşeală. Dar o să mă-ntorc. Ţi-am zis c-o să mă-ntorc. O să mă-ntorc imediat după.
- Ba n-o să te-ntorci.
- O să mă-ntorc.
- Ba nu. Nu la mine.
- O să vezi.
- Da, spuse el. Tocmai asta e partea cea mai a dracu'. Probabil c-o să te-ntorci.
- Bineînţeles c-o să mă-ntorc.
- Bine, atunci du-te.
- Vorbeşti serios?
Nu-i venea să creadă, dar părea fericită.
- Du-te, spuse el şi propria voce i se păru ciudată.
Se uită la ea, la forma gurii şi la pomeţii curbaţi, la ochii ei, la felul cum îi stătea părul pe frunte, până la marginea urechii, şi la gâtul ei.
- Nu-mi vine să cred. O, eşti prea drăguţ. Eşti prea bun cu mine.
- Şi să-mi povesteşti totul când te întorci.
Avea o voce foarte ciudată. Nu şi-o recunoştea. Ea-i aruncă o privire. Se întâmpla ceva cu el.
- Sigur vrei să plec? îl întreba serios.
- Da, răspunse el pe acelaşi ton. Chiar acum.
Vocea i se schimbase şi-şi simţea gura uscată.
- Acum, îi spuse.
Ea se ridică şi plecă repede. Nu se uită înapoi. O urmări plecând. El nici măcar nu mai arăta la fel cum arătase înainte să-i spună să plece. Se ridică de la masă, luă notele de plată şi se duse cu ele la bar.
- Sunt alt om, James, îi spuse barmanului. Ai în faţa ochilor un cu totul şi cu totul alt bărbat.
- Da, domnule?
- Viciul, spuse tânărul bronzat, e o chestie foarte ciudată, James.
Privi prin uşă. O văzu îndepărtându-se pe stradă. Privindu-se în oglindă, văzu că arăta într-adevăr altfel. Ceilalţi doi de la bar se dădură mai într-o parte ca să-i facă loc.
- Aici aveţi dreptate, domnule, spuse James.
Cei doi îi făcură şi mai mult loc, ca să stea bine. Tânărul se privi în oglinda din spatele barului.
- Ţi-am zis că-s alt om, James.
Privindu-se-n oglindă, observă că nu se înşela.
- Arătaţi bine, domnule, spuse James. Trebuie să fi avut o vară tare plăcută.
- Nu, răspunse fata. Nu pot.
- Vrei să zici că nu vrei.
- Nu pot. Asta vreau să zic.
- Adică nu vrei.
- Bine, spuse fata. Fie ca tine.
- Păi, nu-i ca mine. Tare-aş vrea să fie.
- Multă vreme aşa a fost.
Era devreme şi în cafenea nu era nimeni, în afară de barman şi de cei doi, care stăteau la o masă în colţ. Vara se sfârşea şi amândoi erau bronzaţi, aşa că nu prea păreau la locul lor în Paris. Fata purta un costum de tweed, avea o piele fină, maro-aurie, părul blond era tuns scurt şi-i stătea frumos, lăsându-i fruntea liberă. Bărbatul o privi.
- O s-o omor, spuse el.
- Nu, te rog.
Avea mâini foarte fine şi bărbatul îşi îndreptă privirile spre ele. Erau slăbuţe, maronii şi foarte frumoase.
- Aşa o să fac. Îţi jur.
- Asta n-o să te facă mai fericit.
- Nu puteai să te bagi în altceva? Nu puteai să te amesteci în altă belea?
- Se pare că nu. Ce-o să faci?
- Ţi-am zis.
- Nu. Te-ntreb serios.
- Nu ştiu, spuse el.
- Bietul Phil, spuse ea întinzându-şi mână spre el.
- Nu, mulţumesc, spuse el privindu-i mână fără s-o atingă.
- Nu foloseşte la nimic să spun că-mi pare rău?
- Nu.
- Nici să-ţi spun cum e?
- Aş prefera să n-aud nimic despre asta.
- Te iubesc foarte mult.
- Da, şi aşa mi-o dovedeşti.
- Îmi pare rău că nu înţelegi, spuse ea.
- Ba înţeleg. Tocmai asta-i problema, că-nţeleg.
- Aha. Şi asta desigur că te face sa te simţi şi mai rău.
- Sigur, spuse el privind-o. O să-nţeleg întruna. Zi şi noapte o să tot înţeleg. Mai ales noaptea. O să-nţeleg. Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta.
- Îmi pare rău.
- Dac-ar fi fost vorba de un bărbat...
- Nu spune aşa ceva. N-ar putea fi vorba de un bărbat. Ştii foarte bine asta. N-ai încredere în mine?
- Asta-i culmea. Să am încredere în tine. Asta-i chiar culmea.
- Îmi pare rău. Se pare că numai asta zic azi. Dar dacă ne înţelegem unul pe celalat, n-are rost să ne prefacem că nu-i aşa.
- Nu, bănuiesc că n-are.
- O să mă-ntorc dacă o să mă vrei.
- Nu. Nu te vreau.
Apoi tăcură un timp.
- Nu mă crezi că te iubesc, nu-i aşa? întrebă fata.
- Hai să nu mai vorbim prostii.
- Nu mă crezi că te iubesc?
- De ce n-o dovedeşti?
- Tu nu erai aşa. Nu-mi cereai niciodată să-ţi dovedesc ceva. Nu-i politicos ce faci.
- Eşti haioasă.
- Tu nu eşti. Tu eşti un bărbat de treabă şi mi se rupe inima să plec şi să te las...
- Doar că, desigur, trebuie să faci asta.
- Da, trebuie. Şi tu ştii asta.
El nu-i răspunse, iar ea îl privi şi-i întinse mâna încă o dată. Barmanul era-n colţul celălalt al barului. Avea un chip alb şi haina îi era la fel. Îi cunoştea pe cei doi şi i se pareau un cuplu tânăr foarte frumos. Văzuse multe cupluri frumoase care se despărţiseră şi apoi formaseră alte cupluri care nu mai fuseseră niciodată la fel de frumoase. Dar nu se gândea la asta, ci la un cal. În juma' de oră putea trimite pe cineva peste drum ca să afle dacă a câştigat.
- N-ai putea să fii bun şi să mă laşi să plec?
- Tu ce crezi c-o să fac?
Doi oameni intrară pe uşă şi se duseră la tejghea.
- Da, domnule, le luă barmanul comanda.
- Nu poţi să mă ierţi? Acum, că ştii?
- Nu.
- Nu crezi că ce-am avut noi şi ce-am făcut împreună ar trebui să ne ajute să ne înţelegem unul pe celalat?
- „Viciul e-un monstru atât de urat”, spuse tânărul pe un ton amar, „de să îi spui aşa el trebui’ doar văzut”**. Şi apoi noi bla-bla-bla, şi apoi îl îmbrăţişăm.
Nu-şi mai amintea versurile.
- Nu pot să citez, spuse.
- Hai să nu-i spunem viciu. Nu-i prea politicos.
- Perversiune, atunci, spuse el.
- James, se adresă unul dintre clienţi barmanului, arăţi foarte bine.
- Şi tu arăţi bine, spuse barmanul.
- Batranu' James, spuse celălalt client. Te-ai mai îngrăşat.
- E groaznic cât de repede mă-ngras.
- Nu uita să pui şi coniacul, James, spuse primul client.
- Nu, domnule, spuse barmanul. Aveţi încredere în mine.
Cei doi care se aşezaseră la bar se uitară la cuplul de la masă, apoi se întoarseră din nou către barman. Era o direcţie mai confortabilă în care să te uiţi.
- Aş prefera să nu foloseşti cuvinte din astea, spuse fata. Nu-i nevoie să le foloseşti.
- Şi cum vrei să-i zic, atunci?
- Nicicum. Nu-i nevoie s-o numeşti cumva.
- Dar aşa-i zice.
- Ba nu. Suntem făcuţi din tot felu' de lucruri. Tu ştii asta. Te-ai folosit destul de mult de chestia asta.
- Nu-i nevoie să-mi mai spui încă o dată.
- Îţi spun pentru că asta ar trebui să-ţi explice totul.
- Bine, spuse el. Bine.
- Vrei să zici că-i greşit. Ştiu. E o greşeală. Dar o să mă-ntorc. Ţi-am zis c-o să mă-ntorc. O să mă-ntorc imediat după.
- Ba n-o să te-ntorci.
- O să mă-ntorc.
- Ba nu. Nu la mine.
- O să vezi.
- Da, spuse el. Tocmai asta e partea cea mai a dracu'. Probabil c-o să te-ntorci.
- Bineînţeles c-o să mă-ntorc.
- Bine, atunci du-te.
- Vorbeşti serios?
Nu-i venea să creadă, dar părea fericită.
- Du-te, spuse el şi propria voce i se păru ciudată.
Se uită la ea, la forma gurii şi la pomeţii curbaţi, la ochii ei, la felul cum îi stătea părul pe frunte, până la marginea urechii, şi la gâtul ei.
- Nu-mi vine să cred. O, eşti prea drăguţ. Eşti prea bun cu mine.
- Şi să-mi povesteşti totul când te întorci.
Avea o voce foarte ciudată. Nu şi-o recunoştea. Ea-i aruncă o privire. Se întâmpla ceva cu el.
- Sigur vrei să plec? îl întreba serios.
- Da, răspunse el pe acelaşi ton. Chiar acum.
Vocea i se schimbase şi-şi simţea gura uscată.
- Acum, îi spuse.
Ea se ridică şi plecă repede. Nu se uită înapoi. O urmări plecând. El nici măcar nu mai arăta la fel cum arătase înainte să-i spună să plece. Se ridică de la masă, luă notele de plată şi se duse cu ele la bar.
- Sunt alt om, James, îi spuse barmanului. Ai în faţa ochilor un cu totul şi cu totul alt bărbat.
- Da, domnule?
- Viciul, spuse tânărul bronzat, e o chestie foarte ciudată, James.
Privi prin uşă. O văzu îndepărtându-se pe stradă. Privindu-se în oglindă, văzu că arăta într-adevăr altfel. Ceilalţi doi de la bar se dădură mai într-o parte ca să-i facă loc.
- Aici aveţi dreptate, domnule, spuse James.
Cei doi îi făcură şi mai mult loc, ca să stea bine. Tânărul se privi în oglinda din spatele barului.
- Ţi-am zis că-s alt om, James.
Privindu-se-n oglindă, observă că nu se înşela.
- Arătaţi bine, domnule, spuse James. Trebuie să fi avut o vară tare plăcută.
