"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 21 iunie 2013

"Drumul..." care lasă sentimentele în urmă



Privind în trecut, îmi dau seama că mă aflam în pragul nebuniei. Azi nu aș mai putea simți la fel; există, acum, pare-se, un perete transparent între mine și emoțiile tari. Acum simt ceea ce e corect să simt; fac mișcările pe care trebuie să le fac. Dar nu pot să mă conving că toate astea ar avea vreo însemnătate pentru mine. Nu vreau să spun că sunt un om mort; dar că pur și simplu am început să mor, deși mai am încă vreo șaizeci de ani de viață înaintea mea. Nu sunt nefericit și nu mă tem de moarte, dar nu mai sunt tot atât de viu cum eram în seara când m-am certat cu ea. Îl privesc pe tânărul acela, nefericit, din cârciumă, cu un simțământ de sinceră părere de rău. Nu aș face schimb cu el chiar dacă aș putea, dar incontestabil că era un om mult mai de valoare decât personajul civilizat care sunt acum, după acești zece ani în care am obținut aproape tot ce dorisem vreodată. Știu ce nume mi-ar fi dat cel de atunci: "Momâia parvenită". 
Bineînțeles că nu-mi pasă dacă tânărul acela era mai înțelept, mai bun sau mai inocent decât "Momâia parvenită". Dar era de mai bună calitate: simțea intens, avea capacitatea de a suferi. De mai bună calitate pentru cel ce acceptă că o făptură omenească e destinată să aibă și unele emoții, să fie puternic afectată de ceea ce i se întâmplă, să trăiască printre oamenii din jurul său. Nu vreau să spun că trebuie să-i iubești pe oameni, ci doar că trebuie să-ți pese de ei. Eu sunt acum ca un "Cadillac" nou-nouț într-o regiune industrială mizeră, izolat prin oțel și sticlă și aer condiționat de nenorociții de afară, de ploaie și de trupurile înfrigurate și suferinde. Nu doresc să fiu ca oamenii de afară, nu vreau nici măcar să mă las târât de vreo slăbiciune, sau de vreo prostie printre obrazurile invidioase ale nenorociților, în ploaie și în mirosul specific al înfrângerii. Dar uneori aș dori să pot dori acest lucru. 
Ceea ce mi s-a întâmplat este exact ceea ce am vrut să mi se întâmple. Sunt contructorul vieții mele. Destinul, întâmplarea, soarta, norocul sau ghinionul, toate acestea pot fi alungate din istorisirea mea, ca niște actori demodați care se cramponează de un repertoriu prăfuit, pot fi goniți și lăsați să moară de foame, n-au avut vreun rol în povestea mea. Totuși, undeva în cursul acțiunii piesei, personalitatea mea ar fi putut evolua în alt chip. Ceea ce s-a petrecut cu sentimentele mele este tot atât de fantastic ca și ceea ce se întâmplă cu oțelul în timpul fabricației unei mașini americane; oțelul ar trebui să-și păstreze totdeauna o oarecare duritate, să aibă întotdeauna o anumită densitate, și nu să devină o foaie maleabilă și lăcuita. Tot astfel și sentimentele de bază ar trebui să păstreze și ele o anumită intensitate și densitate. Presupun că mi se oferise și mie posibilitatea de a deveni un om adevărat.  
"Tu clocotești în permanență, mi-a spus ea odată. Pulsezi de viață până la ultima fibră. Alături de tine, ceilalți parcă ar purta mănuși de cauciuc." 
Acum n-ar mai putea să spună asta. 

____________________________________
- John Braine,  în "Drumul spre  înalta societate"

sâmbătă, 8 iunie 2013

Povaţa unui coţcar batran



N-am sa deslusesc niciodata incalcitele ite ale amintirilor si felul cum lucruri ce pareau demult ferecate in cotloane ale mintii pe unde n-as mai fi crezut ca o sa umblu, ies subit la iveala, rasar dintr-o data in amintire atat de limpezi, desi atata vreme am trait fara sa mai am habar ca lucrurile brusc amintite, ar fi facut parte, vreodata, din viata mea. 

