"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

luni, 31 august 2009

Insomnia


Fulgera...
Prin tenta cortului se vedea uneori atâta lumină, încât părea mai puternică decât soarele. Era trecut de miezul nopţii, iar noi eram la aproape 2000 m altitudine.
Ploaia răpăia în valuri zgomotoase pe pânza cortului. Era potop! Auzeam şuvoaiele de apă cum goneau la vale pe lângă cort, săpând şanţuri adânci. Pământul tremura, zguduit de forţa trăznetelor.
Ştiam că nu doarme nimeni, nici chiar în corturile vecine, deşi nu se auzea o vorbă. Respiraţia celor din cort, de lângă mine, era sacadată, semn de agitaţie interioară.
Un trăznet puternic m-a făcut să tresar. Simţeam nevoia acută să-mi acopăr ochii şi să-mi astup urechile - să nu mai văd, să nu mai aud. Dar rareori m-am simţit mai viu, ca în acele clipe!
Apoi fulgerele au început să se rărească şi a rămas doar ploaia.
Iar eu, cu faţa în sus, privind în gol şi ascultând vijelia, nu m-am putut abţine. În puterea nopţii, printre şuvoaiele de apă, s-a rătăcit şi vocea mea:

"Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie..."

Doar atât am fredonat şi apoi am tăcut.
Şi imediat a venit continuarea, dintr-un cort alăturat:

"Şi s-asculţi... s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!..."

"Plouă, plouă..." s-a auzit apoi, din mai multe corturi, la un interval de maxim o secundă, aproape in acelaşi timp.

V-am spus eu... Nimeni nu dormea!

_____________________________________________________________
Fotografia este realizată de Dia Somogyi, în Retezat şi nu are nici o legătură cu situaţia descrisă mai sus.

joi, 27 august 2009

Nu te deranja...

"Is it getting better
Or do you feel the same?"

Nu ştiu. Dar ştiu că urmează o serie de postări care vor conţine melodii dragi mie şi pe care doresc să vi le fac cunosute.
Cuvintele mele?... Momentan le-am înrămat aici (clic pt detalii)



"Have you come here to play Jesus?"

Nu. eu doar...
"Am zărit lumină pe pământ
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Multumesc, nu-mi răspundeţi.
N-am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creste iarba."



Iar fata aceea, iată...

"Well... We hurt each other
Then we do it again!"

marți, 18 august 2009

O simpla poveste

Si cate multe alte asemenea povesti se consuma zi de zi, in intreaga lume! Este o poveste simpla, insa fara soare, pentru ca acolo soarele nu ajunge niciodata.