-Ernest Hemingway-
___________________________________
* - The sea change în original - pornind de la un fragment din Furtuna de W. Shakespeare, în care moartea tatălui lui Ferdinand este eludată prin metafora transformării corpului său în perle şi corali, the sea change a devenit o expresie independentă, care denotă orice transformare
** - Alexander Pope, Eseu despre om, Epistola a II-a
* - The sea change în original - pornind de la un fragment din Furtuna de W. Shakespeare, în care moartea tatălui lui Ferdinand este eludată prin metafora transformării corpului său în perle şi corali, the sea change a devenit o expresie independentă, care denotă orice transformare
** - Alexander Pope, Eseu despre om, Epistola a II-a
***
Această povestire face parte din volumul Zăpezile de pe Kilimanjaro şi alte povestiri, de E. Hemingway, editura Polirom 2007, traducere de Ionut Chiva
miercuri, 7 octombrie 2009
Bucurie. Pe curand! Fragmente. Hemingway
Sunt in extaz! Sunt in al noualea cer! Azi (marti), ultima zi petrecuta in capitala, ma plimbam fara sens pe bulevard, spre Piata Romana si tot fara un scop anume mi-am aruncat ochii spre o vitrina. Era libraria de la Sala Dales. Si pe ce credeti ca mi se opresc ochii? Pe o carte de Hemingway. Un roman care inca nu fusese tradus pana in acest an. „Gradina Raiului”. Un nou roman de Hemingway pe care nu-l citisem inca!
Scriam undeva in trecut, cand parcurgeam ultima carte a lui Hemingway din lista celor traduse in romana, ca eram tare nefericit deoarece ma apropiam de sfarsitul acelei carti si stiam ca nu voi mai avea ce citi de acest fascinant autor, decat poate sa recitesc. Am terminat si povestirile scrise de el. Si iata, azi, o surpriza facuta de cei de la Polirom, traducerea fiind realizata de Ionut Chiva.
Am poposit in parcul Herastrau si am devorat cateva zeci de pagini. Doamne, ce dor imi era de acest stil, de aceste cuvinte simple! Inca din primele pagini toate simturile mi-au fost „gadilate”, in special gustul (si-mi mai era si o foame!), mirosul si simtul tactil. In cateva zeci de pagini am aflat denumirile si am „simtit” gustul atator mancaruri si bauturi cate nu voi cunoaste toata viata. Dar de-ar fi vorba numai de asta!...
E geniala cartea. Din fiecare rand razbate un entuziasm si o bucurie a vietii atat de simpla, incat te cucereste imediat. E un tonic perfect. Te face sa-ti doresti sa iti traiesti viata numai prin prisma simturilor si a propriei stari de bine, fara nici o urma de infumurare, de egoism sau de pretentie simandicoasa.
„- Tare ma bucur de aventura asta cu pestele. Ce minunat si simplu ne distram, nu?”, spune personajul feminin al romanului, dupa ce sotul ei pescuise aproape intamplator un peste de vreo 7 kg.
Dialogurile sunt tot marca Hemingway, adica pe cat de simple, pe atat de expresive.
Si cum stateam eu pe banca, in parc, si sorbeam randurile cartii, aud un fosnet discret in dreapta. O veverita! Era la mai putin de un metru de mine si statea in doua picioare si ma studia curioasa. Am intins mana spre ea, s-a speriat si a fugin cam un metru. Am tinut mana intinsa. Curiozitatea a invins. S-a reintors si mi-a cercetat mana, atingand-o cu nasucul ei. Era agitata, avea miscari repezite, bruste si respira foarte repede. O mana de par, plina de viata si energie. Vazand ca n-am nimic sa-i dau, mi-a intors spatele si dusa a fost.
Azi m-am intalnit si cu niste prieteni. Si, poate fara sa vrea, au ras de multe lucruri care pentru mine au importanta. Fara intentie, doar de dragul amuzamentului, dar au reusit sa terfeleasca prin noroi multe lucruri dragi mie.
Si, nu stiu cum sa zic... dar se pare ca atunci cand oamenii se apuca sa faca ceva praf, nu mai lasa nimic in urma.
In cateva ore parasesc capitala. Nu imi va lipsi orasul asta, dar deja imi lipsesc multi oameni pe care i-am intalnit aici. Si de va fi sa ma reintorc aici, sa stiti ca nu orasul asta ma va chema inapoi.
Caci Paradisul nu inseamna „unde”, ci „cu cine”!
As vrea sa mai spun cateva cuvinte, dar nu le gasesc tocmai pe acelea.
Va reamintesc ca in Craiova nu am internet si ca intentionez, oricum, sa merg o vreme si prin satul bunicilor mei, locul unde am copilarit, unde am crescut. Orice om are nevoie de o pauza. Si chiar daca mie mi-a cam fost impusa aceasta pauza, tot am de gand sa ma bucur de ea.
Si va spun pe curand, nu ramas bun.
Iar acum va las in compania lui Hemingway. Mai intai cateva citate din ce am citit din „Gradina Raiului”, cu mentiunea ca daca ar fi fost sa citez tot ce mi-a placut, ar fi trebuit sa citez tot ce am citit. (Nu voi cita ceea ce tine de gust, ca probabil are sa va faca pofta si oricum ar fi prea mult de scris).
„Camera in care stateau ei arata ca acel tablou care reprezinta camera lui Van Gogh de la Arles, cu exceptia faptului ca aveau un pat incapator si doua ferestre mari de unde, dincolo de apa si de pajistile scufundate se vedea orasul cu cladiri albe si stralucitoarea plaja de la Palavas.”
„Hainele fetei erau impaturite pe unul din scaunele alea ca din Van Gogh si ea-l astepta in pat, acoperita cu un cearceaf.”
„- La ce te gandesti? intreba fata.
- La nimic.
- Ei, la ceva tot trebuie sa te gandesti.
- Nu, ma simteam doar cumva...
- Cum?
- Fericit.
- Insa mie mi se face asa de foame! Crezi ca-i normal? Mereu ti se face asa de foame dupa ce faci dragoste?
- Doar cand iubesti.
- Oh, stii prea multe despre lucrurile astea.”
„N-aveau cum sa fie mai strans lipiti unul de celalat decat erau deja si iata ca asta nu ducea la nimic rau. Era doar fericire si dragoste si apoi foame, bagau la ghiozdan si apoi o luau de la capat.”
„Ce se va alege de noi daca lucrurile astea s-au petrecut atat de salbatic, de periculos si de repede? Oare exista ceva ce n-ar arde intr-un foc atat de mistuitor? Eram fericiti, sunt sigur ca si ea era fericita. Dar cine stie? Si cine esti tu sa o judeci si cine a participat, cine a acceptat transformarea si a trait-o? Daca asta-i ce vrea ea, cine oi fi tu sa nu o lasi sa aiba parte de ce vrea? Esti norocos sa ai o sotie ca ea si pacat este doar atunci cand te simti prost dupa aceea, dar tu nu te simti prost. Nu, daca bei vin nu te simti prost, dar ce-o sa bei atunci cand vinul n-o sa-si mai faca treaba?”
„- Mi-e frica de ei si de lucrurile pe care le zic. Cum se poate ca noi sa fim noi si sa avem lucrurile pe care le avem si sa facem ce facem si tu sa fii asa cum reiese din cronicile alea?”
„- Majoritatea femeilor ar fi fericite daca nenorocitii lor de barbati ar avea recenzii bune.
- Eu nu-s majoritatea femeilor si tu nu esti nenorocitul meu de barbat...”
„- Pentru eroi, spuse el ridicand paharul de coniac cu Perrier rece.
- Nu ma deranjeaza sa fiu o eroina, zise fata. Noi nu suntem ca alti oameni. Nu-i nevoie sa ne spunem unul altuia draga sau dragul meu sau dragostea mea, ca sa demonstram nu stiu ce. Draga sau dragostea mea sau iubirea mea, toate astea mi se par chestii obscene, mai bine ne folosim numele de botez. Intelegi ce zic. De ce ar trebui sa facem si alte chestii, asa cum face toata lumea?
- Esti o fata foarte inteligenta.”
„Ai grija, isi spuse, e foarte bine sa scrii simplu, cu cat mai simplu cu atat mai bine. Nu-ncepe, insa, sa si gandesti in halul asta de simplist. Da-ti seama cat de complicate sunt lucrurile si apoi spune-le simplu. Ti se pare ca tot ce s-a intamplat la Gau de Roi a fost simplu doar pentru ca ai fost tu in stare sa scrii o parte din lucruri simplu?”.
In acest ultim citat din „Gradina Raiului”, cred ca se regaseste intreaga esenta a farmecului scrierilor lui Hemingway.
Despre el v-am mai spus - a fost scriitor. Asta a stiut el cel mai bine sa fie. Atunci cand nu a mai putut sa scrie, nu a mai dorit sa fie deloc. -> continuare aici (clic)
Despre „meseria” sa, aceea de scriitor, el insusi spunea:
„Ai inceput lucrul la sase dimineata, sa zicem, si poti sa continui pana la amiaza sau sa termini mai devreme. Cand te opresti, esti gol pe dinauntru, gol si in acelasi timp abia daca mai incapi in propria piele, ca atunci cand ai facut dragoste cu o fiinta pe care o iubesti. Nimic nu te poate rani, nimic nu se mai poate intampla, nimic nu mai inseamna nimic pana a doua zi, cand o iei iar de la capat. Asteptarea asta, pana a doua zi, este cel mai greu lucru de indurat.”
Mai jos va las un fragment din manuscrisele lui Hemingway, care n-a aparut niciodata sub vreun nume sau ca o povestire independenta. Sunt fragmente culese din manuscrisele sale si publicate postum. Polirom le-a cules in volumul de povestiri intitulat „Zapezile de pe Kilimanjaro si alte povestiri”.
„Cum mergeam pe strada, am auzit intai tobele, pe urma fluierele si cimpoiul, si apoi au aparut ei de dupa colt, dansand cu totii. Umplusera toata strada. Primul l-a vazut Maera si pe urma l-am vazut si eu. Cand au oprit muzica si toti s-au asezat pe vine, s-a cocosat cu restul in mijlocul strazii si apoi, cand muzica a inceput din nou, a continuat sa danseze alaturi de ei. Era turta de beat.
- Du-te tu dupa el, mi-a zis Maera, pe mine nu ma suporta.
Asa ca l-am ajuns din urma cand se ghemuisera din nou, l-am apucat de brat si i-am zis:
- Hai, Luis. Ce dracu’, te asteapta taurii aia dupa-amiaza.
- Nu ma asculta, era prea concentrat asteptand sa-nceapa din nou muzica.
- Nu fi tampit, Luis, i-am zis, hai inapoi la hotel.
Apoi s-a auzit din nou muzica si el a sarit in sus, s-a departat de mine invartindu-se si a-nceput din nou sa danseze. L-am apucat de brat, dar el s-a smuls si mi-a zis:
- Of, lasa-ma-n pace, ca n-oi fi taica-miu.
