"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 26 septembrie 2013

Un gest simplu (o reactie neasteptata)




Sambata dupa ora pranzului, in vreme ce ma intorceam acasa de la magazin, inainte de a intra in scara blocului am vazut un batran care se indrepta greoi spre usa de la intrare. A deschis, a intrat, iar eu m-am grabit sa prind usa deschisa, sa nu mai stau sa scot cheile. Am banuit ca ar putea fi vreun vecin, asa ca l-am salutat, in vreme ce el isi tarsaia picioarele spre cutiile postale. Mi-a raspuns si, in vreme ce treceam pe langa el, indreptandu-ma spre lift, mi-a vazut cheile agatate la pantaloni cu un breloc cu mini-carabiniera de la Teva (ne fusesera trimise in vara, impreuna cu marfa, gratis, cu titlu de reclama). Si m-a intrebat de unde am luat brelocul ala, "ca are si el chei, multe chei, da' nu stie unde sa caute asa ceva". Ce puteam sa-i raspund?! Habar n-aveam unde sa-i spun sa caute. In fine, i-am raspuns destul de expeditiv, fara chef de vorba, ca "probabil la magazine de chei"... trebuia sa raspund ceva.
A venit liftul, am urcat in lift si batranul a urcat si el impreuna cu mine. I-am zis ca eu urc la 9, apoi el m-a intrebat la ce etaj merg, de unde am dedus ca nu aude prea bine.
A apasat pe buton la 9 (el urca la 10) si liftul a pornit. Si atunci m-am gandit: "eu oricum am primit gratis brelocul asta si mai am cateva la magazin, pot lua altul de acolo. Ia sa i-l dau eu omului astuia, daca tot zice ca i-ar face trebuinta." Si m-am apucat sa imi scot cheile din breloc, spunandu-i batranului ca eu mai am acasa si ca pe asta i-l dau lui. Acum insa realizez ca, poate si datorita zgomotului facut de lift, n-a auzit ce i-am spus. Dar ma privea cu curiozitate. Cand am ajuns la etajul 9, eu convins fiind ca a auzit ca i-l dau ca mai am si altele, i-am intins simplu si firesc brelocul.
Ei bine... din acest moment nu cred ca mai sunt in stare sa descriu reactia omului, exact asa cum a fost ea. A marit ochii, fata i s-a luminat, ochii i s-au umezit si cu o voce tremuranda si plangacioasa m-a intrebat: "Mi-l dai mie?!"
"Da", i-am raspuns eu. Doar ii zisesem asta.
Instantaneu batranul a inceput sa planga, cu maini tremurande a luat brelocul, a zis "Multumesc, multumesc baiatul meu... uuuu, da' sa pupe tataie mana..." si, pana sa apuc sa schitez vreun gest, uimit de reactia omului (era, totusi, doar un breloc de chei), m-am pomenit cu mana pupata de un batran care nu mai inceta din plans.

Dupa ce am iesit din lift, inca bulversat, am realizat cat de putine lucruri a primit omul asta in viata, de la viata si de la cei din jur. Cat de putine bucurii trebuie sa fi avut in viata lui, din partea semenilor, daca a reactionat atat de uimit pentru asa o banalitate... Si cat de singur trebuie sa se simta!
Si m-am infiorat.

2 comentarii:

Lavinia Blue spunea...

Ti-am salvat blogul pentru postarea asta. Mi-a placut cum ai tradus intamplarea.

" Dupa ce am iesit din lift, inca bulversat, am realizat cat de putine lucruri a primit omul asta in viata, de la viata si de la cei din jur. Cat de putine bucurii trebuie sa fi avut in viata lui, din partea semenilor, daca a reactionat atat de uimit pentru asa o banalitate... Si cat de singur trebuie sa se simta!
Si m-am infiorat."

:)

Claudiu Crăciun spunea...

Multumesc pentru vizita si pentru ca ti-ai rupt din timpul tau pentru a-mi face cunoscuta opinia ta.