"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 28 decembrie 2012

Fragment(at)

Facand curatenie prin calculatorul de la magazin, am gasit urmatorul text, salvat in luna februarie a anului 2012.
Textul este neterminat. Ciudat mi se pare faptul ca, acum, nu mai am nicio idee la ce vroiam sa ajung (pentru ca imi pare ca textul se indrepta spre ceva care, atunci, probabil se dorea spus). Nu mai am nici cea mai vaga idee cum doream sa inchei acest text, precum nici nu-mi mai amintesc cum s-a incheiat acea seara geroasa, desi imi amintesc perfect alergarea aceea si tot ce am scris ca facusem inainte.
Acest fragment, insa, ma surprinde intr-un anumit moment al vietii mele exact asa cum eram atunci si din acest motiv il postez asa cum l-am gasit, fara alte adaugiri si fara a-l incheia in prezent, cand nu mai stiu unde vroiam sa ajung, sau ce vroiam sa spun, atunci.



Imi cumparasem ceva de mancare si mai poposeam oleaca in fata magazinului, privind razele inghetate de soare cum imbaiau in lumina mormanele de zapada murdara. Eram deja in perioada cu avertizare meteo cod portocaliu pentru ger, dar inca era cald pentru ceea ce urma sa vina, dupa prognoza. Erau cam 8 grade. Bineinteles cu minus in fata.
Priveam in lungul strazii, spre soare, fara un scop precis. Oamenii treceau cu greu pe langa mine, caci intre magazin si mormanul de zapada ce strajuia strada erau mai putin de 40 de centimetri. Printre atatia straini si printre tobele de esapament care isi difuzau poluantii precum polenurile unei noi ere, m-am pomenit stapanit de un sentiment de tristete pe care nu izbuteam sa mi-l controlez. Mi se parea ca momentul magic al zilei a trecut, iar eu n-am facut nimic.
Deasupra mea era doar cerul rece, dar innecat de soare. In jur, omniprezent, frigul! Si oamenii... distanti, reci, nepasatori, mergeau ca si cum ar fi fost singuri, fara sa observe pe nimeni in jur. Efect nociv al marilor orase. Ne obisnuim cu atatia oameni care ne agreseaza intimitatea (cersetori, aurolaci, sarlatani) incat daca cineva ne opreste cu "Nu va suparati...", marim pasul si raspundem din reflex cu "Nu ma intereseaza", desi poate omul vroia sa ne intrebe cum ajunge undeva, ori alta informatie utila lui si pe care noi am fi putut sa i-o oferim. Am invatat, in capitala, ca daca vreau sa mi se raspunda la o intrebare, in special in zonele aglomerate, trebuie sa trec peste introducerile politicoase gen "nu va suparati" si sa incep direct cu problema: "Cum ajung in cutare loc?" sau "Stiti cumva unde e... ceea ce caut?". Ca daca incep cu "nu va suparati..." omul deja a fugit de langa mine cu un morocanos "N-am timp", ca tocmai scapase pe ultimii 200 de metri de doi cersetori, trei sarlatani cu super-oferte, o maicuta care strange bani pentru clopotul nu stiu carei manastiri si doua femei plus un barbat care l-au abordat cu "Nu va suparati, aveti doua minute?", povestindu-i ca sunt de la fundatia X si trang bani pentru o fetita sau un baietel bolnav de... ceva. Astfel ca nu e de mirare ca omul merge spre treaba lui, cu capul intre umeri si, eventual, castile in urechi si cu ochelari de cal. 
Si totusi, habar nu avem noi cat inseamna prezenta celorlalti! Noaptea, singuri in camera, ne simtim in siguranta, tocmai pentru ca in subconstientul nostru stim ca deasupra, in stanga, in dreapta, sub noi... e cineva. Singur sau insotit, fericit sau trist, nu conteaza. Ca atunci cand esti pe munte, noaptea, si auzi animale salbatice in departare. Te simti mai in siguranta daca stii ca dincolo de panza cortului tau mai falfaie si altele, adapostind sub ele semeni. Chiar straini de-ar fi! 

Sedeam fara rost aglomerand trotuarul, privind aiurea si temator ca am ratat momentul magic al zilei fara sa fi facut nimic. Si ce-as putea face, am gandit eu, atunci? Gand nesabuit! Cand in fiecare clipa sunt mii de optiuni, o infinitate de posibilitati...
Mi-am amintit ca Hemingway marturisea ca atunci cand se simtea blocat si nu stia cum sa inceapa o povestire, isi zicea sa inceapa cu o propoizitie adevarata. Auzea o multime de propozitii adevarate in jur. Scria una si de aici incepea totul.
Am privit si eu in jur. Cineva alerga sa prinda tramvaiul si era cat pe ce sa se imprastie pe gheata. M-am gandit cum o fi sa alerg pe ger si gheata. Si... Bingo! Asta e! Asta am sa fac! Am sa alerg, sa vad cum e pe zapada si pe cod portocaliu de ger. Nu mai alergasem din vara!
Am intrat in magazin cu hotararea luata. Mi-ar fi placut sa nu alerg singur, dar s-a intamplat sa alerg singur. 
Asteptam seara sa alerg. O seara care mi-a demostrat ca asteptarile nu-si au rostul. Esti liber sa speri, dar nu-ti face asteptari. E greu sa separam speranta de asteptarile pe care ni le facem, insa e o mare diferenta. Speranta nu-ti aduce dezamagiri.
Si, cu speranta in suflet si deloc dezamagit, seara, la 19:45, ma pregateam de alergare. Am verificat temperatura de afara. Dezamagitor. Pe cod portocaliu de ger, doar -11 grade.