M-am intors la hotel si Maera era pe balcon, asteptand sa vada daca-l aduc inapoi. Cand m-a vazut, a intrat inauntru si apoi a coborat cu o mina scarbita.
- Ei, i-am zis, pana la urma, nu-i decat un mexican salbatic si ignorant.
- Da, spuse Maera, dar cine o sa se ocupe de taurii lui dupa ce primeste o cogida*?
- Pai, cred ca noi.
- Da, noi, spuse Maera. Noi ucide taurii la salbatic, noi ucide taurii la betiv si taurii la dansatori de riau-riau**. Da. Noi ucide. Chiar ca noi. Da. Da. Da.
Maera zacea impietrit, cu capul pe brate, cu fata-n nisip. Se simtea infierbantat si lipicios din cauza sangerarii. Simtea fiecare impunsatura. Cateodata taurul il lovea doar cu capul. O data cornul trecu cu totul prin el si-l simti cum se infige in nisip. Careva prinsese taurul de coada. Il injurau si-i fluturau capa in fata ochilor. Apoi taurul disparu. Cativa il ridicara pe Maera si incepura sa fuga cu el spre mantinela, apoi iesira spre poarta si, trecand prin tunelul de sub tribune, il dusera la infirmerie. Il intinsera pe o haina si unul dintre ei se dusera dupa doctor. Ceilalti se-nvarteau pe-acolo. Doctorul veni in graba din tarcul unde pana atunci tot cususe la caii picadorilor. Trebui sa se opreasca si sa se spele pe maini. Din tribuna de deasupra se auzeau o multime de strigate. Maera simti cum totul se face mai mare si mai mare, apoi din ce in ce mai mic. Apoi din nou tot mai mare si apoi din ce in ce mai mic. Apoi totul incepu sa se-nvarta mai repede si mai repede, ca atunci cand gresesc viteza unui film la cinematograf. Apoi muri.”
_______________________________________
* - impunsatura (in spaniola in orig.)
** - denumire populara pentru Alegria de San Fermin, o compozitie a lui Miguel Astrain
luni, 6 iulie 2009
O poveste foarte scurta
Azi nu mai am nici o poveste in mine. Ma simt gol. Vantul urla in sufletul meu prin usile si ferestrele larg deschise.
Spune-mi tu o poveste, daca stii. Umple-mi tu sufletul cu ceva. Acolo unde nu mai e nimic, orice inseamna ceva, nu?
...Cand mi-e dor de poezie citesc Minulescu...
Romanta meschina
"Dac-ai crezut c-ar fi putut sa fie
Ceva mai mult decat a fost, te-ai inselat!
N-a fost decat un inceput de nebunie
De care-ntamplator ne-am vindecat.
N-a fost decat un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris in vis
In cinstea celei mai frumoase fete
Si-a-nnebunit indata ce le-a scris!...
N-a fost decat ce nu se poate spune
Decat cu ochii-nchisi si pe-nnoptat
In ritmul unui inceput de rugaciune
Pentru iertarea primului pacat!...
N-a fost decat ce-a trebuit sa fie
Si dac-a fost cu-adevarat ceva,
N-a fost decat un strop de vesnicie
Desprins dintr-un meschin "et caetera!"...
Si cand izvorul povestilor mele seaca, Hemingway ma salveaza, imi potoleste setea
O poveste foarte scurta
"Intr-o seara calduroasa, in Padova, l-au carat pana pe acoperis, de unde putea sa vada tot orasul. Hornurile se profilau pe cer. Dupa o vreme se intuneca si reflectoarele au inceput sa se-aprinda. Ceilalti au coborat si au luat sticlele cu ei. El si cu Luz ii auzea dedesubt, in balcon. Luz statea in pat. Era proaspata si linistita in noaptea fierbinte.
Luz facea tura de noapte de trei luni. Ei o lasau bucurosi. Cand l-au operat, ea l-a pregatit inainte; aveau si o gluma: prieten sau clisma*. Cand l-au anesteziat a trebuit sa se abtina sa nu scape vreo prostie in perioada aia tampita cand devii vorbaret. Cand a inceput sa mearga in carje isi lua singur temperatura, ca sa n-o mai scoale pe Luz. In afara de el mai erau doar cativa pacienti si toti erau la curent cu povestea asta. Toti o placeau pe Luz. In timp ce se-ntorcea pe hol, se gandea la Luz, care era in patul lui.
Inainte ca el sa se intoarca pe front s-au dus la Dom si s-au rugat. Locul era intunecat si tacut si mai erau si alti oameni care se rugau. Ar fi vrut sa se casatoreasca, dar n-aveau timp sa faca anunturile si nici n-aveau certificatele de nastere. Se simteau ca si cand ar fi fost casatoriti deja, dar voiau sa stie toata lumea lucrul asta si sa faca in asa fel incat sa ramana asa, casatoriti, mereu.
Luz i-a scris multe scrisori, pe care el nu le-a primit insa decat dupa armistitiu. A primit cincisprezece scrisori deodata si el le-a sortat dupa data si le-a citit in ordine cronologica. Vorbea in toate despre spital si despre cat il iubeste, despre cum ii e imposibil sa traiasca fara el si ce dor ingrozitor i se facea noaptea.
Dupa armistitiu, au cazut de acord ca ar fi mai bine ca el sa se-ntoarca acasa, sa-si gaseasca o slujba si sa se poata casatori. Luz nu voia sa se intoarca pana nu facea el rost de o slujba buna, pentru a putea apoi s-o intampine la New York. Era de la sine inteles ca el n-o sa se apuce sa bea si nu voia sa-si vada prietenii din State, nu voia sa se-ntalneasca cu nimeni acolo. Doar sa-si gaseasca o slujba si dupa aia sa se casatoreasca. In trenul care-i ducea de la Padova la Milano, au avut o cearta legata de faptul ca ea nu voia sa se intoarca acasa atunci. Cand au trebuit sa-si ia la revedere, in gara din Milano, s-au sarutat, dar cearta nu se terminase. Il imbolnavea sa se desparta asa.
S-a intors in America cu un vapor luat din Genova. Luz s-a intors in Pordenone, ca sa deschida un spital acolo. Locul acela era pustiu si ploios, si un batalion de arditi** era incartiruit acolo. Si iarna, in orasul acela ploios si plin de noroi, maiorul batalionului se culca cu Luz - care nu mai cunoscuse vreun italian inainte - si pana la urma i-a trimis lui Nick o scrisoare in State, in care-i spunea ca povestea lor fusese ceva intre un baiat si o fata. Ii parea rau, si stia ca probabil el n-o sa inteleaga, dar spera ca o s-o ierte intr-o zi si o sa-i fie recunoscator, dar ea urma, pe neasteptate, sa se casatoreasca in acea primavara. Il iubea ca-ntotdeauna, dar isi daduse seama ca ei avusesera doar o idila de adolescenti. Spera ca el sa aiba o cariera grozava si credea in el pe deplin. Ea stia ca asa e mai bine.
Maiorul nu s-a casatorit cu ea in acea primavara si nici alta data. Luz n-a primit vreun raspuns la scrisoarea trimisa-n Chicago. L-a scurt timp dupa aceea, el a luat o gonoree de la o vanzatoare, in timp ce mergeau cu un taxi prin Lincoln Park."
__________________
* - Friend or enema, in original - joc de cuvinte intraductibil, bazat pe expresia friend or enemy - prieten sau dusman; in engleza, enema inseamna "clisma"
**- Soldati italieni
-Ernest Hemingway-
***
Nicu Alifantis - Balada singuratatiiAm crezut mereu ca daca ajungi sa bei singur, vei ajunge cu siguranta un betiv. Dar acum am aflat ca nu e tocmai asa... daca bei doar din sticle incepute, mai ai o sansa.
Dar daca te apuci sa deschizi sticle, sigur ajungi un betiv.
marți, 14 aprilie 2009
"Povestire africană", de Ernest Hemingway
Nu cred că am să pot înţelege vreodată cum a reuşit Hemingway să împace povestirea aceasta cu pasiunea lui pentru vânătoare. Este o poveste de-a dreptul tulburătoare. Această istorioară am postat-o şi pe Mixul de cultură, fiind menţionată şi în comentariile de la “Albastru nemărginit, aproape transparent” unde, într-un mod foarte frumos, Cristina spunea despre ea că este “sfâşietoare şi ar ţine orice om normal departe de sportul sau plăcerea de a apăsa pe trăgaci”. Şi totuşi, n-a fost aşa. Pe Hemingway nu l-a ţinut departe. Acesta este motivul pentru care am decis să vă fac cunoscută această povestire, pentru că doresc să aflu şi opiniile voastre, subiective sau obiective.
Am să vă rog să vă rupeţi între zece şi cinsprezece minute din timpul vostru şi să citiţi această povestire. Şi apoi, vă rog să îmi spuneţi părerea voastră. Ce vă inspiră şi cum credeţi că s-a împăcat subiectul ei cu pasiunea pentru vânătoare a autorului?
Pe cat e de scurtă, pe atât de multe senzaţii a trezit în mine. Iniţial m-am întrebat, retoric, de ce n-a numit-o simplu “O poveste de vânătoare”. Dar apoi am înţeles că, de fapt, nu e doar o poveste de vânătoare, ci mai degrabă o poveste despre bătraneţe şi singurătate şi, într-o oarecare măsură şi despre prietenie. Şi despre multe altele.
Veţi descoperi, citind.
Lectură plăcută!
Povestirea aceasta face parte din volumul “Nimeni nu moare niciodată” (povestiri II), de E. Hemingway, editura UNIVERS, 1993, în traducerea lui Radu Lupan şi poate fi citită AICI
Am să vă rog să vă rupeţi între zece şi cinsprezece minute din timpul vostru şi să citiţi această povestire. Şi apoi, vă rog să îmi spuneţi părerea voastră. Ce vă inspiră şi cum credeţi că s-a împăcat subiectul ei cu pasiunea pentru vânătoare a autorului?
Pe cat e de scurtă, pe atât de multe senzaţii a trezit în mine. Iniţial m-am întrebat, retoric, de ce n-a numit-o simplu “O poveste de vânătoare”. Dar apoi am înţeles că, de fapt, nu e doar o poveste de vânătoare, ci mai degrabă o poveste despre bătraneţe şi singurătate şi, într-o oarecare măsură şi despre prietenie. Şi despre multe altele.
Veţi descoperi, citind.
Lectură plăcută!
