"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 23 aprilie 2010

miercuri, 21 aprilie 2010

CASTELE DE NISIP (aşa e viaţa noastră!)

Am stat mult pe gânduri cum să încep. Închipuirile roiesc în legea lor şi fiecare gând începe cu o seacă înşiruire de cuvinte - „sunt momente”... Dar ducă-se pe pustii, numai momente nu sunt. E o întreagă avalanşă de evenimente în care mă pierd, mă rătăcesc printre cei vii şi uit parcă din proprie iniţiativă ceea ce deja am învăţat. Ştiu deja cum arată acest drum, ştiu că nu mă aşteaptă nimic la capătul sau, sunt conştient de faptul că orice aş încerca nu va avea nici o finalitate şi totuşi trăiesc clipa în speranţa unei minuni pe mai târziu.
Mă închid singur în temniţe de nedărâmat, mă pierd în clipe efemere lipsite de orice formă de finalitate şi totuşi le trăiesc ca pe cele mai frumoase de până acum.
Cum de încă mai pot sta lângă oameni ce n-au puterea să fie sinceri nici cu ei înşişi?
Cu ochii închişi mă privesc, mă uit în mine şi tot ce găsesc e un mare pustiu. La intrare sunt gratii groase, noi-nouţe, menite să mă protejeze de ceea ce îmi imaginez că poate ajunge la mine, dar cu stupoare descopăr că demonii de care mă feresc sunt deja acolo, înăuntru, închişi alături de amintiri triste. Ştiu că adevărul nu poate exista fără un strop de minciună şi că până şi în răutate se află un dram de omenie. La fel, ştiu că alături de îngeri sălăşluiesc în mine şi demoni, dar nu asta mă întristează, ci faptul că demonii din jurul meu au uitat că au în ei şi îngeri.

De ce nu mai am curajul să plâng cu lacrimi adevărate, de ce nu mai pot ţipa ca un copil? Vise am multe, dar parcă viaţa ţine morţiş să mă înveţe să nu mai cred în ele. Sau doar înţeleg eu greşit? Cam tot ce fac e haotic, lipsit de substrat şi fără o bază concretă.

Lăsăm de azi pe mâine, plănuim azi ceva pentru luna viitoare, pentru anul următor, de parcă cineva ne-ar putea garanta că vom mai prinde acele zile şi ajungem ca la sfârşitul vieţii să fi văzut doar o fracţiune din tot ce ne-a stat la picioare. Prea rar ajungem să ne punem întrebări, să analizăm o situaţie, să suflăm praful subţire ce s-a depus peste toate şi care ascunde adevărata natură a lucrurilor.
Am ajuns să alergăm contra-cronometru prin viaţă crezând că timpul trece, fără să realizăm că noi suntem cei care trecem prin timp şi că am putea să ne alegem şi să ne modelăm această trecere. Ne făurim propriile iluzii sau, mai rău, sfârşim prin a împrumuta iluziile altora.
Ignoranţa nu aduce nici ce amai mică urmă de fericire. Treci oare mai uşor prin zile dacă le ignori, iubeşti oare dacă ignori iubirea, trăieşti într-adevăr dacă ignori viaţa? Ai prieteni, sau familie, ori eşti iubit sau apreciat dacă ignori oamenii? Suntem tot timpul tentaţi să alegem calea cea mai uşoară dar oare ce vom găsi pe un asemenea drum? Florile cele mai rare se găsesc la capătul unui drum lung, greu şi primejdios, însă buruienile se găsesc pe marginea oricărui drum.
Suntem singurii responsabili pentru deciziile noastre şi astfel pentru ceea ce devenim. Felul în care ne trăim viaţa este doar un efect. Cauza o reprezintă felul nostru de a fi şi implicit alegerile noastre. Dar noi ignorăm adevărul şi ne minţim că nu am avut de ales, că am fost forţaţi de împrejurări, că nu puteam face altfel deşi ne-am fi dorit şi tot aşa. Scuze putem găsi oricâte, dar ceea ce rămâne sunt acţiunile, faptele, care vorbesc despre noi mai mult decât orice.
În filmul „Parfum de femeie”, personajul lui Al Pacino, colonelul în rezervă Frank Slade spunea: „Mereu am ştiut care este calea cea dreaptă, dar n-am ales-o niciodată! De ce? Pentru că era al naibii de grea.”
Însă cum am putea spera că vom întâlni oameni puternici, frumoasi, deosebiţi dacă noi alegem o cale anostă?
Ne-am pierdut abilitatea şi răbdarea de a clădi o fundaţie solidă în ceea ce vrem să facem şi dorim să construim direct camerele casei. Iar atunci când ceea ce am construit în fugă se prăbuşeşte ne înfuriem şi nu înţelegem de ce ni se întâmplă mereu asemenea nenorociri. Şi ne compătimim singuri spunând că n-am avut noroc în viaţă, deşi ştim că am fi putut să ne alegem singuri norocul, să ni-l contruim. Dar ar fi fost al naibii de greu!
Unii oameni învaţă din greşelile altora, alţii din propriile lor greşeli, însă majoritatea nu învaţă din nimic. Continuă să construiască castele de nisip şi nu înţeleg de ce nu rezistă.

