"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

sâmbătă, 10 august 2013

Asemanarea dintre corida si vin


In ceea ce priveste vinul, sunt intru totul de acord cu Hemingway si il inteleg in intregime.


"Ca in toate artele, placerea consumului creste odata ce incepi sa te pricepi la arta respectiva, insa daca merg deschisi la minte si simt doar ce simt, nu ceea ce cred ca ar trebui sa simta, oamenii vor sti de prima data daca le plac sau nu luptele cu tauri. S-ar putea sa nu le placa deloc, indiferent daca este o lupta buna sau nu, si atunci orice argument este irelevant, caci pentru ei ramane valabil doar acela ca luptele cu tauri sunt evident rele din punct de vedere moral. E la fel ca si cu oamenii care nu beau vin, desi poate ca le-ar placea, pentru ca nu e bine sa faci asta.
Comparatia asta cu bautul de vin nu este chiar atat de fortata pe cat pare. Vinul este unul din cele mai civilizate lucruri din lume si, in acelasi timp, unul din acele produse naturale care au fost aduse la perfectiune si probabil ca, dintre toate produsele adresate exclusiv simturilor pe care le poate cumpara cineva, vinul ofera cea mai larga varietate de specialitati facute pentru placerea si aprecierea noastra. Poti invata despre vinuri si-ti poti educa cerul gurii cu mare placere o viata intreaga, timp in care cerul gurii devine tot mai educat si mai capabil de a aprecia ce i se ofera, iar placerea ta creste constant, chiar daca intre timp rinichii iti slabesc, incepe sa te doara degetul mare de la picior, iti intepenesc incheieturile si in cele din urma, exact atunci cand ajunge sa-ti placa mai mult, ti se interzice sa te mai atingi de vin. Tot asa, ochiul, care la inceput este un instrument bun, sanatos, ajunge in timp - desi nu mai este la fel de puternic si este slabit si uzat din cauza exceselor - sa devina capabil de a-i transmite creierului o placere care creste constant, datorita acelei stiinte sau capacitati de a vedea pe care a capatat-o. Trupurile ni se uzeaza intr-un fel sau altul si murim, iar eu as prefera sa am un cer al gurii care sa-mi ofere placerea de a ma bucura cu totul de un Chateaux Margaux sau un Haut Brion, chiar daca excesul la care m-am dedat pentru a obtine un astfel de cer al gurii aduce un ficat care nu-mi da voie sa beau un Richebourg, Corton sau Chambertin, in loc sa am matele de fier ruginit, cum le aveam cand eram copil si toate vinurile, in afara de Porto, erau amare, iar sa bei insemna sa bagi in tine destul din orice te-ar face sa nu-ti mai pese. Important este, desigur, sa incerci sa eviti situatia in care vei fi nevoit sa te lasi cu totul de vin, asa cum in cazul ochilor este important sa nu orbesti. Insa lucrurile astea tin foarte mult si de noroc si nimeni nu poate ocoli moartea printrun efort cinstit si nici nu poate sti la ce-i va folosi la un moment dat o anumita parte din corpul sau pana nu ii e pusa la incercare.
Pare ca ne departam de subiectul luptelor cu tauri, insa ce vroiam eu sa spun este ca un om ale carui cunostere si educatie se dezvolta constant ar putea sa simta o placere infinita cand bea vin, asa cum placerea de a privi luptele cu tauri poate deveni cea mai importanta dintre maruntele pasiuni ale cuiva, insa cineva care bea - nu degusta, nu savureaza, ci bea pentru prima oara - vin va sti, chiar daca nu e interesat sau capabil sa deguste bautura, va sti deci daca efectul resimtit ii place sau, dimpotriva, nu-i ceva potrivit pentru el. Cand vine vorba de vin, cei mai multi dintre incepatori prefera vinurile vechi si dulci, precum si vinurile spumoase, ca sampania nu prea seaca sau un burgund spumos - le prefera pentru ca arata mai pitoresc; mai tarziu le vor da la o parte pe toate pentru un Grand crus de Medoc, chiar daca ar veni intr-o sticla simpla, fara eticheta, acoperita de praf sau panze de paianjen, lipsita de orice element pitoresc si adapostind in ea doar un vin cinstit si delicat, usor pe limba, racoros in gura si care te incalzeste dupa ce l-ai baut. Tot asa, in luptele cu tauri, o sa-i atraga mai intai lucrurile pitoresti, un paseo, culorile, mizanscena, cutitele si molinetes, matadorul care il atinge pe taur pe bot sau ii mangaie coarnele, toate lucrurile astea romantice, dar fara rost, care le plac spectatorilor. Se bucura sa-i vada pe cai protejati de plapumile alea, pentru ca datorita lor sunt scutiti de privelistile stanjenitoare, si aplauda toate manevrele precum cele pomenite mai sus. Mai tarziu, cand in cele din urma au invatat din experienta sa aprecieze adevaratele valori ale coridei, or sa caute adevarul si cinstea - nu trucurile, ci emotia si, mereu, clasicismul si puritatea cu care sunt executate toate acele suertes, si, asa cum se schimba si gustul pentru vin, n-or sa mai vrea dulcegarii, ci sa-i vada pe cai lipsit de protectie, astfel incat fiecare rana sa poata fi observata, si sa-i vada murind, nu suferind din cauza a ceva menit sa-i lase pe cai sa sufere, dar care, in acelasi timp, ascunde acea suferinta de ochii spectatorilor. Dar la luptele cu tauri, ca si cu vinul, o sa stii de la inceput daca iti plac sau nu, in functie de efectul lor asupra ta. Exista forme ale coridei care satisfac cele mai variate gusturi si daca nu-ti place nimic din toata lupta, nici ea, luata in sine, ca intreg, nici detaliile ei, atunci inseamna ca nu esti facut pentru asta. Desigur, pentru cei carora le plac aceste lupte ar fi mai placut daca aceia carora nu le plac nu ar simti nevoia sa le declare razboi sau sa finanteze incercarile de a le suprima doar pentru ca luptele nu le plac sau ii deranjeaza - dar asta ar insemna sa cerem pre amult si, oricum, orice manifestare capabila sa starneasca atata pasiune la iubitorii ei va starni o pasiune egala si la cei care o urasc."
- Ernest Hemingway - {Fragment din "Moarte dupa-amiaza"}

