"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

sâmbătă, 15 martie 2014

Intamplari din drumul spre casa (la metrou)

Intoarcerea acasa cu metroul, joi seara, a fost "speciala".


Dupa ce am contrariat o parte din calatori cu rasul meu in hohote si cu lacrimi generat de un comentariu citit pe internet de pe telefonul mobil, am coborat la Unirii pentru a schimba magistralele. Cand m-am dat jos din metrou, o batrana m-a privit o clipa, apoi pe fata ei s-a intins un zambet cald, dar trist, compatimitor si binevoitor. Abia dupa ce trecusem bine de ea si deja se urcase in metrou, mi-am dat seama ca acea reactie a ei a fost generata de ochii mei umezi si obrajii cu urme de lacrimi pe ei. O fi crezut femeia ca niste probleme mi-au generat acele lacrimi.

Am trecut in graba prin pasajul de legatura dintre magistrale ca se apropia vertiginos ora ultimului metrou si cand am ajuns pe culoarul care ma ducea spre scarile pe care urma sa cobor pe peron, am auzit un nechezat ascutit in spate. M-am intors si am vazut doua liceene care probabil ca se intorceau de la vreun club/bar ca erau dichisite, cu fuste scurte, dresuri negre si cizmulite de carton in picioare. Isi povesteau diverse si radeau colorat. Mi-am intors privirea de la ele si am pasit hotarat inainte, grabit sa ajung la vreme pe peron, cand am vazut in fata mea o fata, probabil adolescenta care, dupa mersul hotarat pe care-l avea, cand si-a indreptat privirea spre mine a avut un moment de ezitare dupa care a incetinit pasul si a mers ca intru intampinarea unui cunoscut, adica a adoptat un mers mai domol si o fata mai zambitoare. 

I-am scanat chipul rapid si nu-mi spunea nimic. Asa ca mi-am pus ochelarii de cal si mergeam apasat privind inainte. Fata se apropia zambind si urmarindu-ma cu privirea si cand a ajuns la unu - doi metri apropiere de mine, a intors capul spre mine si a incetinit oleaca pasul. Eu priveam drept dar o iscodeam cu coada ochiului, convins ca n-o cunosc, moment in care m-am gandit ca e sasie, ca nu se uita chiar drept la mine. Dar un "buna" spus de don'soarele din spate m-a scos din marea nedumerire. Le cunostea pe alea si la ele se uita, nu la mine. Fetele au salutat-o, ea le-a salutat si in afara de o incetinire a pasului nu s-a mai intamplat si altceva, si-au vazut de drum fara alte vorbe. Liceenele veneau dupa mine. Dupa ce fata pomenita anterior s-a indepartat suficient, le aud pe cele doua povestind:

- Era X-uleasca. O mai tii minte?
- Care, fata?
- Aia fata, de la meditatii...
Si dupa un moment de liniste, aud replica:
- Aaaaaa... aia de i se vedeau tatele?
"Ai dracu' ochelari de cal", m-am gandit eu. Si m-am m-ai gandit ca eu n-am vazut nimic, nici macar daca ar fi avut ce sa se vada...

A venit metroul, am urca, m-am asezat pe un scaun, cineva a ragait cateva scaune mai incolo si metroul a pornit.
Pe scaunele din fata mea, doua don'soare (astea pareau studente) sedeau de vorba. Ma rog, e mult spus ca sedeau de vorba. Una isi spunea ofurile si vorbea afectat si gesticula cu o seriozitate de parca adevarul vorbelor ei era incontestabil, iar celalta o asculta cum probabil viseaza majoritatea femeilor sa fie ascultate de barbati, cam cum asculta personajul lui Joaquin Phoenix in filmul "Her". Si duduia care gesticula povestea, fata, despre cum a putut sa se poarte nu stiu cine cu ea. Si sa vezi, fata, nu i-a venit sa creada! Dar nu, ea si-a dat seama ca nu merita, ca "e dus" si ca ea, fata, nu are de ce sa accepte toate porcariile alea, pentru ca doar stii, fata, si i-a spus-o si lui, ca sunt o gramada de alti baieti care ar vrea sa fie cu ea...
Auzind-o, mi-am amintit o gluma foarte serioasa: "Lucrurile ieftine sunt la mare cautare."


PS: Si cum alergam eu pe culoarul dintre cele doua magistrale ale metroului pe unde mai treceau sporadic cativa rataciti, grabiti, inainte de intamplarea cu duduia careia la meditatii i se vedeau tatele, mi-am amintit o zi de varf cu mare aglomeratie pe acel culoar. Si cum mergeam eu agale la acea ora de varf, in ritmul puhoiului, a trecut prin partea stanga a mea o duduie, pe tocuri, care calca apasat si grabit facand slalom printre multimea de oameni, strangand cu stanga o poseta la subrat si dand din mana dreapta, in ritmul ei grabit, intr-un asa hal de ziceai ca se misca dupa cum vaslea cu mana prin aer, nu dupa cum pasea. Mi-am dat seama de acest lucru abia dupa ce s-a dus inaintea mea, dar cand venea din spate si i-am auzit pasii grabiti n-am stiut ce ma asteapta. M-a depasit pe partea stanga si, fix cand a trecut pe langa mine, cum vaslea cu dreapta prin aer in ritmul mersului, nu s-a uitat in jur si cand si-a balabanit cu harnicie mana dreapta in spate, m-a lovit in... intre... in fine, dar asa de tare incat am icnit zdravan si m-am si cocarjat oleaca, prinzandu-ma cu mainile de ceafa. Vorba ceea, "un' te legi si un' te doare!" 
Ma da' nu numai ca a dat zdravan, dar cum avea ea palma desfacuta, din forta socului am simtit si cum i s-a infasurat mana pe... in fine. Si numai ce-o vad pe tanti cum se intoarce, rosie de furie si ingaima printre spume un "nesimtitule, nu te uiti pe unde mergi?" Eu, cu ochii cat cepele, de durere nu de mirare, as fi vrut sa-i pomenesc despre toti stramosii ei de la maimuta incoace, ca ea a venit din spate si ea m-a lovit, ca doar nu i-am tras eu mana sa ma acuze de ceva, dar n-am putut ingaima nimic ca vocea imi era prea subtiata. Cand s-a intors ea asa fierband de manie ca un cazan sub presiune, m-am gandit ca-mi va da si cu poseta in cap. Dar a pornit mai departe, calcand intepat si vaslind in continuare parca mai abitir.
Abia mai puteam respira. Cand am urcat cu scara rulanta ma tineam de balustrata cu o mana si cu cealalta de abdomen, ca durerea incepuse sa se extinda si prin maruntaiele mele. Asa de tare ma durea ca nu am fost deloc atent la detalii si desi era atata lume in jur, nu-mi amintesc nicio reactie de la trecatorii martori ai intamplarii.

Si mi-am amintit de un fost coleg al meu, din vremuri demult apuse, care povestea ca o singura data a avut ochiul negru si atunci pentru ca intr-un autobuz, la o frana brusca, cotul unui batran care se tinea de bara de sus a aterizat in ochiul lui.