Se spune că îţi dai seama că ai început să îmbătrâneşti atunci când prietenii încep să moară.
Dar ce înseamnă atunci când te crezi încă tânăr, iar persoana cu care în urmă cu câteva zile se plănuiau diverse întâlniri pe săptămâna următoare, afli subit că doar ce... a murit? Pur şi simplu! Fără măcar să fi ştiut că are vreo boală?

E atât de incertă ziua de mâine, pentru noi toţi.
Lăsaţi planurile pentru ziua de maine sau pentru la anul şi ocupaţi-vă cât mai mult de ziua de azi. Nu lăsaţi nici o secundă să se scurgă fără a fi conştineţi de ea. Sau, ce ştiu eu? Faceţi cum doriţi!

marți, 13 aprilie 2010

Uitarea

"Doamne, Doamne, ce ţi-e şi cu zilele omului, ştii?!
Când le ai, le ai...
Când nu mai poţi, nu ştii ce să faci cu ele!"


Uităm. Uităm multe şi nu mereu datorită unor "defecţiuni tehnice"... sau cel puţin aşa credem, că uităm. Nici n-am avea cum sa ţinem minte totul, mai ales din vremuri îndepărtate, când viaţa işi revarsă tumultul ei zilnic asupra noastră. Iar lucrurile "vechi" le stocăm inconştient în diferite sertare ale minţii noastre. Iar ceea ce uităm nu este conţinutul acelor sertare ci tocmai calea către ele.
Şi nu de puţine ori lucruri exterioare - o adiere, un parfum, o scenă, un gest, o situaţie, o şoaptă în faptul serii, un peisaj, un gust, un sunet, un obiect, sau altele asemenea, ne arată calea spre acele sertare trezind în noi amitiri ce păreau demult uitate. Fapte, gesturi, cuvinte, persoane...
În cazul meu a fost un vis - noaptea trecută. Am visat persoane dragi mie care demult nu mai sunt printre noi. Şi căţeluşa pe care o aveam la ţară şi care a murit cu câteva zile înainte de Paşte. Şi eram fericit, extrem de bucuros să aflu în vis că n-au murit. Şi m-am trezit. Şi după aşa bucurie, conştientizând realitatea şi cu sertarul amintirilor legate de persoanele respective deja deschis de vis, aşa o tristeţe m-a apucat încât au început să-mi curgă lacrimile... de dor. Dor lipsit de orice speranţă.

Şi mi-am amintit povestea reală de prin 1925, din Japonia, a câinelui Hachiko, cel care îşi aştepta stăpanul în fiecare zi la ora 17 la gară, când se întorcea de la muncă şi care n-a înţeles că într-o zi stăpânul său a murit fiind în oraşul unde preda la Universitate şi a continuat să-l aştepte, plin de speranţă, timp de 9 ani (adică până când a murit), în fiecare zi de la ora 17 şi până la ultimul tren, în acelaşi loc, ca de obicei. Hachiko n-a uitat! Şi n-a încetat să spere, deşi nu mai era nici o speranţă!
A refuzat orice cămin şi trăia din mila celor care îşi desfăşurau activitatea pe lângă gară, ori în gară. Tot restul vieţii şi l-a petrecut aşteptând, aciuat printre vagoane pe timpul nopţii. Iar ziua îşi relua locul de aşteptare. Şi mereu tresărea când oprea un tren şi ieşeau oameni din gară, în special la ora 17. Poate acum?
Dar stăpânul nu a mai sosit. Murise într-un oraş străin şi nu avea să se mai întoarcă niciodată. Hachiko însă nu a crezut asta. Prietenii nu abandonează niciodată. Stăpânul trebuie să vină. Poate mâine?...
Povestea câinelui a fost spusă de unul din studenţii profesorului care a publicat şi câteva articole despre câine şi în scurt timp a devenit destul de cunoscută povestea sa. În 1934, înainte să moară câinele, i s-a construit o statuie în faţa gării pe locul unde a aşteptat atâta, care mai există şi azi. La dezvelirea statuii a participat şi câinele.

