"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 26 noiembrie 2010

I don't ask much...

There are no...



There are no unlockable doors
There are no unwinnable wars
There are no unrightable wrongs
Or unsingable songs

There are no unbeatable odds
There are no believable gods
There are no unnameable names
Shall I say it again, YEAH

There are no impossible dreams
There are no invisible seams
Each night when the day is through
I don't ask much

I just want you
I just want you

There are no uncriminal crimes
There are no unrhymable rhymes
There are no identical twins or
forgivable sins

There are no incurable ills
There are no unkillable thrills
One thing and you know it's true,
I don't ask much

I just want you
I just want you
I just want you
I just want you

I'm sick and tired of bein' sick and tired
I used to go to bed so high and wired, YEAH - YEAH, YEAH, YEAH
I think I'll buy myself some plastic water
I guess I should have married Lennon's daughter, YEAH - YEAH, YEAH, YEAH

There are no unachievable goals
There are no unsaveable souls
No legitimate kings or queens, do
you know what I mean? YEAH

There are no indisputable truths
And there ain't no fountain of youth
Each night when the day is through,
I don't ask much

I just want you
I just want you
I just want you
I just want you
I just want you
I just want you.

YEAH, YEAH, YEAH

I just want you
I just want you,

Hey, YEAH

I just want you.

YEAH, YEAH, YEAH

I just want you, hey
I just want you
I JUST WANT YOU!


_________________________________________________________
E demenţială melodia asta! Îmi pierd controlul cand o aud. Pune stăpânire pe mine în cel mai plăcut mod cu putinţă. Când o ascult mă simt liber de orice constrângeri şi sufletul meu nu mai simte nicio patimă. E ca atunci când sunt pe munte.
Şi nu mă pot gândi decât la...

duminică, 21 noiembrie 2010

Fără scăpare!



Mergeam pe câmp; eram singur.
Deodată mi s-a părut că aud în spatele meu paşi uşori, atenţi. Cineva mă urmărea, parcă.
M-am întors şi am zărit o bătrână mărunţică, adusă de spate, înfăşurată din cap până în picioare în zdrenţe cenuşii. Nu i se zărea decât faţa: o faţă gălbejită, smochinită, cu nasul ascuţit şi gura ştirbă.
M-am apropiat. Bătrâna s-a oprit.
- Cine eşti? Ce vrei? Cerşeşti? Aştepţi pomană?
Bătrâna n-a răspuns. M-am aplecat şi am văzut că avea amândoi ochii acoperiţi cu o pieliţă albicioasă, aproape străvezie, ca la unele păsări care-şi apără astfel ochii de lumina prea puternică.
Atâta doar că la bătrână pieliţa aceea nu se mişca şi nu descoperea lumina ochiului... M-am gândit că este oarbă.
- Vrei pomană? am repetat eu. De ce te ţii după mine?
Dar bătrâna tăcea mereu şi numai s-a făcut parcă un pic mai mică.
M-am întors şi mi-am văzut de drum.
Dar iată că aud din nou în spatele meu aceiaşi paşi uşori, egali, de parcă se furişa cineva pe urmele mele.
"Iarăşi femeia aceea! m-am gândit eu. De ce s-o fi ţinând scai de mine? Dar tot în sinea mea am adăugat: e oarbă, s-a rătăcit şi acum merge călăuzită de auz, ca să ajungem împreună la vreo locuinţă. Da, da, aşa trebuie să fie."
Dar o ciudată nelinişte puse deodată stăpânire pe gândurile mele: mi se părea că bătrânica nu numai că merge după mine, dar că ea îmi îndreaptă paşii, mă împinge când la dreapta, când la stânga, şi că fără voie mă supun voinţei sale.
Totuşi am mers înainte. Dar iată că în faţa mea, tăindu-mi calea, se zăreşte ceva negru... se iveşte, se cască tot mai tare... un fel de groapă... "Un mormânt! îmi fulgeră prin minte. Iată unde mă împinge."
M-am întors brusc. Bătrâna stă iarăşi în faţa mea. Dar acum vede! Se uită la mine cu nişte ochi mari, răi, cu o privire de pasăre răpitoare. Mă apropii de obrazul ei, de ochii ei... şi din nou aceeaşi pieliţă opacă, aceeaşi faţă oarbă, inexpresivă.
"Ah! Bătrâna este chiar soarta mea. Acea soartă de care nu scapi!"
"Nu scapi! nu scapi! Dar ce-i nebunia asta? Trebuie să încerc."
Mă reped în lături, schimb drumul. Merg repede... Dar paşii uşori foşnesc ca şi mai înainte în spatele meu, aproape, tot mai aproape... Şi în faţa mea se cască iarăşi groapa aceea neagră.
Mă întorc în altă parte... Acelaşi foşnet în urma mea şi aceeaşi pată lugubră îmi iese în cale.
Şi oricât mă sucesc şi mă învârtesc, ca un iepure încolţit... mereu şi mereu acelaşi lucru!
"Stai! mă gândesc. Am să te trag pe sfoară! N-am să mai merg nicăieri." Şi mă aşez pe pământ
Bătrâna se opreşte în spatele meu, la doi paşi. N-o aud, dar simt că e aici, alături.
Şi deodată pata neagră pe care o văzusem în depărtare pluteşte, se târăşte spre mine.
Doamne! Mă întorc înapoi... bătrâna mă priveşte drept în faţă şi gura-i ştirbă se strâmbă de râs:
- N-ai să scapi!
_____________________________________________
Melodia se ascultă până la sfârşit, căci acolo se află întregul ei sens, precum şi legătura melodiei cu acest text.