Nu stiu exact de ce, dar mi-am amintit de un om pe care l-am cunoscut in adolescenta mea (intr-un moment neplacut, cand ma enervase cumplit un baiat, iar eu eram plin de ciuda ca nu puteam raspunde la fel de rautacios ca el), un coţcar batran (asa am ajuns sa-l consider ulterior) care, vazandu-ma asa plin de ciuda, m-a luat deoparte si, zambindu-mi complice, mi-a spus: 
- "Daca vrei sa-l infurii serios pe adversarul tau, sa-l lovesti unde il doare, critica-l sau dojeneste-l pentru lipsa ori viciul pe care stii ca le ai tu. Imagineaza-te si... mustra-l pe el! 
In primul rand, asta are sa-i faca pe ceilalti sa creada ca tu nu ai acest viciu. 
In al doilea rand, indignarea ta va fi sincera, pentru ca... poti folosi mustrarile propriului tau cuget." 

Atunci n-am inteles prea clar ce vroia sa spuna. Acum insa... inteleg ca aceasta povata a ramas activa in subconstientul meu, pentru ca sunt constient ca am folosit aceasta "metoda", chiar daca intamplarea amintita nu mi-o mai aminteam. 

Deci, conform spuselor acelui coţcar batran (profesor de matematica), cu cat indignarea unui om e mai mare si mai sincera in privinta unui viciu sau a altei apucaturi nepotrivite, cu atat respectivul a "experimentat" mai mult ceea ce condamna. Sa fie oare adevarat? 
Am putea judeca, sincer, ceea ce nu cunoastem?
Probabil ca da, am putea judeca. E foarte simplu sa judeci ceea ce nu cunosti, sau nu intelegi. Dar trebuie sa recunoastem ca, cu cat cunoastem mai bine despre ceea ce vorbim, cu atat suntem mai convingatori.

vineri, 7 iunie 2013

Inviorarea de cu seara


Cand m-am mutat in zona unde stau acum, mini-parculetul de la intersectia bulevardului N. Grigorescu cu Camil Ressu era napadit de buruieni, chel, cu petice de iarba printre pamant batatorit, lipsit de copaci (doar cativa de dimensiuni diferite, ici si colo) si era strabatut de mici alei care se strecurau printre iarba inalta si cateva bancute stinghere. Un parculet mic, oleaca mai mare decat spatiul verde din fata blocurilor, dar totusi un mic petic de verdeata.
In decursul celor 3 ani de cand locuiesc aici, am observat, cu bucurie, transformarea acestui parculet oarecum neingrijit in ceva bine pus la punct. S-au plantat copaci, frumosi, peste care au trecut deja 2 ierni (si care au prins radacini si au crescut fara sa fie rupti sau furati), intre timp s-a plantat si gazon, care a crescut mandru si semet si care, cu regularitate, este taiat frumos. O splendoare! Aleile au parca mai mult sens, bancutele sunt mai primitoare in mijlocul verdelui crud si la umbra copaceilor. 
Scurtele alei ale acestui parculet, de cativa zeci de metri, le strabat in fiecare zi, cand vin si cand plec de acasa. Sunt o mica scurtatura a drumului spre casa.
Si-mi place parculetul: copacii frumos aranjati (nu ciuntiti), tineri, iarba verde, frageda, grasa, frumos taiata si, pentru ca totul sa fie in perfecta randuiala, de ceva vreme s-au montat in acest parculet sisteme de stropire a ierbii, pentru a o mentine verde chiar si pe seceta.
Aceste sisteme complexe de stropitori, pornesc automat, la o anumita ora, seara tarziu. Fix la acea anumita ora, in aceasta seara, eu ma aflam exact la mijlocul aleii de caziva zeci de metri din parculet, in scurtatura mea spre casa, ocazie cu care am aflat ca sistemele acestea au fost montate astfel incat sa nu stropeasca in afara parcului, dar nu s-a tinut cont deloc de micile alei din parc. mergand hotarat spre casa, cand m-a palit primul jet in spate, am tresarit si am injurat in gand dobitocul care n-are ce face si se da viteaz la ora asta, probabil beat, stropindu-ma pe mine cu apa din vreo sticla. Dar pana sa ma intorc eu cu privirea mea nimicitoare, un alt jet, venind din fata, mi-a umplut ochii si narile de apa si cum am deschis gura de surpriza, am inghitit si o mica portie de apa pentru hidratare. Pana sa-mi dau eu seama ce se intampla, eram deja fleasca, iar pana sa ies din parc alte stropitori m-au inviorat.
Si astfel "revergorat", am ajuns acasa ciuciulete, de parca as fi mers prin furtuna.