După povestea acestui câine au fost realizate două filme: unul japonez, (Hachiko monogatari 1987 - clic pt trailer) şi unul american, cu Richard Gere (Hachiko: A dog's Tale - clic pt trailer). Recomand ambele filme, fiecare având farmecul său aparte şi prezentând povestea câinelui într-un mod oarecum diferit.

Filmul japonez, deşi este realizat în 1987, are un parfum special, inconfundabil şi de necontestat, conţinând câteva scene impresionabile care nu se regăsesc în celălat şi îl prezintă pe Hachi ca pe un câine care, după moartea stăpânului său - pe care el nu o înţelege, devine nedorit, iar el neînţelegând ce se întamplă cu înmormântarea, schimbarea căminului şi lipsa stăpânului, continuă să-l aştepte la ora ştiută şi până la ultimul tren, zi de zi, timp de 9 ani, până la moarte, acceptându-şi condiţia de vagabond şi în final dorind-o, pentru a nu fi reţinut să-şi aştepte stăpânul după cum dorea. Iar imaginea de final din acest film e de-a dreptul zguduitoare.

Filmul american plasează întâmplarea în zilele noastre şi se axează mai mult pe povestea câinelui, iar relaţiile dintre acesta şi stăpân capătă un caracter oarecum mistic. După moartea stăpânului, câinele refuză de la bun început orice adăpost sau domiciliu şi preferă să doarmă în gară, printre vagoane, pentru a-şi aştepta stăpânul zi de zi, de la ora ştiută până la ultimul tren. Ceva de genul "eu de aici nu plec până nu vine stapanul”. Şi acesta este un film frumos, de suflet, care a făcut 99% din persoanele din sălile de cinema, cel puţin să lăcrimeze, dacă nu sa boceasca de-a binelea. Pentru că e zguduitor gândul să ştii că aşa ceva chiar s-a întâmplat. Povestea e foarte tristă, e despre "speranţa fără speranţă", precum şi despre încapacitatea de a înţelege mesajul care vine de la cei din jur şi care ar trebui să te facă să înţelegi şi să accepţi... sau şi mai trist, despre incapacitatea de a accepta. Sau... ce ştiu eu? Poate că e însuşi adevărul absolut despre loialitate, prietenie, iubire, dor şi speranţă.

M-a întristat tare mult şi reamintirea acestei poveşti. Şi cum bine ştim că viaţa le potriveşte bine pe toate, am readormit în plăcutul sforăit al motanului meu aciuat pe lângă mine în pat şi de data asta am visat ceva urât, am visat că au murit persoane dragi mie, care încă mai sunt printre noi. Şi m-am trezit iar îngrozit... dar, de data asta am răsuflat uşurat, realizând că a fost doar un coşmar. Şi am privit pe geam. Afară se auzeau râsete de copii şi soarele strălucea pe florile copacului de la geam.

Şi mi-am mai amintit ceva. Că în anul 2007, primăvara a fost mult mai curajoasă decât acum şi pe data de 14 martie, de ziua mea, deja îşi deschisese florile chiar şi la munte. Ori acum, abia după 1 aprilie (să nu credem că e vreo păcăleală) au explodat primele flori, în copaci. Ghioceii răsărisere deja...

14 martie 2007

Recomandare: următoarea melodie se ascultă cât de tare poate fi posibil. Iar din cei trei fericiţi de mai jos, unul nu mai este - căţeluşa roşcată.

joi, 1 aprilie 2010

Despărţire (Ernest Maftei)

"Anume n-am venit.
Nici tu.
Noi ne-am găsit
În acest tainic labirint
Cu facle stinse.
Eu rătăcit
Şi tu.

Ne-am întâlnit
Şi s-a făcut lumină.
Şi-acum,
Când inima mi-e plină,
Tu pleci.
De ce nu stai
Ca să-ţi arăt
Adevăratele poteci?
Si câte-aveam să-ţi spun…
Drum bun!

De voi striga
În urma ta
Nu te uita-ndărăt
Că … totu-i bine.
Făcliile-s aprinse.
Şi-s la tine."
- Ernest Maftei -

Secvenţă din filmul Tain de Vie

_____________________________________
Ernest Maftei semăna foarte mult cu bunicul meu... şi la fizionomie şi la statură şi la vorbă, precum şi în felul cum işi purta barba. Imi aminteam de bunicul meu de fiecare dată când îl vedeam.
De ceva vreme nu mai e printre noi niciunul dintre ei.