Povestirea aceasta face parte din volumul “Nimeni nu moare niciodată” (povestiri II), de E. Hemingway, editura UNIVERS, 1993, în traducerea lui Radu Lupan şi poate fi citită AICI
miercuri, 10 decembrie 2008
Ernest Hemingway - omul şi artistul
Viaţa şi activitatea lui Ernest Hemingway
Despre scriitor, William Faulkner spunea: „Hemingway a fost unul dintre cei mai străluciţi, mai îndrăzneţi şi mai riguroşi stlişti din întreaga literatură universală, urmărind neclintit principalul scop al artei sale: acela de a surprinde însăşi esenţa umanităţii, aşa cum apare ea în spectacolul tragicomic al vieţii. Iar cei care l-au cunoscut, pot depune mărturie că era la fel de bun ca om, pe cât a fost ca scriitor.”
Ca om, a iubit viaţa şi a fost un aventurier, din toate punctele de vedere. Deşi au trecut peste 60 de ani, încă se mai vorbeste şi acum în insula Key West despre acea noapte de pomină (despre care voi scrie mai jos), din pivniţa domnului Hemingway.
S-a născut pe 21 iulie 1899, în orăşelul Oak Park, în apropiere de Chicago. Oameni pentru care articolele din tabloidele zilelor noastre înseamnă mai mult decât rândurile cărţilor sale au facut o serie de speculaţii legate de travestirea “umilitoare” la care l-a supus mama sa, în copilărie, când l-a îmbrăcat pe Hem’ în rochie dantelată, pentru a-l fotografia alături de sora sa mai mare. Bineînţeles că nu voi acorda importanţă acestor lucruri. De menţionat, însă, este faptul că încă din timpul şcolii a aratat un interes activ pentru scris, fiind redactor al revistei săptamânale Trapeze, a şcolii Oak Park High School, şi colaborator al celei trimestriale, Tabula. De asemenea, a făcut parte din echipele de înot şi de fotbal ale şcolii şi tot în această perioadă a încercat să fugă de două ori de acasă, datorită deselor neînţelegeri dintre părinţii săi. După abslovirea şcolii, a plecat în Kansas City, unde a intrat reporter la Kansas City Star.
În timpul Primului Război Mondial, a intrat ca voluntar în formaţiile auxiliare ale Crucii Roşii americane şi s-a dus în Europa, unde a fost repartizat pe frontul italian. Pe 8 iulie 1918, a fost grav rănit de explozia unui obuz. A fost internat într-un spital militar din Milano, unde a stat trei luni. A primit două decoraţii italieneşti („Medalia d’Argento al Valore Militare” şi „Croce al Merito de Guera”) şi, după ieşirea din spital, s-a înrolat în armata italiană, în trupele de infanterie. În perioada petrecută la spital, a întalnit-o pe infirmiera Agnes von Kurowsky, care era cu caţiva ani mai mare decât scriitorul şi care, atunci când nu îngrijea soldaţi răniţi, adora să fie curtată. Hemingway a ajuns în mâinile ei după ce a fost rănit pe front de acel obuz, în timp ce împărţea soldaţilor italieni provizii şi scrisori. Avea picioarele ciuruite de schije şi un genunchi zdrobit. Povestea lor de amor s-a terminat când ea l-a anunţat că s-a îndrăgostit de un altul. Însă această infirmieră l-a inspirat pe Hemingway pentru personajul Catherinei Barkley din „Adio, arme!”, un roman ce poartă pecetea întâmplărlor din acea perioadă.
De-a lungul vieţii sale a călătorit foarte mult, în aproape toată lumea. A început cu Europa, călătorind după război prin Franţa, Spania, Elveţia, Italia, Germania, împreună cu prima lui soţie. A fost în Grecia şi în Turcia în timpul războiului dintre cele două ţări. Mai târziu, a început să fie atras de Africa şi de vânătoarea de fiare sălbatice în acest continent romantic.
În iulie 1936, a donat 40.000 de dolari serviciilor sanitare ale armatelor republicane din Spania, pentru achiziţionarea de medicamente şi ambulanţe. Anul următor a pleacat în Spania, în calitate de corespondent de presă al agenţiei americane North American Newspaper Alliance, pe lângă armatele republicane. A participat şi la cel de-al doilea Congres al scriitorilor americani, unde şi-a arătat ferma sa opoziţie faţă de fascism. În acelşi an, a scris scenariul şi comentariul, pe care l-a şi rostit, la filmul documentar The Spanish Earth (Pământul Spaniol), realizat în colaborare cu Joris Ivens. Această perioadă, petrecută în Spania, l-a inspirat pentru romanul „For Whom The Bell Tolls” (Pentru cine bat clopotele), care a avut un succes enorm. Acest roman a fost publicat în 1940.
Avea o mare atracţie şi faţă de Cuba, unde şi-a achiziţionat şi o proprietate, Finca Vigia, situată lângă Havana. Între anii 1942-1944, a patrulat în largul coastelor Cubei, în urmărirea submarinelor hitleriste, aflat la bordul yachtului său Pilar, adaptat şi echipat conform acestui scop. Această „vânătoare” de submarine, i-a fost sursă de inspiraţie pentru ultima parte a romanului „Islands in the Stream” (Insule în derivă sau Insulele lui Thomas Hudson – traducerea diferind în funcţie de editură).
După cum am mai zis, a avut patru soţii. Despre perioada petrecută în Paris cu prima lui soţie, Hadley Richardson, a scris în romanul autobiografic „A Moveable Feast” (Sărbătoarea de neuitat), în care descrie, printre altele, relaţiile sale de prietenie cu Ezra Pound, James Joyce, Scot Fitzgerald şi alţii. Se împrieteneşte şi cu Gertrude Stein, care, referindu-se la el şi la contemporanii săi, scriitori americani exilaţi la Paris, îi numeşte „generaţia pierdută”. În replică, gândindu-se la această denumire, Hemingway îşi zicea că, în fond, de când lumea „toate generţtiile au fost, sunt şi întotdeauna vor fi dintr-o pricină sau alta generaţii pierdute”. Tot în această carte, scritorul american îşi aminteşte şi de-o seară petrecută la cafenea cu pictorul Pascin, care era însoţit de două modele. Peste ani, pictorul s-a spânzurat, lăsând în urma lui, pe perete, un mesaj scris cu propriul său sânge. Îşi lua rămas bun de la o anumită Cecile, lăsându-şi averea, prin testament, atât soţiei, cât şi amantei. Spre cimitir a fost însoţit de mii de oameni, în special de artişti, chelneri şi barmani, ceea ce spune multe despre principalele ocupaţii ale pictorului.
În 1927, după şase ani, a divorţat de Hadley şi s-a căsătorit cu ziarista Pauline Pfeiffer. S-a întors în Satele Unite şi s-a stabilit în Key West, Florida, într-o casă oferită de un unchi al noii sale soţii.
În 1940, după ce a divorţat de Pauline, Hemingway s-a căsătorit cu scriitoarea şi ziarista Martha Gellhorn, cu care a pleacat în China, în calitate de corespondent de război, şi a asistat la luptele împotiva japonezilor. În 1946 a divorţat şi de Martha Gellhorn şi s-a căsătorit cu ziarista Mary Welsh.
A avut şi trei fii: John, născut în 1923, Patrik, născut în 1928 şi Gregory, care a venit pe lume în 1931.
De-a lungul existenţei sale, Hem’ a avut o ciudată predispoziţie la accidente. În 1930 a suferit un accident de maşină, când şi-a fracturat grav braţul drept. La începutul anului 1954, a suferit un accident de avion în Africa, împreună cu soţia sa, din care, însă, au scăpat nevătămati. Cu toate astea, ziarele din întreaga lume le-au anunţat moartea. Încercănd să ia un alt avion, acesta a explodat, de data asta fiind răniţi ceva mai serios, dar nu grav. De asemenea, în timpul unei beţii grozave, undeva în Paris, s-a dus la toaletă, iar la plecare a văzut în dreapta un lanţ atârnând. A tras de el, dar apa nu a curs. A mai tras o dată, nimic. Apoi, supărat, a tras cu toată puterea. Atunci luminatorul din tavan i s-a prăbuşit în cap. Lanţul de la apă era în partea stangă. A rămas cu o cicatrice adâncă pe frunte.
.jpg)
În anul 1960, bolnav fiind, se internează în cateva rânduri, pentru un tratament medical de mai lungă durată, care a implicat şi „şocuri electrice”.
Viaţa tumultuoasă a artistului l-a determinat pe Norman Mailer să spună, vorbind despre Hemingway, că „a fost, în esenţă, un simplu băiat din inima ţării, căruia succesul i-a smuls rădăcinile – şi şi-a petrecut tot restul vieţii căutând să regăsească vechea senzaţie pierdută de pământ ferm.” Toată viaţa sa, orice ar fi fost, nu a încetat o clipă să scrie. Povestiri, nuvele, romane, publicistică şi chiar poeme. A continuat să scrie chiar şi atunci când zilele nu îi erau prea viu colorate.
În 1952 a publicat romanul „The old man and the sea” (Bătrânul şi marea), care a cunoscut un mare succes şi a fost salutat cu entuziasm de critică. Pentru acest roman i s-a acordat premiul american Pullitzer (1953). Revista Life i-a propus lui Hemingway să publice „Bătrânul şi marea” integral, într-un singur număr. Rezultatul – cinci milioane şi jumătate de exemplare s-au vândut în primele 48 de ore.
În toamna anului 1954 i s-a decernat premiul Nobel “pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan.” Părerea lui Tennesee Williams, privindu-l pe autor în întregime, ca om şi ca artist, era aceea că „nu s-a ascuns niciodată într-un turn de fildeş. Ştia prea bine că substanţa operei unui artist este artistul însuşi, viaţa şi trăirile lui, şi a reuşit ceea ce puţini scriitori din epoca lui sau dintotdeauna au izbutit să facă: să devină, ca om şi în văzul lumii în mijlocul căreia trăia, imaginea vie a semnificaţiei celei mai autentice şi mai profunde a operei sale, iar acest lucru a continuat să-l facă neabătut şi cu cea mai deplină onestitate, până în momentul morţii.” Şi acest lucru este, întradevăr, o mare performanţă, dacă stăm să ne gândim că majoritatea dintre noi nu putem deveni nici măcar imaginea vie a propriilor noastre crezuri şi principii.
Hemingway fascinează prin stilul său simplu şi firesc, fără împopoţonări ale frazelor. Cuvintele sale, modeste şi concise, ne poartă gândul direct la imagini, situaţii şi fapte, fără a mai fi trecute prin sensibilitatea personajelor. Citindu-i operele, ne trezim dintr-o dată că îi urmăm, pas cu pas, pe eroii cărţilor sale şi că lăsăm în urmă totul, toate nevoile noastre, de a gândi, de a scrie, precum şi multe altele. Le lăsăm pe toate în urmă.