joi, 18 noiembrie 2010

Omul şi câinele (aceeaşi flacără)

Suntem numai noi doi pe câmp: câinele şi cu mine. Zăpada, vântul şi pustiul iernii ne înconjoară.
Câinele şade în faţa mea şi se uită drept în ochii mei.
Şi eu îl privesc drept în ochi.
Parcă ar vrea să-mi spună ceva. Dar e mut, nu poate grăi, nu pricepe ce se petrece cu el, eu însă pricep.
Îmi dau seama că în clipa asta sufletul lui şi sufletul meu sunt cuprinse de unul şi acelaşi sentiment, că între noi doi nu există nicio deosebire. Suntem la fel: în fiecare din noi pâlpâie aceeaşi flacără tremurătoare.
Moartea se va năpusti asupra acestei flăcări, va fâlfâi aripile-i reci, uriaşe...
Şi totul se va sfârşi.
Cine va sta atunci să caute a cui e flacăra care a ars în fiecare din noi?
Nu! Nu un animal şi un om se uită unul la altul...
Sunt două perechi de ochi la fel aţintiţi unii spre alţii.
Şi în fiecare pereche, şi la animal şi la om - aceeaşi viaţă pâlpâie înspăimântată şi caută să se alăture una de cealaltă.
________________________________________________________________
Câinele din imagine nu mai e! Iar mie mi-au trebuit trei ani, de la momentul povestit şi până în prezent, ca să dau formă cuvintelor ce le aveam de spus...

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

I just want to...

