"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 26 septembrie 2013

Un gest simplu (o reactie neasteptata)




Sambata dupa ora pranzului, in vreme ce ma intorceam acasa de la magazin, inainte de a intra in scara blocului am vazut un batran care se indrepta greoi spre usa de la intrare. A deschis, a intrat, iar eu m-am grabit sa prind usa deschisa, sa nu mai stau sa scot cheile. Am banuit ca ar putea fi vreun vecin, asa ca l-am salutat, in vreme ce el isi tarsaia picioarele spre cutiile postale. Mi-a raspuns si, in vreme ce treceam pe langa el, indreptandu-ma spre lift, mi-a vazut cheile agatate la pantaloni cu un breloc cu mini-carabiniera de la Teva (ne fusesera trimise in vara, impreuna cu marfa, gratis, cu titlu de reclama). Si m-a intrebat de unde am luat brelocul ala, "ca are si el chei, multe chei, da' nu stie unde sa caute asa ceva". Ce puteam sa-i raspund?! Habar n-aveam unde sa-i spun sa caute. In fine, i-am raspuns destul de expeditiv, fara chef de vorba, ca "probabil la magazine de chei"... trebuia sa raspund ceva.
A venit liftul, am urcat in lift si batranul a urcat si el impreuna cu mine. I-am zis ca eu urc la 9, apoi el m-a intrebat la ce etaj merg, de unde am dedus ca nu aude prea bine.
A apasat pe buton la 9 (el urca la 10) si liftul a pornit. Si atunci m-am gandit: "eu oricum am primit gratis brelocul asta si mai am cateva la magazin, pot lua altul de acolo. Ia sa i-l dau eu omului astuia, daca tot zice ca i-ar face trebuinta." Si m-am apucat sa imi scot cheile din breloc, spunandu-i batranului ca eu mai am acasa si ca pe asta i-l dau lui. Acum insa realizez ca, poate si datorita zgomotului facut de lift, n-a auzit ce i-am spus. Dar ma privea cu curiozitate. Cand am ajuns la etajul 9, eu convins fiind ca a auzit ca i-l dau ca mai am si altele, i-am intins simplu si firesc brelocul.
Ei bine... din acest moment nu cred ca mai sunt in stare sa descriu reactia omului, exact asa cum a fost ea. A marit ochii, fata i s-a luminat, ochii i s-au umezit si cu o voce tremuranda si plangacioasa m-a intrebat: "Mi-l dai mie?!"
"Da", i-am raspuns eu. Doar ii zisesem asta.
Instantaneu batranul a inceput sa planga, cu maini tremurande a luat brelocul, a zis "Multumesc, multumesc baiatul meu... uuuu, da' sa pupe tataie mana..." si, pana sa apuc sa schitez vreun gest, uimit de reactia omului (era, totusi, doar un breloc de chei), m-am pomenit cu mana pupata de un batran care nu mai inceta din plans.

Dupa ce am iesit din lift, inca bulversat, am realizat cat de putine lucruri a primit omul asta in viata, de la viata si de la cei din jur. Cat de putine bucurii trebuie sa fi avut in viata lui, din partea semenilor, daca a reactionat atat de uimit pentru asa o banalitate... Si cat de singur trebuie sa se simta!
Si m-am infiorat.

miercuri, 18 septembrie 2013

"Eu stiu ca nu stiu nimic." Chiar stiu?!


O intamplare dintr-o vara demult apusa



I wish I didn't know now what
I never knew then...