Într-un interviu, vorbind despre munca unui artist, în special a unui scriitor, Hemingway a declarat: „Sunt adeseori întrebat în ce constă secretul creaţiei. Creaţia n-are secret. Există oare secrete în zidăria şi piatra bizantină?… Nu, nu există nici un secret. Era doar muncă supraomenească… Secretul creaţie este acelaşi: munca supraomenească pentru ca un cuvânt să adere la celălalt, ca şi pietrele zidului chinezesc. Oamenii nu văd această muncă. Ei văd doar rezultatul: o carte bună, succesul, gloria şi, probabil, o grămadă de bani. Ei nu ştiu câte chinuri, câte eforturi ascund rândurile pe care le citesc. Este adesea mai greu să descrii ceva, decât să înfăptuieşti ceva.” În zilele petrecute în locuinţa sa din Cuba, fiecare dimineaţă îl găsea în faţa maşinii de scris, în care se afla o coală albă, iar alături, un pahar cu whiskey american. Hem’ işi scria pagina pe ziua aceea, golea paharul de whiskey şi, după ce mânca, îşi lua pălăria şi puşca de vânătoare şi se aventura în culturile de trestie de zahăr, convins că va împuşca un leu. N-a împuşcat niciun leu, dar în tot acel timp, cât el căuta lei, lucra mental la cărţile ce urmau să apară.
În romanul autobiografic, „A Moveable feast” (Sărbătoarea de neuitat), scria: „De câte ori mă simţeam blocat în scrierea unei povestiri care nu ducea nicăieri, îmi spuneam: Nu te îngrijora. Ai scris întotdeauna şi vei scrie şi acum. Tot ce trebuie să faci este să scrii o propoziţie adevărată. Scrie cea mai adevărată propoziţie pe care o cunoşti”. Şi, mai departe, autorul celei mai adevărate proze americane continuă: “Aşa că scriam o propoziţie adevărată şi porneam de la ea. Era uşor, pentru că auzeam întotdeauna pe cineva în jur spunînd cîte o propoziţie adevărată.” Elementul autobiografic a avut o importanţă deosebită, în scrierile sale. Autorul, în majoritatea operelor sale, a pornit de l-a întâmplări reale, trăite de el, precum şi de la oameni pe care i-a cunoscut. O condiţie primă şi esenţială a activităţii scriitorului, reprezentănd un principiu fundamental al esteticii sale, era aceea de a cunoaşte profund lucrurile despre care scria. „Mai întâi trebuie să cunosti subiectul – spunea Hemingway într-un articol din 1934 din revista Esquire, intitulat Old Newsman Writes (Bătrânul gazetar scrie) – după aceea trebuie să ştii cum să scrii. Ca să înveţi aceste două lucruri, îţi trebuie o viaţă întreagă.”
Privit astfel, elementul autobiografic nu mai apare ca un simplu detaliu menit a clarifica episoade mai mult sau mai puţin obscure, ci serveşste în chip esenţial la sporirea autenticităţii relatării unei experienţe umane, care, dincolo de semnificaţiile individuale, poate căpăta un sens mai larg. Perspectiva din care este privită, în scris, poate modifica sensul intâmplării din viaţa în mod fundamental. În general însă, în scrisul lui Hemingway se simte o cunoaştere intimă a locurilor, a întâmplarilor, a diferitelor îndeletniciri, a oamenilor. Cunoaştere care este valorificată prin notaţii sobre, precise, precum şi prin nuanţe subtile, de multe ori sugerate numai.
În concluzie, Hem’, ori Hemingway, au aceeaşi identitate: aceea de clasic al literaturii universale.
În destăinuirile sale, marele romancier american spunea: „Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce creşte în ochii celorlalţi, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi este nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne meru de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate, sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin.”
După cum am mai zis, în 1960 s-a îmbolnăvit şi a fost internat în repetate rânduri. Tratamentul cu şocuri electrice l-a transformat într-o legumă. Îşi petrecea ore în şir, privind absent foaia albă de hîrtie şi, cînd a ştiut că nu mai poate să scrie, a pus puşca de vînătoare în gură şi a apăsat pe trăgaci. S-a întâmplat în 1961; avea 62 de ani. Avusese o viaţă tumultuoasă. Dăduse, de fapt, ceea ce a avut de dat: mari romane, publicistică, nuvele remarcabile şi … pumni (prin bistrourile pariziene sau americane).
„Un om poate fi distrus, dar nu poate fi invins”, scria el în „Bătrânul şi marea”. A fost Hemingway un învins?
La Key West, unde avea casa dăruită de unchiul lui Pauline, Hemingway se scula în zori, se ducea la un pavilion pe care îl construise în grădină, la doi paşi de casă, urca treptele scării exterioare şi intra în camera lui de lucru. Scria până aproape de prânz. Când soarele devenea prea arzător, dormea puţin, apoi mergea la barul prietenului său, Sloopy Joe, unde intra în vorbă cu oricine era dispus să converseze. Asculta poveştile altora, sătul fiind de poveştile sale. Seara, se întorcea acasă, fără riscul de a se rătăci pe străduţele întunecoase, deoarece casa lui se afla lângă far. Oricat de aburiţi îi erau ochii, urma lumina farului care îl ducea acasă.
Când a venit vremea divorţului, a trebuit să părăsească acea casă din Key West, care era a soţiei sale. La plecare, a rugat-o pe aceasta să-l lase să-şi ia manuscrisele din camera de lucru şi băutura adunată de-a lungul anilor, în pivniţa casei. Avea strânse acolo vinuri şi băuturi tari în cantităţi despre care nici el nu mai ştia. Pauline a fost de acord şi a plecat de acasă o săptămână, să îl lase să-şi împacheteze lucrurile. Nici el nu-şi mai dorea alte confruntări cu Pauline, aşa că, prevăzător, şi-a aranjat plecarea în dimineaţa zilei când ea urma să se întoarcă. Manuscrisele le-a împachetat şi le-a şi expediat în mai puţin de două zile. Dar cu sticlele a fost mai greu. Erau prea multe şi, curând, a realizat că nu va avea timp să le ordoneze în cutii şi să le expedieze. Atunci, i-a venit o idee. S-a dus la barul lui Sloopy Joe, unde erau aproximativ o sută de clienţi şi i-a chemat pe toţi la el acasă, să-l ajute în pivniţă, cu sticlele. Nu, nu la împachetat, ci la băut. În acea noapte, au dat gata toată băutura din pivniţa unuia dintre cei mai virtuoşi băutori ai lumii. A fost o beţie colectivă de mare amploare, despre care, după cum am mai amintit, se spune că şi azi încă mai poţi auzi, pe insulă, poveşti colorate. A plecat din Key West în dimineaţa stabilită, abia ştiind pe ce lume se află. Când a sosit acasă, Pauline a găsit superba curte devastată de urmele acelui dezmăţ alcoolic.
Acum, în vila-muzeu din Key West, în zilele noastre, oricine poate organiza nunţi, desigur, contra cost. Pentru cei interesaţi, am auzit că există camere video ce transmit imagini live din curtea în care trăiesc „pisicile lui Hemingway”, despre care a scris cu atâta drag în a doua parte a romanului „Islands in the Stream”.
Zvonurile spun că la “Sloopy Joe’s Bar”, jazzul reprezenta doar o infimă bucată din zgomotul care te înconjura din toate părţile. Acolo mereu te întâmpina un grup gălăgios, într-o încăpere mare, în care mirosea a tutun şi alcool şi se bea mai mult în picioare, decât la masă. Acum, închipuiţi-vă acest grup gălăgios, dominat de un tip solid şi înalt, cu aspect neîngrijit, cu chipul vesel, dar hotărât şi care poartă o cicatrice vizibilă în frunte. Acest tip te invită şi pe tine în pivniţa lui, să îl ajuţi să bea tot ce are acolo, căci divorţează şi pleacă din Key West şi nu vrea să-i lase soţiei nici o picătură. Îl priveşti neîncrezător, dar… ai putea, oare, să-l refuzi? În plus, el zice că nu stă departe…
Repere ale unui destin de excepţie:
1923 – Three Stories and Ten Poems (Trei Povestiri şi Zece Poeme) (povestiri)
1925 - In Our Time (În timpul nostru) (povestiri)
1926 – The Torrents of Spring (Torentele primăverii) (roman)
1926 – The Sun Also Rises (Fiesta) (roman)
1927 – Men Without Women (Bărbaţi fără femei) (povestiri)
1929 – A Farewell to Arms (Adio, arme!) (roman)
1930 – The Fifth Column and the First Forty-Nine Stories (Coloana a cincea şi Primele patruzeci şi nouă de povestiri) (povestiri)
1932 – Death in the Afternoon (Moartea după-amiază) (roman)
1933 – Winner Takes Nothing (Învingătorul nu ia nimic) (povestiri)
1935 – Green Hills of Africa (Colinele verzi ale Africii) (roman)
1937 – To Have and Have Not (A avea şi a nu avea) (roman)
1940 – For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele) (roman)
1942 – Men at War (Bărbaţi la război) (antologiei de lucrări revăzute)
1950 – Across the River and into the Trees (Dincolo de râu şi între copaci) (roman) 1952 – The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea) (roman)
Postume:
1962 – The Wild Years (Anii sălbatici) (compilaţie)
1964 – A Moveable Feast (Sarbatoarea de neuitat) – (roman)
1967 – By-Lines – (articole publicate în Toronto Star)
1970 – Islands in the Stream (Insule în derivă/Insulele lui Thomas Hudson) (roman)
1972 – The Nick Adams Stories (Povestirile lui Nick Adam)
1979 – 88 Poems (88 Poezii) (poeme)
1981 – Selected Letters (Corepondenţă selectivă)
„Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Nu uitaţi că Iuda avea amici ireproşabili.” E.H.
Ernest Miller Hemingway (Hem’ pentru prieteni) a fost scriitor. Asta a ştiut el cel mai bine să fie. Atunci când nu a mai putut să scrie, nu a mai dorit să fie deloc.
Ca artist, a fost un geniu. Nimeni nu poate contesta asta. Dar, dincolo de toate realizările lui literare, Hem’ a fost om. Ca noi toţi. Poate puţin mai plin de viaţă…
Şi este aproape imposibil să nu fii fascinat de viaţa acestui „zdrahon de 1,90 m şi 100 kg”, care practicase şi boxul, căruia îi plăcea pescuitul de rechini, vânătoarea de lei, corida şi guerilla. Însă aceasta ar fi o descriere incompletă. Iubea enorm viaţa, femeile, aventura, frumosul, pisicile (casa lui din Cuba adăpostind la un moment dat 40 de pisici). Era un bun prieten, dar avea, desigur, şi păcate, pasiunea pentru licorile bahice şi izbucnirile violente fiind cele mai rele. Fernanda Pivano, în cuvintele sale despre scriitorul american, a povestit o scenă în care acesta s-a războit cu o fotografie. Era cazat la Ritz, în Paris, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, într-o seară, un colonel i-a aratat portretul bărbatului celei care avea să-i devină cea de-a patra soţie. Înfuriat la culme, Hem’ a vrut să împuşte fotografia, dar nu a fost lăsat. Atunci el s-a încuiat în baie, de unde s-au auzit detunături. Cei care au intrat cu forţa peste el, au văzut closetul făcut praf, apa peste tot şi poza distrusă.