Împăcarea

Cândva au fost prieteni buni, apropiaţi... Dar a venit o clipă rea - şi s-au despărţit duşmani.
Au trecut ani mulţi... şi iată că, ajunsă în oraşul unde trăia el, a aflat că este bolnav fără leac şi că doreşte să o vadă.
S-a dus la el, a intrat în odaie... Privirile lor s-au încrucişat.
Abia l-a recunoscut. Doamne, ce făcuse din el boala!
Gălbejit, uscat, chel cu totul şi cu barba căruntă, şedea numai într-o cămaşă anume tăiată bucăţi - nu putea să îndure apăsarea hainelor celor mai uşoare. Îi întinse brusc o mână inficosator de slabă, roasă parcă de un câine, şi îngăimă cu greu câteva vorbe de neînţeles - salut sau dojană, cine poate şti? Pieptul chinuit se ridica şi se lăsa în jos şi pe luminile micşorate ale ochilor, care se aprinseră deodată, se iviră două lacrimi zgârcite, de suferinţă.
Inima i se strânse în piept. S-a aşezat pe scaun alături de el şi, lăsând fără voie ochii în pământ în faţa acestei groaze şi urâciuni, i-a întins de asemenea mâna.
Dar i s-a părut că nu mână lui o luase pe a ei.
I s-a părut că între ei stă o femeie înaltă, blândă, îmbrăcată în alb. O haină lungă o înfăşoară din cap până în picioare. Ochii-i palizi, adânci, nu se uită nicăieri; buzele-i severe, albe, nu rostesc niciun cuvânt.
Femeia aceea le-a unit mâinile. Ea i-a împăcat pentru totdeauna.
Da... I-a împăcat moartea!
Ea ne împacă mereu, chiar dacă e prea târziu.
_____________________________________
Rânduri ce vin în completarea celor de mai sus -> Amara ironie-a morţii

miercuri, 10 noiembrie 2010

Un om mulţumit

Pe străzile capitalei aleargă ţopăind un bărbat încă tânăr. Mişcările-i sunt vioaie: ochii îi strălucesc, buzele-i râd, obrazul înduioşat e rumen de plăcere... E întruchiparea mulţumirii şi a bucuriei.
Ce i s-a întâmplat? A căpătat o moştenire? Şi-a găsit o slujbă pe care şi-o dorea? A fost înaintat în funcţie? E îndrăgostit şi se gândeşte la aleasa inimii, ori se grăbeşte cumva la o întâlnire cu dânsa? Sau e ceva mai simplu: a mâncat bine şi acum senzaţia sănătăţii, senzaţia firii sătule joacă în toate mădularele lui? O, tu Soartă a oamenilor trecători, nu cumva tocmai i s-a atârnat de gât frumoasa ta Stea a Norocului?
Nu. Omul nostru a născocit o calomnie despre un prieten al lui, a răspândit-o cu grijă, a auzit-o, da, a auzit aceeaşi calomnie din gura altui prieten al său şi i-a dat crezare.
O, cât de mulţumit, cât de încântat este în clipa asta tânărul nostru simpatic, ce viitor strălucit îl aşteaptă!

luni, 8 noiembrie 2010

Blestemul

În acest weekend am fost în Craiova, pe la părinţi. Prilej numa' bun de povestiri din trecut, de amintiri. Şi mi-am amintit ceva...
Într-o zi, în satul bunicilor mei, locul unde am crescut şi am copilărit, am fost martorul unei certe înverşunate dintre doi ţărani, tată şi fiu.
Fiul a sfârşit prin a aduce o jignire îngrozitoare tatălui.
- Blesteamă-l, bărbate, blesteamă-l pe nenorocitul ăsta! a strigat atunci soţia bătranului, cu voce tremurandă de nervi, emoţie şi neputinţă.
- Facă-se voia ta, muiere, a răspuns bătranul cu o voce înăbuşită, făcându-şi o cruce mare. Să ajungă să aibă un fiu care în faţa mamei lui să scuipe în barba căruntă a tatălui său!
Acest blestem mi s-a părut teribil.
Fiul a deschis gura, s-a clătinat, a pălit la faţă şi a ieşit afară din curte.