Era o minunata zi de iunie, una dintre zilele acelea cu care nu te intalnesti decat atunci cand vremea se statorniceste pentru lung timp, cand dis de dimineata este senin, cand zarea nu ia foc vestind vipia secetei, ci doar se rumeneste usor, cand soarele nu dogoreste ca-n vreme de arsita, nu-i tulbure-purpuriu ca inaintea furtunii, ci lumineaza limpede si prietenos, strabate bland de sub cate-un nor lung si ingust, arunca raze vii si se ascunde apoi in pacla lui viorie. Partea diafana de deasupra norului straluminat scanteiaza ca solzii de sarpe, sclipind aidoma argintului batut... dar iata, alte raze au izbucnit, jucause - si, vesel si maret, de parca si-ar lua zborul, se inalta soarele in toata puterea lui. Catre amiaza apare de obicei in inaltul cerului puzderie de nourasi marunti, cenusiu-aurii, tiviti delicat cu alb.  Stau aproape nemiscati, ca niste insule imprastiate pe o apa nemarginita, cu valuri transparente si azurii. Mai departe, catre orizont, nourasii se aduna, se ingramadesc, acoperind azurul intre ei, dar curand devin si ei azurii precum cerul, patrunsi de lumina si caldura. Nuanta usoara de liliachiu palid a orizontului nu se schimba intreaga zi si tot imprejulul lui este aidoma; nicaieri nu se aduna nori posomorati de furtuna: doar la rastimpuri se preling de sus fasii albastrii - cate-o usoara bura de ploaie. Spre seara, nourasii dispar; cei din urma, negurosi si parelnici ca un fum, se aseaza ca niste fuioare trandafirii in calea soarelui in asfintit. In locul in care soarele se scufunda la fel de linistit precum se ivise staruie o vreme o lucire sangerie; lumea se intuneca si, clipind domol, ca o lumanare purtata cu grija, se aprinde in tarii luceafarul de seara; in asemenea zile, toate culorile par mai dulci; sunt luminoase, dar nu stralucitoare; totul pare atins de o blanda duiosie. In asemenea zile se intampla ca dogoarea sa fie foarte puternica, cateodata chiar fierbinte pe intinsul tarinelor, dar vantul alunga, risipeste arsita adunata si vartejuri de nori albi - semn sigur de vreme statornica - joaca in lungul drumurilor si pe ogoare. Aerul uscat si curat miroase a pelin; chiar si cu o ora inainte sa coboare seara nu simti umezeala.

Intocmai asa - cum superb descrie mai sus I.S. Turgheniev - era ziua in care s-au intamplat cele povestite mai jos.


Multa vreme a trecut de atunci, bunicul meu decedat de multi ani, era inca in viata. Eram la tara, in perioada de glorie a adolescentei mele, cand timpul liber nu putea fi conceput in alta parte decat la tara, acolo unde, la nivelul meu de atunci, puteam fi intru totul aproape de natura. E drept, si acum timpul liber il petrec aproape de natura, pe munti si pe coclauri, dar nu-i acelasi lucru. Atunci ma plimbam pe pamantul meu, prin ograda mea, pe potecile mele si ma jucam cu animalele mele, pe care apoi le hraneam, le adapam si ma ingrijeam de ele. Iar ceea ce mancam era, in mare parte, si rodul muncii mele. E o chestie de nuanta, probabil, dar, zic eu, e lesne de priceput ca reprezinta o mare diferenta. Dar, desi nu reusesc sa ma pozitionez in timp cu intamplarea, adica nu reusesc sa ma hotarasc in ce an era (cu certitudine, insa, era inainte de rasuflatul an apocaliptic 2000), intamplarea totusi imi este vie in minte. Reprezinta una din acele amintiri pe care nici neamtul ala nu ti-o poate lua.
Eram la cosit lucerna, impreuna cu bunicul meu, pe un deal din apropierea satului. Venisem cu caruta. Iapa fornaia pe nari, legata de caruta si cu hamul inca pe ea si se infrupta cu spor din lucerna proaspat taiata, pusa cu simt de raspundere in trocul carutei; numai pentru ea. Draga de ea! Ce moarte trista i-a fost harazita... dar asta e o poveste, pe care, probabil, n-o voi scrie niciodata. Ca multe altele, pe care, totusi, nu le-am uitat, desi inca nu stiu ce sa fac cu ele.

Sedeam noi rezemati de caruta, eu si cu bunicul meu, cu fata spre sat, intr-o clipa de odihna. Fiecare cu gandurile lui. 
Eu priveam fascinat spre oaza de verdeata pe care o reprezenta satul. Fiecare gospodarie era strajuita de feluriti pomi fructiferi astfel ca, de acolo, din departare, satul parea ca rasare dintro padure. Casele adunate, nu rasfirate pe marginea unui drum, asa cum e la campie. Priveam si meditam asupra nevoii taranului de  a gasi utilitate in toate (n-ai fi vazut sadit un pom decorativ, sa-l cauti cu lumanarea). Doar o veche casa boiereasca ce a supravietuit intemperiilor istoriei, din centrul satului, parasita fiind, era totusi strajuita de uriasi brazi argintii. O adevarata excentricitate in satul uitat de lume, aflat la kilometri buni de orice bucata de asfalt, de cand se stie. Oamenii traiesc doar din rodul pamantului lor si n-ar concepe sa sadeasca un copac care nu face fructe. Astfel ca, intreg satul, este o intreaga padure de pomi fructiferi, care iarna, daca n-au frunze si fructe, au gaini; cocotate pe crengile copacilor, ca asa se stie de cand lumea la mine la tara, gainile dorm in copac, cotet se face doar pentru portci, infrunta iarna stinghere pe crengile chele care zgarie viscolul...