marți, 6 august 2013

"D'aia ca haia țapănă!"


Această întâmplare din vremuri demult apuse, o știu de la bunica mea. 

Satul bunicilor mei, în care am copilărit, se află în mijlocul unei păduri plantate. E un sat cu multe ulițe și cu un singur drum principal și acela neasfaltat încă. Pe vremuri era un singur magazin în sat, așa că majoritatea celor trebuitoare în gospodărie trebuiau luate din Plenița, o comună cu titulatură de oraș, aflată cam la 8 km distanță peste câmpuri, sau 16 km pe drumul principal, de mașină.  
În Plenița avea loc un târg săptămânal, unde se vindeau sau se cumpărau animale, cereale și alte produse făcute de mâna omului, cum ar fi butoaie sau altele asemenea. Alături era și o piață, foarte populată în ziua de târg, pentru că oameni din zeci de sate învecinate veneau aici să vândă sau să cumpere ce aveau nevoie, în piață fiind cei care aveau de vânzare brânză și legume. Acel târg încă se mai ține și în prezent și e foarte popular în zonă, fiind vital pentru majoritatea țăranilor. 
Dacă nu erai din Plenița  nu veneai în această localitate decât în ziua de târg, pentru că atunci găseai oferte cam pentru tot ce ai fi avut nevoie în gospodărie. Și chiar dacă nu aveai nevoie de nimic, dacă tot trebuia să vii până în Plenița, tot în ziua de târg veneai, pentru că găseai multe căruțe care să te ducă și să te aducă; în plus, era un bun prilej de revedere cu cei cunoscuți sau cu neamurile din alte sate. Și prin târg oricum treceai, să mai admiri animalele de vânzare, să mai afli prețuri și poate, cine știe, prindeai și vreun chilipir la care nu te gândeai. 
După ora 11, când se spărgea târgul și piața, porneai prin Plenița luând la rând magazinele din zona centrală, pentru aprovizionare. Iar pe la amiază porneai agale spre casă, cu căruța sau pe jos, depinde cum venisei.  
  
