"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 6 februarie 2014

O alergare prin IOR cu peripetii

"It's seems like a world unreal
When you're caught with a heart of stone
And you wonder just how it feels
How it feels not to feel alone"


Duminica ce tocmai a trecut (2.02.2014), m-am hotarat sa alerg. Prin oras. Mai exact, prin parcul IOR. M-am gandit ca daca dupa Bucegi 7500 nimic nu m-a mai motivat sa alerg si prin oras pana in prezent, troienele de afara puteau face acest lucru. Mi-am pus in gand si am dus gandul la implinire. Dupa ora 21, mai exat la 21:25, ieseam din casa croit pe alergare.
Lipsa activitatii de acest gen de multa vreme si-a spus insa cuvantul, asa ca la strategie am fost praf. 
Pentru inceput, inainte sa plec nu-mi gaseam nicio caciula. Am verificat pe internet temperatura de afara: - 3 grade. Potrivita era o caciula subtire. Dar pasa de mai gaseste vreuna din cele trei subtiri, plus doua de polar, plus cele cinci buf-uri. Aveam doar doua foarte groase. In cutia pe care scrie "De pus pe chelie", nimic. Toate disparute, parca le-a inghitit pamantul. Ce-oi fi facut cu toate si unde le-oi fi pus, nu puteam pricepe!
Intr-un final am gasit o bentita subtire pentru urechi si un buf despre care nici nu stiam ca-l am. Mi-am tras niste pantaloni de Polartec ceva mai grosi, o bluza de corp de lana, un tricou tehnic peste, un polar peste ele si totul am acoperit cu o foaie subtire tip windstopper ultra-light, cu aerisiri, pentru alergare. Mi-am luat manusile windstopper, mp3-playerul si cand sa ma incalt in sosonii de alergare am constatat cu surprindere ca inca aveau pe ei, in toata splendoarea, intreaga imbracaminte de noroi dintro tura in viteza pe creasta Craiului care a avut loc in toamna. Si nu numai noroi la suprafata, dar si in interior aveau o frumoasa colectie de praf, pamant, pietricele si fire de iarba, plus frunze uscate. Le-am scuturat si am gandit ca, cel putin pe exterior, cu zapada de afara aveau sa se curete.
M-am incaltat, mi-am pus castile, am iesit, am chemat liftul (normal, la alergare plec folosind liftul), apoi m-am intors ca imi uitasem ceasul. Ceas destept, cu cronometru cu 10 lap-uri, altimetru, barometru, etc., pe care mai bine-l uitam acasa.

Am coborat, m-am uitat la ceas, era 21:45. Am dat drumul la muzica, castile la maxim si am pornit-o in alergare spre parc. Alergand pe o straduta vecina cu gardul, ceva-mi parea in neregula. Castile la maxim, dar senzatia ca ceva e in neregula ma apasa. Parca am auzit ceva. Am dat muzica mai incet, continuand sa alerg. Se auzea din dreapta. M-am uitat in dreapta si am sarit trei metri in stanga, mai sa spulber malul de zapada de la marginea strazii. O aratare paroasa, cu spume la gura, mai inalta decat mine, sarea latrand pe gardul strandului. Sarea pe gard in sus cu o furie nemaivazuta si daca gardul nu ar fi fost dublu si cu sarma ghimpata desupra, nu stiu cum mai scriam aceste randuri. M-am oprit si palid la fata am scanat repede gardul sa vad daca are vreo spartura in el. Nezarind nicio fisura, m-am linistit, dar n-am mai avut curaj sa inaintez alergand ca asta il intarata si mai mult. Doamne, cat era de mare! In alte ipostaze l-as fi vazut ca pe o pufosenie paroasa si dragalasa, dar asa, furios, il vedeam doar mare. Foarte mare.
Asa ca am luat-o la pas, usurel, pe straduta, spre parc si am dat muzica incet in casti, sa nu ma pomenesc fara macar sa aud cu ceva infipt in picior si care ma franeaza.

Cand am intrat in parc, am fost singurul pacalici, cred, care n-a nimerit partia spre malul lacului. Am prins o partie care ducea spre un derdelus si apoi, ca sa ajung pe malul lacului, am traversat o portiune de vreo 50 m cu zapada aproape neatinsa. In sosoni de trail running de vara si pantaloni de polar, a fost o placere. 