Avea şi traume. Viaţa i s-a înfiripat alături de oameni care au murit în împrejurări tragice, la fel cum avea să moară şi el. Tatăl, Clarence Hemingway, s-a împuşcat în cap în 1928. Ursula, sora autorului, a murit de supradoză de pilule contra durerii, iar Leicester, fratele său, s-a împuşcat şi el. Actriţa Margot Hemingway (nepoata scriitorului), s-a sinucis şi ea. Cea de-a treia soţie a lui Hemingway, Martha Gellhorn, a fost o ziaristă renumită, unul dintre cei mai cunoscuţi corespondenţi de război. La bătrâneţe, aproape oarbă fiind, s-a omorât cu otravă. Asta s-a întâmplat în anul 1998.
Într-o iarnă, Hemingway a întalnit-o şi pe baroana Adriana Ivancich, cea care mai târziu avea să se întrupeze literar în eroina din „Across the river and into the trees” (Dincolo de fluviu si printre copaci). În 1983, femeia s-a spânzurat de un copac.
Ca artist, a fost un geniu. Nimeni nu poate contesta asta. Dar, dincolo de toate realizările lui literare, Hem’ a fost om. Ca noi toţi. Poate puţin mai plin de viaţă…
Şi este aproape imposibil să nu fii fascinat de viaţa acestui „zdrahon de 1,90 m şi 100 kg”, care practicase şi boxul, căruia îi plăcea pescuitul de rechini, vânătoarea de lei, corida şi guerilla. Însă aceasta ar fi o descriere incompletă. Iubea enorm viaţa, femeile, aventura, frumosul, pisicile (casa lui din Cuba adăpostind la un moment dat 40 de pisici). Era un bun prieten, dar avea, desigur, şi păcate, pasiunea pentru licorile bahice şi izbucnirile violente fiind cele mai rele. Fernanda Pivano, în cuvintele sale despre scriitorul american, a povestit o scenă în care acesta s-a războit cu o fotografie. Era cazat la Ritz, în Paris, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, într-o seară, un colonel i-a aratat portretul bărbatului celei care avea să-i devină cea de-a patra soţie. Înfuriat la culme, Hem’ a vrut să împuşte fotografia, dar nu a fost lăsat. Atunci el s-a încuiat în baie, de unde s-au auzit detunături. Cei care au intrat cu forţa peste el, au văzut closetul făcut praf, apa peste tot şi poza distrusă.
Avea şi traume. Viaţa i s-a înfiripat alături de oameni care au murit în împrejurări tragice, la fel cum avea să moară şi el. Tatăl, Clarence Hemingway, s-a împuşcat în cap în 1928. Ursula, sora autorului, a murit de supradoză de pilule contra durerii, iar Leicester, fratele său, s-a împuşcat şi el. Actriţa Margot Hemingway (nepoata scriitorului), s-a sinucis şi ea. Cea de-a treia soţie a lui Hemingway, Martha Gellhorn, a fost o ziaristă renumită, unul dintre cei mai cunoscuţi corespondenţi de război. La bătrâneţe, aproape oarbă fiind, s-a omorât cu otravă. Asta s-a întâmplat în anul 1998.
Într-o iarnă, Hemingway a întalnit-o şi pe baroana Adriana Ivancich, cea care mai târziu avea să se întrupeze literar în eroina din „Across the river and into the trees” (Dincolo de fluviu si printre copaci). În 1983, femeia s-a spânzurat de un copac.
Despre scriitor, William Faulkner spunea: „Hemingway a fost unul dintre cei mai străluciţi, mai îndrăzneţi şi mai riguroşi stlişti din întreaga literatură universală, urmărind neclintit principalul scop al artei sale: acela de a surprinde însăşi esenţa umanităţii, aşa cum apare ea în spectacolul tragicomic al vieţii. Iar cei care l-au cunoscut, pot depune mărturie că era la fel de bun ca om, pe cât a fost ca scriitor.”
Ca om, a iubit viaţa şi a fost un aventurier, din toate punctele de vedere. Deşi au trecut peste 60 de ani, încă se mai vorbeste şi acum în insula Key West despre acea noapte de pomină (despre care voi scrie mai jos), din pivniţa domnului Hemingway.
S-a născut pe 21 iulie 1899, în orăşelul Oak Park, în apropiere de Chicago. Oameni pentru care articolele din tabloidele zilelor noastre înseamnă mai mult decât rândurile cărţilor sale au facut o serie de speculaţii legate de travestirea “umilitoare” la care l-a supus mama sa, în copilărie, când l-a îmbrăcat pe Hem’ în rochie dantelată, pentru a-l fotografia alături de sora sa mai mare. Bineînţeles că nu voi acorda importanţă acestor lucruri. De menţionat, însă, este faptul că încă din timpul şcolii a aratat un interes activ pentru scris, fiind redactor al revistei săptamânale Trapeze, a şcolii Oak Park High School, şi colaborator al celei trimestriale, Tabula. De asemenea, a făcut parte din echipele de înot şi de fotbal ale şcolii şi tot în această perioadă a încercat să fugă de două ori de acasă, datorită deselor neînţelegeri dintre părinţii săi. După abslovirea şcolii, a plecat în Kansas City, unde a intrat reporter la Kansas City Star.
În timpul Primului Război Mondial, a intrat ca voluntar în formaţiile auxiliare ale Crucii Roşii americane şi s-a dus în Europa, unde a fost repartizat pe frontul italian. Pe 8 iulie 1918, a fost grav rănit de explozia unui obuz. A fost internat într-un spital militar din Milano, unde a stat trei luni. A primit două decoraţii italieneşti („Medalia d’Argento al Valore Militare” şi „Croce al Merito de Guera”) şi, după ieşirea din spital, s-a înrolat în armata italiană, în trupele de infanterie. În perioada petrecută la spital, a întalnit-o pe infirmiera Agnes von Kurowsky, care era cu caţiva ani mai mare decât scriitorul şi care, atunci când nu îngrijea soldaţi răniţi, adora să fie curtată. Hemingway a ajuns în mâinile ei după ce a fost rănit pe front de acel obuz, în timp ce împărţea soldaţilor italieni provizii şi scrisori. Avea picioarele ciuruite de schije şi un genunchi zdrobit. Povestea lor de amor s-a terminat când ea l-a anunţat că s-a îndrăgostit de un altul. Însă această infirmieră l-a inspirat pe Hemingway pentru personajul Catherinei Barkley din „Adio, arme!”, un roman ce poartă pecetea întâmplărlor din acea perioadă.
De-a lungul vieţii sale a călătorit foarte mult, în aproape toată lumea. A început cu Europa, călătorind după război prin Franţa, Spania, Elveţia, Italia, Germania, împreună cu prima lui soţie. A fost în Grecia şi în Turcia în timpul războiului dintre cele două ţări. Mai târziu, a început să fie atras de Africa şi de vânătoarea de fiare sălbatice în acest continent romantic.
În iulie 1936, a donat 40.000 de dolari serviciilor sanitare ale armatelor republicane din Spania, pentru achiziţionarea de medicamente şi ambulanţe. Anul următor a pleacat în Spania, în calitate de corespondent de presă al agenţiei americane North American Newspaper Alliance, pe lângă armatele republicane. A participat şi la cel de-al doilea Congres al scriitorilor americani, unde şi-a arătat ferma sa opoziţie faţă de fascism. În acelşi an, a scris scenariul şi comentariul, pe care l-a şi rostit, la filmul documentar The Spanish Earth (Pământul Spaniol), realizat în colaborare cu Joris Ivens. Această perioadă, petrecută în Spania, l-a inspirat pentru romanul „For Whom The Bell Tolls” (Pentru cine bat clopotele), care a avut un succes enorm. Acest roman a fost publicat în 1940.
Avea o mare atracţie şi faţă de Cuba, unde şi-a achiziţionat şi o proprietate, Finca Vigia, situată lângă Havana. Între anii 1942-1944, a patrulat în largul coastelor Cubei, în urmărirea submarinelor hitleriste, aflat la bordul yachtului său Pilar, adaptat şi echipat conform acestui scop. Această „vânătoare” de submarine, i-a fost sursă de inspiraţie pentru ultima parte a romanului „Islands in the Stream” (Insule în derivă sau Insulele lui Thomas Hudson – traducerea diferind în funcţie de editură).
După cum am mai zis, a avut patru soţii. Despre perioada petrecută în Paris cu prima lui soţie, Hadley Richardson, a scris în romanul autobiografic „A Moveable Feast” (Sărbătoarea de neuitat), în care descrie, printre altele, relaţiile sale de prietenie cu Ezra Pound, James Joyce, Scot Fitzgerald şi alţii. Se împrieteneşte şi cu Gertrude Stein, care, referindu-se la el şi la contemporanii săi, scriitori americani exilaţi la Paris, îi numeşte „generaţia pierdută”. În replică, gândindu-se la această denumire, Hemingway îşi zicea că, în fond, de când lumea „toate generţtiile au fost, sunt şi întotdeauna vor fi dintr-o pricină sau alta generaţii pierdute”. Tot în această carte, scritorul american îşi aminteşte şi de-o seară petrecută la cafenea cu pictorul Pascin, care era însoţit de două modele. Peste ani, pictorul s-a spânzurat, lăsând în urma lui, pe perete, un mesaj scris cu propriul său sânge. Îşi lua rămas bun de la o anumită Cecile, lăsându-şi averea, prin testament, atât soţiei, cât şi amantei. Spre cimitir a fost însoţit de mii de oameni, în special de artişti, chelneri şi barmani, ceea ce spune multe despre principalele ocupaţii ale pictorului.
În 1927, după şase ani, a divorţat de Hadley şi s-a căsătorit cu ziarista Pauline Pfeiffer. S-a întors în Satele Unite şi s-a stabilit în Key West, Florida, într-o casă oferită de un unchi al noii sale soţii.
În 1940, după ce a divorţat de Pauline, Hemingway s-a căsătorit cu scriitoarea şi ziarista Martha Gellhorn, cu care a pleacat în China, în calitate de corespondent de război, şi a asistat la luptele împotiva japonezilor. În 1946 a divorţat şi de Martha Gellhorn şi s-a căsătorit cu ziarista Mary Welsh.