Într-o săptămână oarecare, bunicul meu se pregătea să meargă la târgul din Plenița cu treburi. Bunica mea torsese multă lână și se pregătea să pună războiul, pentru a țese pături. Însă avea nevoie de vopsea pentru lână, iar la noi în sat nu se găsea. Așa că îi spune bunicului meu că dacă tot merge la târg, în Plenița, să se ducă și pe la magazine și să-i cumpere vopsea. I-a explicat unde găsește magazinul și ce culoare dorește. Cum bunicul meu se pricepea la culori la fel ca mine, au necesitat explicații suplimentare. Și bunica i-a zis: "Îmi trebuie o culoare ca vișina putredă". "Aha, bine" zice bunicul și punându-și basca în cap, pornește la drum. 
Pe drum se urcă în căruța unui consătean, până la Plenița. Cum era dimineață, înainte de răsărit, era cam răcoare, așa că respectivul căruțaș luase la el niște încălzitor de prună și s-au tot încălzit oamenii până la destinație. 
Acolo lume multă, hărmălaie, cunoscuți... și cu fiecare cunoscut câte un păhărel de țuică, pentru că nu s-au mai văzut de mult. Când s-a terminat târgul, era terminat și bunicul meu. 
Numa' că într-o sclipire de geniu, își amintește de ce i-a zis muierea: să cumpere vopsea pentru lână. Bine, nu cred că și-a amintit chiar asta, ci doar că trebuie să ajungă la magazinul ăla. Și a pornit clătinându-se spre magazin, pe care, prin cine știe ce minune, l-a găsit. 
A deschis ușa, a intrat nehotărât și a rămas proțăpit în mijlocul magazinului, clătinându-se și uitându-se buimac în jur. 
Văzându-l, vânzătorul îl întreabă curios: "Ce-ți trebuie, nene?" 
"Păi, eu știu?!..." replică bunicul, buimac. 
"Eu nici atât, nene, nu știu ce-ți trebuie", adaugă vânzătorul, amuzat. 
 "Păi...", încearcă bunicul meu să-și amintească, "vreau și eu... d'aia... știu și eu... d'aia, ca haia putredă". Asta a fost tot ce-a reuit să-și amintească. 
 Și, amuzat, vânzătorul i-a răspuns. 
 "Nene, eu n-am d-aia ca haia putredă, eu am d'aia ca aia țapănă!" 
 Și așa a ajuns bunicul meu fără vopsea acasă, în acea zi. 
  

luni, 5 august 2013

Începe să dai


"În loc să te gândești cum să faci să primești dragoste, începe să o dai.
 Nu există nici un alt mijloc.
 Oamenii sunt mai preocupați cum să apuce și să ia.
 Pe toți îi interesează să primească și se pare că nimănui nu-i face vreo plăcere să dea.
 Dragostea nu este o afacere, așa că încetează să ai o atitudine de am de afaceri.
 Copacii înfloresc, nu este o afacere; stelele sclipesc, nu este o afacere, și nu trebuie să plătești nimic nimănui pentru asta și nimeni nu cere nimic de la tine. Vine o pasăre, se așază la ușa ta, cântă un cântec și nu-ți cere nici un certificat și nici un semn de apreciere.
 A cântat cântecul și apoi pleacă fericită în altă parte, fără să lase vreo urmă.
 Așa crește dragostea.
 Dă și nu aștepta să vezi cât de mult poți să iei.
 Dă, ea vine, înmiită, dar vine natural.
 Vine după propria voință, nu este nevoie să o chemi.
 Când o chemi, nu vine niciodată.
 Când o chemi, o ucizi.
 Prin urmare, dă.
 Începe să dai."

 - Osho -