- "Ce-ar merge o bere pe zapuseala asta!", imi risipeste bunicul meu meditatiile, cu a lui constatare. Pe vremea aia nu-l intelegeam!
- "Ba mai urgent ar merge o tigare", se baga in vorba un vecin de teren, care, fiind si el cu treburi prin zona, vazandu-ne ca am adastat la hodina, a venit sa ne insoteasca. Si la hodina, si la vorba. 

Era un taran inalt, candva zvelt, acum insa cam greoi, pe chipul caruia timpul si munca asidua a campului si-au lasat amprente vizibile chiar si printre barba nebarbierita de o saptamana. S-a rezemat cu grija de loitra carutei, sprijinindu-si coasa de umar. Si-a scos pachetul cu tigari Carpati, bricheta si si-a aprins tigara cu o mina plina de importanta gestului. Dupa ce a pufait doua fumuri pe nas, a oftat domol, apoi si-a dres vocea, pregatindu-se, evident, pentru discutii, fara sa aiba idee ca eu, ca un mare ageamiu, aveam sa le curm inca inainte de a incepe. Parea constient de propria-i valoare (dupa criterii ramase necunoscute mie), se misca si vorbea cu masura si zambea la rastimpuri, aratandu-si dintii ingalbeniti de tutun si care, dupa aprecierea mea, nu avusesera de-a face niciodata cu periuta de dinti.

- "Ce vreme buna de treierat!" mediteaza el. "Macar de n-ar incepe ploile, pana da in parg graul". Si parca l-au ascultat, ploile n-au venit in acel an decat atunci cand lumea nici nu le mai astepta, ca nu mai aveau ce recolta sa salveze. 
- "Deh", raspunde bunicul, "cum o da Domnul". Dupa privire, acum, amintindu-mi, inteleg ca el nu la cele sfinte se gandea, ci tot la cele lumesti, adica la o bere rece.
- "Asta e, orice am face, suntem la mana lui Dumnezeu", confirma vecinul.

Pha, atata mi-a trebuit! Mi s-a ridicat parul pe ceafa ca matzelor cand vad potai. Tocmai citisem si eu si purtasem cateva discutii despre destinul omului, pentru care el singur e responsabil, ca soarta si-o face omul cu mana lui, nu-i vine de la cele sfinte si, mic si prost fiind, m-am apucat sa-i tin bietului taran teoria chibritului, incercand sa arat cat sunt de inteligent. Un flacaiandru care inca nu pasise in viata, un danac retras, vorbea unui varstic, poate mai nepriceput in ale vorbelor, despre sensurile vietii!

Vorbele-mi izbungeau din gura precum cenusa fierbinte dintr-un vulcan. M-am apucat sa-i vorbesc cursiv, dar precipitat si cu mare patos despre ce inseamna de fapt Dumnezeu, despre credinta lor oarba, despre originea acestei credinte, despre nevoia omului de a crede in ceva si adevarul - adica perenintatea oricarui Dumnezeu. Zeus era considerat nemuritor si totusi a pierit. La fel, intr-o zi, se va intampla si cu Dumnezeu si cu Iisus. Un alt "zeu", le va lua locul. Asta e calea normala. Evoluam. Cautam. Tindem spre perfectiune. Vom descoperi alte lucruri, care ne vor uimi si vom scapa de o credinta care, istoric vorbind, a fost impusa cu sabia in mana. Si atunci vom gasi altceva in care sa credem. Si toate astea, de la Zeus, ba chiar de dinainte de el si pana in prezent, toate aceste incercari ale omului de a explica inexplicabilul, luate la un loc, toate si impreuna cu noi toti, cu fiecare credinta, gand sau necredinta, toate vor insemna  "Dumnezeu"... nu un punct aiurea din Univers, care pare sa n-aibe alta grija decat sa se preocupe daca ploua in Verbicioara la vreme, sau nu.

Cei doi au cascat gura la spusele mele. Vecinului i-a pierit brusc cheful de orice cuvantare. S-a uitat inciudat la mine si, sprijinit in coasa, si-a aruncat cu suparare tigara jumatate fumata in iarba (dar n-a uitat s-o striveasca cu piciorul) si a plecat spre treaba lui, intorcandu-mi spatele fara un cuvant. Bunicul meu chicotea.