A avut şi trei fii: John, născut în 1923, Patrik, născut în 1928 şi Gregory, care a venit pe lume în 1931.
De-a lungul existenţei sale, Hem’ a avut o ciudată predispoziţie la accidente. În 1930 a suferit un accident de maşină, când şi-a fracturat grav braţul drept. La începutul anului 1954, a suferit un accident de avion în Africa, împreună cu soţia sa, din care, însă, au scăpat nevătămati. Cu toate astea, ziarele din întreaga lume le-au anunţat moartea. Încercănd să ia un alt avion, acesta a explodat, de data asta fiind răniţi ceva mai serios, dar nu grav. De asemenea, în timpul unei beţii grozave, undeva în Paris, s-a dus la toaletă, iar la plecare a văzut în dreapta un lanţ atârnând. A tras de el, dar apa nu a curs. A mai tras o dată, nimic. Apoi, supărat, a tras cu toată puterea. Atunci luminatorul din tavan i s-a prăbuşit în cap. Lanţul de la apă era în partea stangă. A rămas cu o cicatrice adâncă pe frunte.
.jpg)
În anul 1960, bolnav fiind, se internează în cateva rânduri, pentru un tratament medical de mai lungă durată, care a implicat şi „şocuri electrice”.
Viaţa tumultuoasă a artistului l-a determinat pe Norman Mailer să spună, vorbind despre Hemingway, că „a fost, în esenţă, un simplu băiat din inima ţării, căruia succesul i-a smuls rădăcinile – şi şi-a petrecut tot restul vieţii căutând să regăsească vechea senzaţie pierdută de pământ ferm.” Toată viaţa sa, orice ar fi fost, nu a încetat o clipă să scrie. Povestiri, nuvele, romane, publicistică şi chiar poeme. A continuat să scrie chiar şi atunci când zilele nu îi erau prea viu colorate.
În 1952 a publicat romanul „The old man and the sea” (Bătrânul şi marea), care a cunoscut un mare succes şi a fost salutat cu entuziasm de critică. Pentru acest roman i s-a acordat premiul american Pullitzer (1953). Revista Life i-a propus lui Hemingway să publice „Bătrânul şi marea” integral, într-un singur număr. Rezultatul – cinci milioane şi jumătate de exemplare s-au vândut în primele 48 de ore.
În toamna anului 1954 i s-a decernat premiul Nobel “pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan.” Părerea lui Tennesee Williams, privindu-l pe autor în întregime, ca om şi ca artist, era aceea că „nu s-a ascuns niciodată într-un turn de fildeş. Ştia prea bine că substanţa operei unui artist este artistul însuşi, viaţa şi trăirile lui, şi a reuşit ceea ce puţini scriitori din epoca lui sau dintotdeauna au izbutit să facă: să devină, ca om şi în văzul lumii în mijlocul căreia trăia, imaginea vie a semnificaţiei celei mai autentice şi mai profunde a operei sale, iar acest lucru a continuat să-l facă neabătut şi cu cea mai deplină onestitate, până în momentul morţii.” Şi acest lucru este, întradevăr, o mare performanţă, dacă stăm să ne gândim că majoritatea dintre noi nu putem deveni nici măcar imaginea vie a propriilor noastre crezuri şi principii.
Hemingway fascinează prin stilul său simplu şi firesc, fără împopoţonări ale frazelor. Cuvintele sale, modeste şi concise, ne poartă gândul direct la imagini, situaţii şi fapte, fără a mai fi trecute prin sensibilitatea personajelor. Citindu-i operele, ne trezim dintr-o dată că îi urmăm, pas cu pas, pe eroii cărţilor sale şi că lăsăm în urmă totul, toate nevoile noastre, de a gândi, de a scrie, precum şi multe altele. Le lăsăm pe toate în urmă.
Într-un interviu, vorbind despre munca unui artist, în special a unui scriitor, Hemingway a declarat: „Sunt adeseori întrebat în ce constă secretul creaţiei. Creaţia n-are secret. Există oare secrete în zidăria şi piatra bizantină?… Nu, nu există nici un secret. Era doar muncă supraomenească… Secretul creaţie este acelaşi: munca supraomenească pentru ca un cuvânt să adere la celălalt, ca şi pietrele zidului chinezesc. Oamenii nu văd această muncă. Ei văd doar rezultatul: o carte bună, succesul, gloria şi, probabil, o grămadă de bani. Ei nu ştiu câte chinuri, câte eforturi ascund rândurile pe care le citesc. Este adesea mai greu să descrii ceva, decât să înfăptuieşti ceva.” În zilele petrecute în locuinţa sa din Cuba, fiecare dimineaţă îl găsea în faţa maşinii de scris, în care se afla o coală albă, iar alături, un pahar cu whiskey american. Hem’ işi scria pagina pe ziua aceea, golea paharul de whiskey şi, după ce mânca, îşi lua pălăria şi puşca de vânătoare şi se aventura în culturile de trestie de zahăr, convins că va împuşca un leu. N-a împuşcat niciun leu, dar în tot acel timp, cât el căuta lei, lucra mental la cărţile ce urmau să apară.
În romanul autobiografic, „A Moveable feast” (Sărbătoarea de neuitat), scria: „De câte ori mă simţeam blocat în scrierea unei povestiri care nu ducea nicăieri, îmi spuneam: Nu te îngrijora. Ai scris întotdeauna şi vei scrie şi acum. Tot ce trebuie să faci este să scrii o propoziţie adevărată. Scrie cea mai adevărată propoziţie pe care o cunoşti”. Şi, mai departe, autorul celei mai adevărate proze americane continuă: “Aşa că scriam o propoziţie adevărată şi porneam de la ea. Era uşor, pentru că auzeam întotdeauna pe cineva în jur spunînd cîte o propoziţie adevărată.” Elementul autobiografic a avut o importanţă deosebită, în scrierile sale. Autorul, în majoritatea operelor sale, a pornit de l-a întâmplări reale, trăite de el, precum şi de la oameni pe care i-a cunoscut. O condiţie primă şi esenţială a activităţii scriitorului, reprezentănd un principiu fundamental al esteticii sale, era aceea de a cunoaşte profund lucrurile despre care scria. „Mai întâi trebuie să cunosti subiectul – spunea Hemingway într-un articol din 1934 din revista Esquire, intitulat Old Newsman Writes (Bătrânul gazetar scrie) – după aceea trebuie să ştii cum să scrii. Ca să înveţi aceste două lucruri, îţi trebuie o viaţă întreagă.”
Privit astfel, elementul autobiografic nu mai apare ca un simplu detaliu menit a clarifica episoade mai mult sau mai puţin obscure, ci serveşste în chip esenţial la sporirea autenticităţii relatării unei experienţe umane, care, dincolo de semnificaţiile individuale, poate căpăta un sens mai larg. Perspectiva din care este privită, în scris, poate modifica sensul intâmplării din viaţa în mod fundamental. În general însă, în scrisul lui Hemingway se simte o cunoaştere intimă a locurilor, a întâmplarilor, a diferitelor îndeletniciri, a oamenilor. Cunoaştere care este valorificată prin notaţii sobre, precise, precum şi prin nuanţe subtile, de multe ori sugerate numai.
În concluzie, Hem’, ori Hemingway, au aceeaşi identitate: aceea de clasic al literaturii universale.
În destăinuirile sale, marele romancier american spunea: „Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce creşte în ochii celorlalţi, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi este nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne meru de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate, sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin.”
După cum am mai zis, în 1960 s-a îmbolnăvit şi a fost internat în repetate rânduri. Tratamentul cu şocuri electrice l-a transformat într-o legumă. Îşi petrecea ore în şir, privind absent foaia albă de hîrtie şi, cînd a ştiut că nu mai poate să scrie, a pus puşca de vînătoare în gură şi a apăsat pe trăgaci. S-a întâmplat în 1961; avea 62 de ani. Avusese o viaţă tumultuoasă. Dăduse, de fapt, ceea ce a avut de dat: mari romane, publicistică, nuvele remarcabile şi … pumni (prin bistrourile pariziene sau americane).
„Un om poate fi distrus, dar nu poate fi invins”, scria el în „Bătrânul şi marea”. A fost Hemingway un învins?
La Key West, unde avea casa dăruită de unchiul lui Pauline, Hemingway se scula în zori, se ducea la un pavilion pe care îl construise în grădină, la doi paşi de casă, urca treptele scării exterioare şi intra în camera lui de lucru. Scria până aproape de prânz. Când soarele devenea prea arzător, dormea puţin, apoi mergea la barul prietenului său, Sloopy Joe, unde intra în vorbă cu oricine era dispus să converseze. Asculta poveştile altora, sătul fiind de poveştile sale. Seara, se întorcea acasă, fără riscul de a se rătăci pe străduţele întunecoase, deoarece casa lui se afla lângă far. Oricat de aburiţi îi erau ochii, urma lumina farului care îl ducea acasă.
Când a venit vremea divorţului, a trebuit să părăsească acea casă din Key West, care era a soţiei sale. La plecare, a rugat-o pe aceasta să-l lase să-şi ia manuscrisele din camera de lucru şi băutura adunată de-a lungul anilor, în pivniţa casei. Avea strânse acolo vinuri şi băuturi tari în cantităţi despre care nici el nu mai ştia. Pauline a fost de acord şi a plecat de acasă o săptămână, să îl lase să-şi împacheteze lucrurile. Nici el nu-şi mai dorea alte confruntări cu Pauline, aşa că, prevăzător, şi-a aranjat plecarea în dimineaţa zilei când ea urma să se întoarcă. Manuscrisele le-a împachetat şi le-a şi expediat în mai puţin de două zile. Dar cu sticlele a fost mai greu. Erau prea multe şi, curând, a realizat că nu va avea timp să le ordoneze în cutii şi să le expedieze. Atunci, i-a venit o idee. S-a dus la barul lui Sloopy Joe, unde erau aproximativ o sută de clienţi şi i-a chemat pe toţi la el acasă, să-l ajute în pivniţă, cu sticlele. Nu, nu la împachetat, ci la băut. În acea noapte, au dat gata toată băutura din pivniţa unuia dintre cei mai virtuoşi băutori ai lumii. A fost o beţie colectivă de mare amploare, despre care, după cum am mai amintit, se spune că şi azi încă mai poţi auzi, pe insulă, poveşti colorate. A plecat din Key West în dimineaţa stabilită, abia ştiind pe ce lume se află. Când a sosit acasă, Pauline a găsit superba curte devastată de urmele acelui dezmăţ alcoolic.
Acum, în vila-muzeu din Key West, în zilele noastre, oricine poate organiza nunţi, desigur, contra cost. Pentru cei interesaţi, am auzit că există camere video ce transmit imagini live din curtea în care trăiesc „pisicile lui Hemingway”, despre care a scris cu atâta drag în a doua parte a romanului „Islands in the Stream”.
