"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

miercuri, 28 februarie 2007

Infernul (un noi nemilos)

Flacari brazdau cerul. Bubuituri, zgomot zguduitor de parca armate ale infernului s-ar fi luat la batatie cu cele divine. S-a rupt cerul! Vantul urla, blocurile urlau, podurile urlau, frunzele copacilor urlau, ploaia urla cazand pe asfalt, udandu-l, suvoaiele curgeau urland, se inghesuiau la gura unui canal de scurgere, incapabil, formau o palnie deasupra lui, se ridicau, sfarsind prin a-l infunda, a-l ineca... natura urla. Urlati, urlati de groaza, stigati ca un leu in turbare, gemeti ca o padure deasa, sa cada caramizile si sa navaleasca torentele, strigati de frica pentru ca vedeti cum trec pe cer caii negri, clopotele tac, lumina lunii se stinge, cainii gem, pentru ca diavolul s-a facut stapan peste lume, scheletele au iesit din morminte pentru a saluta trecerea armasarilor vineti ai blestemului. Din cer ploua in rafale; caii duc calareti cu sabii de foc, sunt iuti ca gandul, neasteptati ca moartea, sunt fiara care ne-a urmarit mereu, inca din leagan, strigoii care ne bat noaptea la usa, animalul invizibil care zgreaptana la geam, strigati toti de parca v-ar fi viata in pericol. Ii cereti indurare Maicii Domnului, stiind in adancul sufletului ca nici ea, nici nimeni nu va poate salva, sunteti condamnati cu totii, fiara ne urmareste, ploua cu sange, aripile pasarilor de noapte ne biciue fetzele, Mefistotel a otravit lumea... Sunt un cor de pasari de piaza rea, care anunta: vin sa ne alunge din cuib, si atunci raspunde-ti, cu ultima speranta a fricii, acesta e teritoriul nostru si daca se apropie cineva ii scoatem ochii si materia cenusie din occiput si-l facem bucati si-l dam pasarilor noptii, strigati-va spaima si agresiunea, aparati-va, diavolul nu e unul singur, aici e inselaciunea, pozeaza ca mefisto dar diavolul este colectiv, diavolul este un noi nemilos, o hidra ce nu cunoaste mila sau limite, diavolul e ca universul, nu are nici inceput nici sfarsit, el este infinitul cazut pe Pamant, este exilatul din cer pe un bulgare din imensitatea universala, asta a fost pedeapsa divina: "vei fi infinit si nemuritor pe un pamant muritor si finit!" Strigati de parca ati fi aliatii lui Dumnezeu parasiti de Dumnezeu, strigati asa cum credeti ca a strigat Dumnezeu, pentru ca efebul lui preferat, ingerul lui de lumina, l-a tradat si Dumnezeu, intre ras si plans - ce melodrama mai e si Biblia - i l-a daruit lumii pe Diavol, pentru ca pe bulgarele asta finit sa reprezinte tragedia infinitudinii surghiunite, strigati ca martori ai lui Dumnezeu si ai diavolului, alungati diavolul, cornul sa sufle, clopotele sa bata. Vantule, fa-ti datoria! Sa se auda armele, fiti multime care se apropie, fiti legiune ca sa acoperiti cu vocile voastre zgomotul bombelor, val dupa val pasarile negre trec facand sa curga valuri de sange, marele galop al armasarilor diavolului trece pe cer, aripile celui rau ne lovesc peste fata. Vreau sa aud un cor de voci care sa reduca bombele la tacere, nici mai mult nici mai putin. Agresati inamicul cu teribila frumusete a ororii, spunandu-i: „oroarea ta este oribila, ii lipseste grandoarea, este o oroare mizerabila pentru ca nu intelege si nu va intelege niciodata ca nemurirea, viata, moartea si pacatul sunt oglinzi ale marelui nostru suflet interior, nu ale crudei si vremelnicei tale puteri exterioare..." Diavolul ii pune omului o masca necunoscuta pe care acesta sfarseste prin a o adopta, desi nu o cunoaste. Acesta e triumful lui.

Fulgerele orbitoare si tunetele faceau sa tremure pamantul. Aveai impresia ca zgomotele nu veneau din cer ci din pamant, unde se da o lupta intre titani... Ma intreb, oare furia carei forte o reprezinta asemenea furtuni?
Dar nu m-am intors din drum, chiar daca in puterea noptii taxiul a ramas blocat pe liniile de tramvai si risca sa fie luat complet de ape. Pornisem deja spre munte (atunci a fost Paringul, in august 2001) si nu mai era cale de intoarcere...

sâmbătă, 10 februarie 2007

O sa ne mai luptam!

Ce lucru de nimic poate uneori sa transforme sufletul omului! Intr-o zi din toamna ce tocmai a trecut, mergeam ingandurat prin parc. Eram singur si presimtiri grele imi strangeau pieptul, tristetea punea stapanire pe mine.
Am ridicat capul... In fata mea, printre copaci, drumul pustiu, presarat cu frunze uscate, se intindea drept ca o sageata. Si pe drumul acesta, la zece pasi de mine, bucuroasa de razele sclipitoare ale soarelui, topaia la sir o familie intreaga de vrabii. Topaiau vioi, caraghios, pasarelele, pline de incredere in sine!
Mai ales una dintre ele tot inainta pe o parte, cu gusa umflata, ciripind obraznic, de parca nu-i pasa nici de dracu, nici de taica’su! Adevarat cuceritor!
Desi sus in cer se rotea un uliu, caruia poate ii era scris sa inghita tocmai pe acest cuceritor.
M-am uitat la ei, am izbucnit in ras si gandurile triste au zburat cat colo. M-am simtit iarasi imbarbatat, plin de bravura, dornic de viata. Uliul meu n-are decat sa se roteasca deasupra mea...
„O sa ne mai luptam, ei dracie!”

***
In seara aceleiasi zile, imi venea sa rad... si ma miram de mine. Tristetea mea nu era prefacuta, viata mea era grea, sentimentele mele erau amare si fara speranta. Si totusi cautam sa le dau stralucire si frumusete, cautam imagini si comparatii, imi rotunjeam vorba, ma jucam cu sunetul si muzica cuvintelor.
Ca un sculptor, ca un giuvaergiu, eu modelam si ciopleam si impodobeam in fel si chip cupa in care imi turnam singur otrava... A doua zi, a rasarit soarele...