Cum n-am alergat niciodata pe frig, am cam exagerat cu hainele. Pantaloni de corp de lana si peste ei pantaloni de polar grosi. Bluza de corp de lana, polar de 100, polar de 200 si peste ele un hanorac de primavara, cu gluga. Si un guler de polar care imi acoperea nasul si gura, lucru care s-a dovedit util. Si caciula Black Diamond, bineinteles.
Convins deja ca in aceasta seara imi sunt rezervat doar eu, mie insumi, pornesc cu mine la alergat. Au fost deajuns 300 de metri de alergare, ca sa inteleg ca am prea multe haine pe mine. Asa ca am dat jos hanoracul si l-am legat in jurul taliei. Si la drum. 
Cand am intrat in parc, m-a palit vantul. Zapada era bine batuta, in cateva locuri era si inghetata, dar alergatul decurgea ok. Cand am intrat pe aleea care inconjoara lacul, m-a ochit un alergator si m-a luat de iepure. Insa respira atat de suierator, de ziceai ca-si da duhul, la fix doi metri in spatele meu, incat am marit pasul si l-am lasat in urma, alergand singur pe drumul meu.
Am mai spus-o si o repet. Fiecare om are drumul lui in viata si il parcurge dupa cum doreste. Eu cunosc doar unul din miliardele de drumuri existente. E drumul meu, deci, pentru mine este cel adevarat. Cred in el! Cred in viata traita din plin, cred in bucuria simturilor si cred ca tot ceea ce face omul trebuie facut cu pasiune, chiar daca tot ceea ce este trait intens se consuma mai repede. Prefer flacara unui foc viu care lumineaza si incalzeste lucrurile in jur, deca fumul unui foc ce arde mocnit, fara a produce lumina sau caldura, dar care dureaza. Si chiar daca nu mai sunt lemne noi, alea care sunt, tot in flacari uriase vreau sa le vad mistuindu-se. Fumul si taciunii unui foc mocnit nu-mi aduc nicio bucurie, asa ca nu are importanta ca dureaza mai mult. Ce-mi pasa mie cat dureaza sau cat ar putea dura, ceva ce nu-mi aduce nicio multumire si nicio bucurie?
Si mai cred cu tarie ceva. Cred ca omului ii este interzis doar un singur lucru: sa-i faca pe semeni sa sufere.
In rest... imi amintesc ce spunea Hemingway despre imoralitate. Spunea ca imoral este un lucru care, dupa ce l-ai facut, te face sa te simti rau. Daca insa tu te simti bine si n-ai nicio remuscare, inseamna ca acel lucru nu e imoral. Personal, sunt de acord cu asta.*

Foarte putina lume in parc si asta imi prindea bine. Lacul inghetat bocna. Cate un curajos (adica inconstient) pasea mandru pe gheata lacului. O haita de caini se harjoneau pe luciul ghetii, alunecand si tavalindu-se unii pe altii, in joaca. Cativa puradei se dadeau cu saniuta. Unul zbiera "partieee" si eu ca un bosorog gandeam: "Doamne, cum mai urla astia!" si am continuat sa alerg cu ochelarii mei de cal, privind doar inainte. Am inteles de ce zbiera puradelul abia cand s-a oprit cu saniuta in picioarele mele. Ma privea in ochi, mirat si speriat, dar citeam clar pe fata lui: "Ba, tu esti surd?"

Mi-am continuat alergarea. A inceput sa sune telefonul. L-am scos din buzunar si l-am privit cu zadarnica speranta. Suparat ca mi s-a intrerupt ritmul alergarii pentru academice discutii despre contoare de apa si inchis robineti si deschis altii, mi-am continuat alergarea. O haita de caini cu stapani fluierand, vazandu-ma alergand, s-au oprit si au ciulit urechile spre mine, de parca eram o jucarie dupa care se pregateau sa fuga. M-am oprit. In rare momente din viata mea am injurat atata, insa in gand, adresandu-ma proprietarilor de potai. Dupa ce am trecut de hoarda, m-am apucat iar sa alerg, dar suna iar telefonul. Aceleasi discutii academice - acum concluziile!
...................................................

(Aici se incheie textul. Mai continea insa, in josul paginii virtuale pe care a fost salvat, o nota de subsol si o idee cu care nu mai stiu ce vroiam sa fac. Probabil ca asa vroiam sa inchei textul, dar nu mai stiu cum doream sa ajung, acolo. Las mai jos nota de subsol si ideea)


* - pentru a preintampina orice speculatie, reamitesc ca n-am spus ca incurajez imoralitatea sau ca as fi un om imoral. Inainte de orice comentariu pe aceasta tema, asigurat-va ca ati inteles ce am spus (atat eu, cat mai ales Hemingway).
De-a lungul vietii, am avut si eu parte de faptele mele imorale si stiu ca nu m-am simtit deloc ok dupa aceea. 

---


Forta de a merge inainte o avem sadita in noi. 
Puterea de a continua este la fel ca si fericirea - ea vine din interiorul nostru, desi noi cautam mereu fericirea in afara noastra si o asociem mereu cu diverse intamplari, fapte, lucruri sau persoane, ori amalgame de sentimente fara de care credem ca nu mai putem fi fericiti. Si astfel devenim sclavi ai propriilor noastre temeri de a nu ramane fara sursa fericirii noastre iluzorii.