Împăcarea

Cândva au fost prieteni buni, apropiaţi... Dar a venit o clipă rea - şi s-au despărţit duşmani.

Au trecut ani mulţi... şi iată că, ajunsă în oraşul unde trăia el, a aflat că este bolnav fără leac şi că doreşte să o vadă.

S-a dus la el, a intrat în odaie... Privirile lor s-au încrucişat.

Abia l-a recunoscut. Doamne, ce făcuse din el boala!

Gălbejit, uscat, chel cu totul şi cu barba căruntă, şedea numai într-o cămaşă anume tăiată bucăţi - nu putea să îndure apăsarea hainelor celor mai uşoare. Îi întinse brusc o mână inficosator de slabă, roasă parcă de un câine, şi îngăimă cu greu câteva vorbe de neînţeles - salut sau dojană, cine poate şti? Pieptul chinuit se ridica şi se lăsa în jos şi pe luminile micşorate ale ochilor, care se aprinseră deodată, se iviră două lacrimi zgârcite, de suferinţă.

Inima i se strânse în piept. S-a aşezat pe scaun alături de el şi, lăsând fără voie ochii în pământ în faţa acestei groaze şi urâciuni, i-a întins de asemenea mâna.

Dar i s-a părut că nu mână lui o luase pe a ei.

I s-a părut că între ei stă o femeie înaltă, blândă, îmbrăcată în alb. O haină lungă o înfăşoară din cap până în picioare. Ochii-i palizi, adânci, nu se uită nicăieri; buzele-i severe, albe, nu rostesc niciun cuvânt.

Femeia aceea le-a unit mâinile. Ea i-a împăcat pentru totdeauna.

Da... I-a împăcat moartea!

Ea ne împacă mereu, chiar dacă e prea târziu.

_____________________________________

Rânduri ce vin în completarea celor de mai sus -> Amara ironie-a morţii