marți, 2 noiembrie 2010

În bătaia vântului*

Un vis:
"Se făcea că mă aflam pe o stradă într-un mic orăşel, cam ca la mine acasă, toate casele îşi înşirau faţadele pe marginea străzii, doar că erau mai înalte decât le vezi de obicei. Treceam pe acolo şi era ca şi cum m-aş fi întors în sfârşit din nou acasă după multă, multă vreme; dar bucuria mi-a fost doar pe jumătate, pentru că ceva nu părea în regulă şi nu eram foarte sigur că nu mă aflam într-un loc străin de casă şi chiar de ţinutul natal. Câte-un colţ era întocmai cum trebuia să fie şi-l reucnosteam de îndată, însă multe case erau străine şi neobişnuite, şi nici podul către piaţă nu l-am mai găsit, ci în locul lui am trecut pe lângă o grădină şi o biserică necunoscute. Biserica noastră de acasă nu avusese turnuri, ci doar un ciot scurt, cu acoperiş de nevoie, pentru că la vremea ei nu socotiseră bine construcţia şi n-au mai putut termina turnul.
Aşa era şi cu oamenii. Unii, pe care îi zăream de departe, îmi erau foarte bine cunoscuţi, le ştiam numele şi îmi stăteau deja pe limbă, pentru a-i striga pe ele. Însă unii intrau mai înainte într-o casă sau pe o străduţă lăturalnică şi dispăreau, iar când unul se apropia şi trecea pe lângă mine, se transforma şi devenea străin; dar după ce trecea şi se îndepărta, aveam senzaţia, uitându-mă după el, că totuşi e cunoscut şi că trebuie să-l ştiu. Am văzut şi câteva femei stând împreună în faţa unui magazin şi una din ele îmi păru că e chiar mătuşa mea decedată; dar cum mă îndrept către ele, iarăşi nu le mai cunosc şi mai aud şi că vorbesc un grai cu totul străin pe care mai-mai că nu-l pricep.
În cele din urmă am gândit: Ţ de-aş ieşi odată din oraşul ăsta, el e şi totuşi nu e el”. Însă tot timpul mă indrpetam repede către o casă ştiută sau întâmpinam câte o figură cunoscută şi toţi mă luau drept un smintit. Cu toate astea nu deveneam furios şi morocănos, ci mă cuprindea doar tristeţea şi teama; vroiam să spun o rugăciune şi mă reculegeam din toată fiinţa, însă nu-mi veneau în minte decât expresii inutile şi stupide – de pildă „stimate domn” şi „în atari condiţii” – şi pe astea le tot repetam, zăpăcit şi întristat.
Mi s-a părut că totul dura deja de câteva ceasuri, până când m-am simţit înfierbântat şi ostenit, împleticindu-mă tot timpul mai departe, fără voinţă. Era deja seară şi mi-am propus să-l întreb pe primul om care îmi ieşea în cale care-i drumul către han sau către ieşirea din oraş, dar nu mă puteam adresa nimănui, toţi treceau pe lângă mine de parcă nici n-aş fi existat. În curând, îmi venea să plâng de osteneală şi deznădejde.
Dar dintr-odată am trecut din nou după un colţ şi am văzut în faţa mea vechea noastră stradă, niţel cam remodelată şi împodobită, ce-i drept, dar asta nu mă deranja acum. Am pornit pe ea şi am recunoscut limpede casă după casă, în ciuda atmosferei de visare, şi în cele din urmă vechea noastră casă părintească. Era, de asemenea, nenatural de înaltă, în rest însă aproape la fel ca şi în vremurile de demult, şi bucuria şi emoţia mi-au trecut ca un fior pe şira spinării.
La poartă stătea însă prima mea dragoste. Doar că părea niţel mai mare şi mai altfel decât altădată, dar nu făcuse decât să devină şi mai frumoasă. Apropiindu-mă am băgat chiar de seamă că frumuseţea ei era un lucru minunat şi părea de-a dreptul îngerească, dar acum am observat şi că era de un blond deschis şi nu brunetă cum o ştiam eu, şi totuşi ea era, din cap până-n picioare, chiar şi aşa transfigurată.
Am strigat-o pe nume şi mi-am scos pălăria, pentru că fata arăta atât de bine, încât nu ştiam dacă avea să mă mai recunoască.
S-a întors cu totul şi m-a privit în ochi. Dar după cum m-a privit, a trebuit să mă minunez şi să-mi fie ruşine, pentru că nu era deloc cea drept care o luasem, ci era a doua dragoste a mea, cu care umblasem multă vreme. Am strigat-o pe nume, aşadar, intainzandui-i mâna.
M-a privit şi am fost străfulgerat până în inimă, de parcă te-ar privi Dumnezeu, nu cu severitate şi trufie, ci foarte liniştit şi clar, dar atât de spiritual şi de superior încât m-am simţit ca un câine. Şi ea, privindu-mă, a devenit gravă şi tristă, apoi a clătinat din cap ca la o întrebare indiscretă, nu mi-a luat nici mâna, ci a intrat înapoi în casă şi a tras încet uşa în urma ei. Am mai auzit broasca închizându-se.
Atunci m-am întors şi am plecat; cu toate că abia de mai puteam întrezări ceva datorită lacrimilor şi suferinţei, era totuşi ciudat cum de oraşul se preschimbase din nou. Fiecare stradă şi fiecare casă şi toate arătau ca şi mai înainte, iar iluzia dispăruse cu totul. Faţadele nu mai erau atât de înalte şi aveau vechile lor culori, oamenii erau ei înşişi, într-adevăr, şi mă priveau bucuroşi şi miraţi când mă recunoşteau, unii chiar mă strigau pe nume. Dar eu nu puteam răspunde şi nici nu mă puteam opri. În schimb, goneam cu toată forţa pe binecunoscutul drum peste pod şi afară din oraş şi vedeam totul doar prin ochii umezi de părere de rău. Nu ştiam de ce, mi se părea doar că pentru mine totul e pierdut şi că trebuie să fug, ruşinat.
Abia când am ajuns afară din oraş, sub plopi, şi m-am oprit niţel, mi-am adus aminte că fusesem acasă, în faţa casei noastre şi că nu trimisesem nici un gând tatei şi mamei, fraţilor şi prietenilor şi tuturor. Sufletul îmi era tulburat, frământat şi ruşinat ca niciodată până atunci. Dar nu mă puteam întoarce pentru a face totul să fie bine, pentru că visul se termina şi aici mă trezeam." ...