Eu.... ei, eu eram tare mandru de efectul produs asupra omului. Ma simteam "dashtept". Eram plin de mine ca reusisem sa-l bulversez si, mult mai important, ca reusisem sa par destept - invatat chiar - in ochii lui, prin felul meu de a vorbi din care, banuiam eu, n-a inteles nimic. Halal mandrie de copil.


Spre seara am terminat treaba. Am umplut trocul carutei cu lucerna proaspat cosita sa aiba si iapa ce manca acasa, am iesit la tarla si am luat-o agale spre casa, starnind praf in urma noastra. In apropiere de sat, l-am ajuns din urma pe omul cu care vorbisem pe la pranz. Din mers, si-a aruncat coasa in caruta si s-a suit si el, sa mearga pana in sat. Nu mi-a aruncat nicio privire. Iapa a pornit la trap, caci drumul devenise mai bun. Cand sa intram in sat, drumul fiind mai daramat in preajma unui podet, iapa a inceput iar sa mearga la pas. Treceam agale pe langa un camp cultivat.

- "Ai ma, copile", mi s-a adresat atunci vecinul nostru (eu simtindu-ma jignit ca m-a numit copil), "vezi tu campul asta de colea?"
- "Il vad."
- "Ia zi-mi tu mie, ce e cultivat pe el?"
- "Aaaaa..." (habar n-aveam)
- "Pai bine ma, baiete, tu nu stii ce rodeste din pamant, aici, in fata ta, sub ochii tai, da-mi tii mie predici despre ceea ce e Dumnezeu acolo, in Imparatia lui?"

Am bulbucat ochii cat cepele, apoi am pufnit intr-un ras ce se dorea a fi ironic, dupa care, intr-un final, i-am plecat, fara replica, in pamant. Dintr-o data, felul cum se invartea roata carutei imi capta intreaga atentie.

- "Era unu', din astia de-i cetiti voi, invatatii" (desi nu-i vedeam chipul, i-am simtit zambetul ironic din coltul buzelor cand imi vorbea), "care-a zis o mare vorba, ma. Cum era? 'Eu stiu ca nu stiu nimic', parca. Nu?" Si dupa o scurta pauza a continuat. "Destept om, ala, ma taica. Tare destept." De data asta, vorbea cat se poate de serios, ironia ii pierise brusc din glas.

N-am mai scos un cuvant, tot drumul. In sinea mea, incercam sa ma conving ca "n-are niciun rost sa ma cobor la mintea lui". Nici el, insa, nu mi se adresase asteptand raspuns. Nu vroia replica mea. Stia ca n-am niciuna. Cand a ajuns in dreptul portii lui, in mod natural caruta s-a oprit, el s-a dat jos, si-a luat coasa, si-a ridicat palaria ponosita, a zis "sanatate" si apoi a plecat cu mers de om batran, putin aplecat de spate, spre poarta casei lui. A intrat fara sa arunce o singura privire spre caruta noastra, care se indeparta cu mine mic, mic de tot, tinand inca de fraie.

Eu pornisem de la premisa gresita ca daca e de la tara e neinvatat, asa ca o sa asculte cuvintele mele pompoase, poate fara noima, dar, neintelegandu-le, se va minuna. Asa credeam eu. Asa cum adultii se poarta cu copii crezand ca acestia nu inteleg, nu-si dau seama sau nu tin minte, uitand ca si ei au fost copii si la fel se purtau adultii cu ei; si ei intelegeau; si n-au uitat.

A fost prima data cand viata mi-a atras atentia ca nu trebuie sa-i judec pe oameni, dupa conditia lor sociala.

Am ales un drum mai drept spre casa noastra. O ulita la margine de sat, care stiam ca trece printr-o mica mlastina la capatul catorva case stinghere, in prezent parasite, dar care de obicei poate fi trecuta. Acesta era cel mai drept drum, cel mai scurt spre casa. Am tras hais de fraie si bunicul meu n-a comentat nimic in privinta rutei alese. Cred ca era cu gandul la o bere rece si-i suradea si lui ideea de a ajunge mai repede. Si asa ne-am infiintat noi in fata stiutei mlastini, spre grozava uimire a unui porc cufundat pana-n gat in noroi, chiar pe mijlocul drumului si care nu se astepta catusi de putin sa fie deranjat. Dar de-acolo deja se vedea ograda noastra. Zona mocirloasa putea fi ocolita mai prin drepata, unde fusesera aruncate niste gunoaie, iar porcul nici nu s-a sinchisit de noi, dupa ce i-a trecut uimirea. Amurgul se stingea si in vazduhul inca luminos, desi nu mai era strabatut de razele soarelui, incepea sa se adune si sa se imprastie umbre reci, atunci cand in sfarsit am intrat cu caruta in curte. Ne-am dat jos din caruta si, pana cand am deshamat eu iapa, am bagat-o in grajd si i-am dus de mancare, bunicul meu si-a facut de lucru pe la un satean, care locuia in directia barului...