Cand am ajuns pe malul lacului, am scuturat zapada de pe pantaloni si din sosoni si gata de alergare. Pregatesc ceasul sa dau drumul la cronometru. Dar mare ti-e minunea! Am descoperit ca habar nu am sa-l pornesc. Asa talamb nu se poate sa fiu. E doar un cronometru. Ideea e ca pornea cronometrul, dar avea in stand-by cate un timp pentru toate lap-urile disponibile. Si nu reuseam sa resetez si sa pornesc de la zero. Reuseam doar sa pornesc cate un "lap", care continua de acolo de unde ramasese timpul vechi. Inghetam si ma gandeam ce mai alergare trag eu, ca pana acum mai mult am stat si am mers. Incerc, butonez, ma enervez, mana imi ingheata si tot ce reusesc este sa resetez altitudinea si sa o fac 0, desi eu aveam treaba cu cronometrul. Asa ca, dupa mandrul meu ceas si noua calibrare facuta de mine dar fara voia mea, eram la malul marii, adica la altitudine 0 m. Ma uit in jurul meu, lacul era inghetat. "Uite si marea mea", am gandit, vazand cu ochii mintii cum ceasul meu zboara mult prin aer si apoi se zdrobeste de gheata lacului si se tot duce pana nu-l mai vad. Doar cu ochii mintii.
Resemnat, ma hotarasc s-o las balta si voi citi acasa in cartea ceasului cum trebuie sa procedez sa realizez stiintifica treaba de a porni un cronometru. Acum o sa ma uit cat e ceasul cand pornesc si cand termin tura ma mai uit odata si aia e. Ca si cum ti-ai cumparat tractor si ari cu boii.

Si pornesc. Aerul rece imi invadeaza plamanii si, rece fiind, ma amagesc ca e si curat. Alerg si totul vine de la sine. Nimic nu scartaie. Ca si cum n-as fi oprit niciun antrenament. Ca si cum m-as fi antrenat vreodata.

Si alerg si ma bucur de lumina pe care o reflecta zapada, in jur. Niciodata n-am vazut parcul asa luminos. Si tot lacul era inghetat. Cativa tineri se jucau pe gheata. Alerg si alerg si totul e bine, am ritm, respiratia nu ma tradeaza, nimic nu scartaie in afara de zapada dar suna telefonul. Aveam casti pe urechi, peste ele bentita si peste betita un buf. Ma opresc incantat de-a dreptul de ritmul si mai ales de continuitatea alergarii mele si raspund la telefon. Incep sa alerg cu telefonul la ureche. Mai incetunel, dar sa nu-mi rup ritmul. Dupa ce inchei convorbirea, continui. Lumina multa in jur, fara boscheti cu surprize, deci capat incredere si dau muzica iar tare in casti. La un moment dat porneste melodia de la inceputul acestui text. Imi place asa mult si-mi pare asa mult ca se potriveste cu clipa, incat o dau la maxim si o las pe repeat. Si alerg. Si alerg. Si deodata vad niste pete negre pe gheata lacului. Sute de pete. O fi gheata sparta? Nu, petele se misca. Si sa vezi minune: erau pescarusi. Si rate. Sute de pescarusi si zeci de rate, sedeau la taclale pe suprafata ghetii, stransi in gramezi. Unii pescarusi tot loveau gheata cu ciocul. De parca ar fi fost suparati ca apa nu iese la lumina sa le ofere hrana mult asteptata. Ratele mergeau cracanate, alunecand pe gheata, asa cum mergeam eu pe la metrou dupa maratoane.
Ma uit la pasari si ma bucur. Zambesc si continui sa alerg si sa ma uit la pasari. Zapada scartaia sub picioare. Vantul batea numai pe unele portiuni, dar in portiunile in care isi facea simtita prezenta, batea, nu gluma. Trec printr-o zona strabatuta serios de crivat si ma zgribulesc. Simt aerul rece cum raceste transpiratia pe mine. Dar vine podul, trec pe sub el si crivatul ramane in urma. Continui sa alerg. E multa lumina, oameni putini, niciun caine si doar un alergator, in varsta, care venea din sens opus. Si asa a decurs alergarea mea: cand pe vant, cand la adapost, cu zapada scartaind sub talpi si intr-o cadenta perfecta. Iar pasarile de pe lac erau grozave. Pana cand am inceput o noua tura de parc.