Într-adevăr, m-am trezit, şi nu mai e nici o cale să mă întorc în trecut şi să fac totul să fi fost bine. Dar pot să mă întorc (nu în timp), pur şi simplu, şi să încerc acum să mai îndrept câte ceva din tot ceea ce a fost şi poate încă mai este strâmb. Să fac să fie bine.
Un drum ce merge doar înainte şi care nu îţi oferă niciun motiv să te întorci (că ai uitat ceva, că vrei să mai revezi ceva ce ţi-a plăcut, că vrei să alegi un alt drum la intersecţia anterioară sau doar pentru a repara ceva ce iţi aminteşti că în trecerea ta ai stricat, ori pentru a saluta un om pe lângă care ai trecut uitând să o faci...), înseamnă că e o iluzie, adică un drum care nu duce nicăieri şi care te poartă pe niciunde.

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celalat, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi niciunul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.


Acum, afară nu bate deloc vântul. Nici măcar nu adie. Doar soarele străluceşte. Dar bate sus, pe munte. Ştiu eu sigur. Acolo sus, pe crestele încă pătate cu zăpadă. Şi l-am auzit bătând, printre vise, şi în noaptea ce tocmai a trecut.

_____________________________________________

Cuvintele scrise cu font italic şi verde reprezintă fragmente din Knulp, de Hermann Hesse.
Fotografia este realizată de Marius Florea în timp ce urcam vârful Iezerul Mare, în aprilie 2010.
* - am repostat acest text cu o singură completare (melodia din final) şi oarecum în ciuda celor care mi-au mărturisit la prima postare (6.06.2010) că n-au priceput care e legătura dintre fotografia de început şi restul textului. :)