Zvonurile spun că la “Sloopy Joe’s Bar”, jazzul reprezenta doar o infimă bucată din zgomotul care te înconjura din toate părţile. Acolo mereu te întâmpina un grup gălăgios, într-o încăpere mare, în care mirosea a tutun şi alcool şi se bea mai mult în picioare, decât la masă. Acum, închipuiţi-vă acest grup gălăgios, dominat de un tip solid şi înalt, cu aspect neîngrijit, cu chipul vesel, dar hotărât şi care poartă o cicatrice vizibilă în frunte. Acest tip te invită şi pe tine în pivniţa lui, să îl ajuţi să bea tot ce are acolo, căci divorţează şi pleacă din Key West şi nu vrea să-i lase soţiei nici o picătură. Îl priveşti neîncrezător, dar… ai putea, oare, să-l refuzi? În plus, el zice că nu stă departe…
Repere ale unui destin de excepţie:
1923 – Three Stories and Ten Poems (Trei Povestiri şi Zece Poeme) (povestiri)
1925 - In Our Time (În timpul nostru) (povestiri)
1926 – The Torrents of Spring (Torentele primăverii) (roman)
1926 – The Sun Also Rises (Fiesta) (roman)
1927 – Men Without Women (Bărbaţi fără femei) (povestiri)
1929 – A Farewell to Arms (Adio, arme!) (roman)
1930 – The Fifth Column and the First Forty-Nine Stories (Coloana a cincea şi Primele patruzeci şi nouă de povestiri) (povestiri)
1932 – Death in the Afternoon (Moartea după-amiază) (roman)
1933 – Winner Takes Nothing (Învingătorul nu ia nimic) (povestiri)
1935 – Green Hills of Africa (Colinele verzi ale Africii) (roman)
1937 – To Have and Have Not (A avea şi a nu avea) (roman)
1940 – For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele) (roman)
1942 – Men at War (Bărbaţi la război) (antologiei de lucrări revăzute)
1950 – Across the River and into the Trees (Dincolo de râu şi între copaci) (roman) 1952 – The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea) (roman)
Postume:
1962 – The Wild Years (Anii sălbatici) (compilaţie)
1964 – A Moveable Feast (Sarbatoarea de neuitat) – (roman)
1967 – By-Lines – (articole publicate în Toronto Star)
1970 – Islands in the Stream (Insule în derivă/Insulele lui Thomas Hudson) (roman)
1972 – The Nick Adams Stories (Povestirile lui Nick Adam)
1979 – 88 Poems (88 Poezii) (poeme)
1981 – Selected Letters (Corepondenţă selectivă)
duminică, 31 august 2008
"Bătrânul şi marea"
“A man can be destroyed but not defeated.”
Nu neg de la bun început faptul că Ernest Miller Hemingway (a se pronunţa în gând, accentuat, cu spaţii semnificative între fiecare nume), poreclit Papa, m-a fascinat dintotdeauna, prin tot ceea ce a realizat. Este, după părerea mea, autorul ale cărui scrieri pot satisface aşteptările oricărui tip de cititor şi, probabil, cel mai cunoscut scriitor american. Întâmplarea a făcut să-mi cadă cărţile sale în mână, aproape în ordinea cronologică în care au fost scrise, şi astfel, odată cu alte informaţii care îmi parveneau despre el, din diverse surse, am observat că întreaga sa operă are un caracter autobiografic destul de evident. Multe din povestirile regăsite în lucrările sale sunt întamplări reale, pe care le-a trăit sau le-a aflat de-a lungul carierei sale de jurnalist. Inclusiv povestea din Bătrânul şi marea (1952), pentru care a primit două prestigioase premii (Pulitzer-1953 şi Nobel-1954), are la bază o întâmplare reală despre care Hemingway a scris în 1936 în revista Esquire. Articolul se numea “Pe apele albastre - Scrisoare de pe Gulf Stream” şi povestea despre un batrân pescar a cărui pradă fusese devorată de rechini, insă el a supravieţuit.
Să urmărim sfârşitul articolului: “După ce l-a legat de barcă, rechinii au şi început să muşte din marlin, şi bătrânul s-a bătut cu ei, singur, în barca aceea care aluneca pe apele Gulf Sreamului, lovindu-i cu măciuca, împungându-i cu cuţitul, lovindu-i cu vâsla, până când a căzut epuizat şi rechinii au mâncat din peşte cât au vrut. Când l-au găsit ceilalţi pescari, bătrânul, aproape înnebunit de pierderea suferită, plângea, iar rechinii dădeau târcoale încă bărcii.”
Anii care au urmat de la respectiva întamplare până la scrierea cărţii au reprezentat un prilej de reflecţie pentru scriitor. ”Aveam impresia că totuşi n-aş fi în stare să scriu această povestire… Am început să studiez satul (Cojimar) cu atenţie. Când , 13 ani mai târziu, m-am apucat să scriu cartea, cred că ştiam totul despre aceşti oameni: cum trăiesc, pe cine iubesc, pe cine urăsc şi ce le este indiferent. Cunoşteam fiecare familie din sat şi viaţa fiecăruia. Am considerat necesar să iau doar o părticică din viaţa lor. Un crâmpei prin care am încercat să exprim toată căldura acestor oameni.”
Bătrânul şi marea, în concepţia mea (şi am certitudinea că nu sunt singurul care gândeşte aşa), este o carte ce vorbeşte, în primul rând despre singurătate, despre bătrâneţe, dar şi despre speranţă, despre voinţă, despre experienţă, despre puterea de a îndura, precum şi despre păstrarea individualităţii şi despre regăsirea ce-ţi poate da un sens vieţii. Majoritatea ideilor sunt transmise prin monologul interior al bătrânului şi prin gândurile sale, acest lucru sporind senzaţia de singurătate. Această carte mi-a fost oferită cadou în seara de Crăciun, iar până a doua zi am si citit-o. Trebuie să mărturisesc că, înainte de a avea habar despre ce este vorba în ea, îmi făcusem fel şi fel de închipuiri, influenţate de succesul pe care l-a avut şi de premiile luate. Am rămas surprins când am văzut ce mică e şi fără glas după ce am terminat-o. Nu se poate, am gândit! Cât de simplă e! De fapt, cât de simplu scrisă e! Şi ore întregi am rămas sub efectul acestei cărţi, al simplităţii ei şi al înţelesurilor ce încă mi se dezvăluiau în minte.
Unul din ele ar fi acela că omul este supus unor neîncetate încercări din partea naturii şi nu rareori este strivit de ea. Sau că acel om care acceptă să fie singur, punând preţ pe demnitatea solitudinii, sfârşeşte prin a fi cuprins de nelinişte şi începe să resimtă înstrăinarea ca pe o povară.
Şi nu pot spune că nu m-am recunoscut şi eu în bătrînul Santiago (personajul principal al acestei cărti), simţindu-mă pierdut în această mare numită de noi lume, peştele meu spadă confundându-se cu idealurile si speranţele mele, pe care, încetul cu încetul, lumea le sfîrtecă precum rechinii.
De asemenea, cartea este plină de simboluri şi însuşi Hemingway, prin declaraţia sa, ne induce această idee: ”Am încercat să fac un bătrân adevărat, un băiat adevărat, o mare adevărată şi un peşte adevărat şi rechini adevăraţi, dar dăcă i-am făcut destul de bine şi de adevăraţi, vor însemna multe lucruri.”
La doi ani după publicarea acestei cărţi, autorul a câştigat Premiului Nobel pentru literatură. Motivaţia Juriului Nobel: "Pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan".
Sunt voci care susţin că o altă motivaţie ar fi fost faptul că „a descoperit limbajul universal”.
Povestea cărţii este simplă: bătrânul Santiago, un pescar urmărit de ghinion şi chinuit de gândul că timp de optzeci şi patru de zile nu a prins nimic, deşi a vâslit zilnic prin valurile mării cu firele undiţelor întinse, iese şi în a opt zeci şi cinci-a zi pe mare, propunându-şi ca de data asta să se ducă mai în larg decât de obicei. Ghinionul din ultimele zile îl face să fie privit ca un stigmatizat de către ceilalţi pescari, care chiar încep să-l evite pentru a nu se molipsi şi ei de la ghinionul lui. Ca singură mulţumire sufletească, îi rămâne ucenicul său, un baieţel pe nume Manolin, care îl indrăgeşte mult si care îşi pune bazele în experienţa lui, rămănăndu-i alături chiar şi atunci când părinţii îl îndeamnă să caute alţi pescari mai norocoşi. Între cei doi există o încredere reciprocă: ”Dar nu-i aşa ca noi avem încredere unul în celălalt?”. Atât discuţiile cu băiatul, precum şi atitudinea acestuia, îi insuflă bătrânului o oarecare doză de optimism şi dorinţa de a-şi demonstra în primul rând sieşi că încă mai poate reuşi, chiar cu preţul vieţii. Revigorantă pentru bătrân este şi dorinţa băiatului de a continua să înveţe de la el: ”Dar de acum înainte pescuim împreună, fiindcă mai am multe de învăţat.”
Totuşi, în acea zi, bătrânul iese singur pe mare, aventurându-se în larg mai mult decât de obicei. Amintirile din tinereţea lui plină de succese i-au dat puterea de a trece peste eşecul ultimelor luni, iar această a optzeci şi cincea zi, îşi spune că trebuie să fie una cu noroc.
Va reuşi sau nu? Răspunsul îl veţi afla în paginile cărţii.
Aprecieri critice: “…a transformat condiţia eroului său din cea a omului care gandeşte despre soarta sa în aceea a omului care acţionează, dată fiind această soartă… Eroul lui Hemingway nu ignoră condiţia iniţială a eşecului omului în societatea în care trăieşte. Esenţial pentru el rămâne însă posibilitatea de a îndura cu demnitate acest eşec şi dacă e posibil a transforma acest eşec în graţie.”
Sfârşitul romanului e unul din cele mai emoţionante, fiind şi motivul pentru care, după ce am terminat de citit, a fost nevoie de o bună bucată de vreme să pot articula cuvinte. „Dormea bătrânul şi visa lei…”
Şi totuşi, e o carte atât de simplă, care se citeşte atât de uşor si de repede! De-a dreptul fascinantă. E “marca” Hemingway!
Pentru cei care nu ştiu încă, există şi un filmuleţ animat (cu o durată de 20 de minute). Recomand însă vizionarea acestuia după ce veţi fi citit cartea.
Filmul animat poate fi văzut aici -> partea 1 si partea 2
____________________________________
Acest articol şi altele asemenea le găsiţi aici, in secţiunea "Carte"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)