Alergam si eram incantat de cat de bine ma simt si nu intelegeam de ce nu mai alergasem de atat de multa vreme si astfel gandind, am intrat iar intr-o zona batuta de vant. In astfel de zone, gheata de pe lac era lucioasa, curata. Vantul spulberase zapada de pe ea si ii facuse luciu. Si cum alergam eu, vad pe gheata un ambalaj de chips-uri care alerga odata cu mine, impins de vant. Luneca lin pe gheata cu o directie precisa. Si m-a depasit. Ma gandeam ca nu m-am interesat ce viteza are vantul, dar am zis hai sa vad daca e mai rapid ca mine. Si am marit viteza.
Alergam si ma intreceam cu amblajul si luam avans si ma bucuram. Dar n-am vazut curba pe care o facea drumul. Intamplator, odata cu curba ce venea din fata, in vreme ce eu ma uitam in stanga la ambalajul de pe gheata cu care ma intreceam, o alta punga s-a luat dupa mine pe trotuar, din spate, purtata de vant. Cu castile pe urechi, am auzit vag ca ceva sa repede dupa mine. Cu gandul inca la balaurul ala de dinainte, m-am gandit ca cine stie ce dihanie se ia dupa mine si, desi ma uitasem pana atunci doar in stanga, fara sa arunc un ochi in fata am marit viteza spre inainte si m-am uitat in spate sa vad de ce anume trebuie sa ma apar. Si pana sa ma dumiresc eu ce anume ma fugarea, am simtit cum picioarele si genunchii mei se izbesc de ceva. Pentru inceput de malul de zapada ramas in urma deszapezirii, caci drumul meu cotise spre stanga iar eu ieseam in decor si din inertie am trecut aproape prin el si m-am afundat in zapada de dupa care era mare si afanata asa ca picioarele au ramas in urma corpului si s-au afundat, iar eu m-am dus cu ochii bulbucati inainte. Am intins mainile sa ma sprijin dar au intrat in zapada ca in faina si am arat prin ea de era sa-mi pierd si buf-ul. Inertia inca nu se incheiase, obstacolul n-a fost suficient sa ma franeze si inca imi simteam corpul impins inainte. Picioarele faceau pas dupa pas prin zapada mare dar nu tineau pasul cu trupul. Mainile au simti ceva tare, am impins si m-am ridicat suficient cat sa trec cu capul pe deasupra uni cos de gunoi jumatate ingropat in zapada. Restul corpului s-a infipt in cos si-mi amintesc ca, desi avea o caciula mare de zapada, am dat asa tare incat nu numai ca n-a mai ramas strop de zapada pe cosul de gunoi, dar au sarit si cateva gunoaie din el, odata cu zapada. Si apoi m-am oprit in zapada, pe burta. Durerile au inceput sa vina, dar eu am sarit imediat in picioare. Am luat pozitie de drepti si am scanat repede imprejurimile. Vedeam doar cu ochiul stang, dreptul avea prea multa zapada. Nu a existat niciun martor al bravurii mele, cel putin nu am vazut eu vreunul si nu radea nimeni prin jur. Am scuipat zapada din gura, mi-am dat cu manusa pe fata sa dobor grosul si m-am dus spre trotuar prin zapada mare si genunchiul ma durea zdravan. Zapada mi-a intrat in sosoni si la fiecare pas pe care-l afundam in zapada, o simteam rece cum urca pe sub pantalonii de polar largi, pana la genunche.

Cand am ajuns la trotuar, aratam ca un om de zapada peste care tocmai daduse o masina. Am inceput procesul de scuturat zapada dar, cu cat o scuturam (zapada), cu atat mai mult imi intra pe sub haine. Alte zone ale corpului incepeam sa le simt dureroase. Eram fleasca, plin de zapada pana la piele si plin si in sosoni. Asa ca m-am lecuit de alergare. Sa nu ma intorc cu coada intre picioare, am continuat sa alerg pana la pod, am trecut pe pod pe partea cealata a lacului si astfel am scurtat traseul, apoi am alergat pana la iesirea din parc si de acolo mai departe, spre casa. La iesirea din parc era un caine mare si n-am avut curaj sa alerg pe langa el asa ca am mers la pas. Vantul batea si simteam ca intepenesc. Cand am iesit din raza vizuala a cainelui, am alergat cat am putut de tare spre casa, dar nu puteam prea tare ca era polei pe jos si nu vroiam sa ma imprastii iar. Am ajuns la bloc, am deschis si nici nu m-am mai uitat la lift. Pana la etajul 9 am alergat intr-un suflet, pe scari.

Am ajuns, m-am dezbracat cu degetele intepenite si direct sub dus am aterizat. Eram asa inghetat incat de cum am dat cu apa pe mine mi s-a parut fierbinte. Dar nu era, inca nu apucase sa vina si apa calda. Dar a venit si apa calda. Si venea calda si mai calda si tot mai calda si nu puteam crede ca la robinet poate curge apa atat de fierbinte. Si n-aveam apa rece. Nu curgea, probabil vreo defectiune. Asa ca in loc sa fac un dus, m-am fiert. Aveam pielea rosie cand am iesit.
Apa rece nu curgea nici la bucatarie. Doar apa fiarta.
Si nici apa plata nu mai aveam.
Si mi-era sete, bineinteles.




P.S. Acum e deja joi seara: inca n-am citit cum se porneste si cum se reseteaza cronometrul, iar altitudinea afisata pe ceas tot de bloc la malul marii e.