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Mustrari de constiinta



De ceva vreme, serile mele sunt la fel. 
Ajung acasa, beau oleaca, mananc ceva, citesc cateva randuri, ma uit la un film, mai beau oleaca, fac baie in cada la lumina lumanarilor si citesc in cada, scufundat in apa calda si cu berea rece langa mine.
Nici chef sa fac ordine, n-am. E o dezordine la mine-n camera! Sticlele si dozele de la ultimele beri zac pe jos, printre multe altele. Daca le-as aduna si le-as duce la centre de reciclat, cred ca as lua bani frumosi pe ele.
Ma-mpiedic de cate-o sticla sau de-o doza de fiecare data cand ma dau jos din pat sau cand ma ridic de la calculator, dar niciodata nu m-aplec macar s-o ridic de jos. O imping cu piciorul mai incolo, scuturandu-mi cojile de seminte de pe talpi, iar sticla sau doza se rostogoleste pana intalneste un obstacol fizic in cale (mobilier, vreo pereche de pantaloni, un prosop, rucsac sau tricou, hamul sau casca, ori sacul de dormit) si, din inertie, se reintoarce in locul de unde am izgonit-o cu piciorul.
Iar "Povestirile unui vantor" ale lui Turgheniev (o sa scriu odata "istoria" acestei carti, in ceea ce ma priveste), recomandate indirect de Hemingway, imi aduc aceeasi satisfactie si placere de a citi, pe care nu credeam ca o sa o mai intalnesc vreodata, dupa ce am terminat toata bibliografia tradusa a lui Hemingway.
Vorbesc putin, ai spune chiar ca sunt taciturn si nu cand sunt singur, buninteles, ci atunci cand ma intalnesc cu oamenii sau cand sunt sunat. Total atipic (cei care ma cunosc inteleg ce spun)... de parca as fi terminat ce aveam de spus in toata vorbaria mea de pana acum si cum altceva nou nu mai am de adaugat...
Si nu vreau sa schimb cu nimic aceste seri ale mele. imi face placere sa citesc in liniste, sa ma bucur de un film pe care il aleg eu, sa ma scufund in apa calda, din cada, sa citesc la lumina blanda si tremuratoare a lumanarilor, reflectata si in apa limpede si sa ma inchipui unul din protagonistii cartii, ori sa ma inchipui in lumea pierduta si demult trecuta a copilariei si adolescentei mele, la tara, cand timpul petrecut in casa, din timpul zilei, era echivalent cu timpul pe care acum il petrec afara... si atunci tot printre betoane (ma refer la o zi normala, in oras, nu la weekend sau zile libere).

Si totusi, am un regret. Ma mustra tare constiinta pentru ce am facut nu mai departe de ieri. Si bag eu de sama, nu-i a buna!
Eram prin Carrefour si, cu linistita curiozitate, luam aminte la raftul cu beri. Nenea Iancu si Paulica m-au salutat. Iar eu, nemernicul de mine, nici nu i-am bagat in seama. Ochii mi-au fost rapiti de un bax de bere comuna, cica ceheasca, care, la un pret echivalent cu cel a doi prieteni de nadejde (un Paulica si un Nenea Iancu), imi oferea sase iluzii. Iar eu am cazut in plasa.
Pentru prima data, de muulta vreme, am ales cantitatea, nu calitatea. Nu-i a buna! Va zic eu, nu-i a buna!
...
Amu ma duc spre baia mult dorita, cada-i gata plina. Iau ultimele doua ramasite ale gresalei mele de ieri sa le am aproape, caci stiut este ca acolo unde-i cald, prinde bine ceva rece, care sa-ti racoreasca gatul... si, bineinteles, iau cu mine si intamplarile povestite de Turgheniev si-un pahar care, pe langa numele unei beri care tare mult i-a placut si lui Hemingway, ca si mie pana sa descopar nefiltrata, are gravat si numele meu, alaturi de care sta scris "Best colleague".

Sa fie cum a fost si noi sa fim sanatosi!

PS: ma simt atat de obosit!...Tare obosit, ma simt!