Intr-o zi de joi, 9 noiembrie 2006, la sfarsitul unei zile epuizante, am fost asteptat acasa cu planul facut. Eliberarea balconului de tot ceea ce nu ne e necesar si ducerea acelor lucruri in beci. Am fost tare morocanos pentru aceasta misiune – vroiam doar sa ma odihnesc putin, insa chiar si acum inca mai regret ca nu am facut acea ordine pe balcon cu cateva zile mai inainte. Am facut sase drumuri intre etajul trei (in imobilul din Craiova, orasul meu de bastina) si intrarea in subsolul blocului, carand tot ceea ce era de dus. Apoi, cu mama alaturi, pentru a ma ajuta sa cobor toate acele lucruri in beci, am deschis usa pentru mareata incursiune. In beci, bezna. Leg firele cum stiam ca trebuie, nimic. Cobor la lumina frontalei si descopar ca lumina spre boxa noastra merge, insa in holul principal bezna. Am inceput s aprimesc de la mama mea, printre tevi, toate acele lucruri care trebuiau depozitate. La un moment dat, in bezna ce ma inconjura, mi s-a parut ca am auzit un scancet. Am tacut si am scultat atent – nimic. Am inceput iar sa iau lucrurile trimise jos de mama mea, iar mi s-a parut ca aud ceva. Am facut liniste. Si intradevar, am auzit din nou. Era clar un scancet care se auzea in bezna, dar n-am putut sti ce e. Am ramas nemiscat. Mama m-a ntrebat ce am. Iar acel sunet. Era un mieunat. O pisica in beci. Nu-i problema. Asa ca am continuat treaba. Scancetul insa era sfasietor si putin cam stins. Curiozitatea ma impinge spre boxa din care se auzea. Era bezna totala. Si in lumina frontalei, am vazut pe o teava care era la nivelul cimentului, jos, doi pisoiasi, unul peste altul, care mieunau. Am zambit, insa, indata mi-a disparut zambetul, caci am inteles povestea lor. Erau in agonie. Pisica ii fatase in beci, intr-o lume a intunericului, din care ei mici nu puteau iesi, iar acum, ajunsi la varsta intarcarii, mama lor i-a parasit. Animal fiind, ea nu a realizat ca ei nu au cum sa iasa din beci, sa se hraneasca, sa bea apa (sau poate ca ea a pierit, in lumea de afara). Induiosat, m-am indreptat spre ei. Nu s-au speriat, si m-a surprins asta – crescuti in intuneric, ar fi trebuit sa-i ingrozeasca aparitia mea. Dar ei nu s-au speriat, pentru ca nu mai aveau putere de reactie. Mieunau din cand in cand, stins. Erau unul peste altul, in forma semnului plus. L-am luat pe cel de sus si l-am ridicat si am ramas ingrozit: de atata timp stateau unul peste altul in acea pozitie, incat blanita lor luase forma contactului dintre cele doua trupuri, ba chiar era mai curata decat in rest. Cand l-am asezat jos a cazut, nu s-a putut tine pe picioare, iar pielea a ramas asa cum au format-o degetele mele. Erau deshidratati. Burtica lor era complet goala, lipita la propriu de spate. Celalat, care se afla sub acesta, mieuna stins si abia misca din cap. I-am indemnat sa se miste, dar o faceau de parca se miscau in reluare. Din cand in cand scoteau cate un mieunat stins.
Am dus ce aveam de dus in boxa noastra, am urcat sus si am coborat la ei cu apa, niste carnita si iaurt. Eram sigur ca nu stiu nici sa manance. Dar cand i-am pus cu boticul in iaurt, au inceput sa inghita, insa o faceau ca si cum ar fi supt. Bagau capul pana la urechi in iaurt. Au inghitit si o cantitate infima de carne. Am incercat sa le dau apa, dar n-au baut. Unul din ei, cu iaurt pe bot, intr-o ultima sclipire de speranta, simtind miros de lapte si blana fratiorului, a crezut ca e mama lui, a scos un mieunat ce parea a fi de bucurie si, cu miscari dezmembrate, s-a repezi bucuros spre burtica fratiorului sau, in cautarea mult-doritului lapte matern...
Nu i-am scos afara, ar fi murit sigur, nu stiau sa faca fata lumii de afara. Nici nu stiau ca exista o lume acolo, afara. Acasa nu am putut sa-i iau, motive mult prea obiective, m-as enerva cumplit sa le povestesc. Insa, mi-am propus sa revin zilnic la ei, sa le dau mancare, apa, iar cand se vor inzdraveni si vor putea alerga ca doi pisoiasi mici si jucausi, aveam planul sa-i scoat afara si vedeam eu cum le gaseam un loc in lume.
A doua zi, dupa ce am venit de la serviciu, in drum spre casa am cumparat un litru de lapte. Nimic nu ar fi mai potrivit pentru ei acum, ma gandeam eu. Ajuns acasa, l-am incalzit putin, am luat frontala si am coborat in beci. Am luat cu mine si o cutie de margarina taiata, sa nu fie prea inalta pentru corpul lor slabit, in care sa le pun laptele.
Cand am ajuns in beci, liniste. M-am indreptat spre locul unde erau ei. Lumina frontalei mi-a cazut pe cel care, in seara precedenta fusese cel mai slabit. Era mort, cu boticul intre bucatelele de carne si cu o labuta in iaurt. L-am atins – era rece. Pana si puricii plecasera de pe el, vedeam doar unii intarziati care ieseau dintre firele de par. Nu pot descrie insa ce era in sufletul meu si nici ce e acum, cand imi reamintesc acele clipe. Era asa frumos acel pisoi... Pe celalat nu l-am gasit. L-am cautat minute in sir, l-am strigai (de parca ar fi stiut de strigat!), nimic. Speram ca poate si-a revenit, ca poate el a mancat iaurtul si a capatat putere sa iasa din beci. Stiu ca sunt doar un visator. O alta varianta frumoasa ar fi ca mama lui a venit si l-a scos cu ea in lume. In acest caz, ar fi mancat carnea pe care le-o adusesem in seara precedenta. Cum ins acarnea era inca acolo, era clar ca nici o pisica nu trecuse prin preajma. Cel mai probabil, zacea si el, mort pe undeva printre materiale de constructii depositate pe acolo, sau pe sub tevi. Am mai trecut si zilele urmatoare prin beci... nimic.
Multe sunt lucrurile cumplite, dar poate printre cele mai cumplite este si acela sa mori de foame si de sete. Sa te stingi incet. Va puteti inchipui asta? In pragul agoniei, ei insa n-au mai disperat. S-au asezat unul peste altul. Sa le fie cald... sa fie impreuna. „Together we stand, divided we fall”, zic cei de la Pink Floyd. Ei uite ca nu e intotdeauna asa!
Am urcat sus, insa nu stiu cum imi era sufletul: incarcat sau pustiit. Seara am petrecut-o in liniste, cu fereastra deschisa, lasand sa intre aerul rece al noptii. Si in fata geamului, aproape gol, stateam asa, golit de ganduri, cu ochii fixati pe o stea, iar auzul meu percepea latraturi de caini, sirene, glasuri confuze.
Plangeam.
Acum stau in fata calculatorului, scriu aceste randuri, beau un ceai negru si ma gandesc ca lumea ar fi mai buna daca ne-am mai gandi, uneori, si la ce ne inconjoara, nu numai la noi...

PS: Stiu ca sunt doar un copil. Cine mai plange astazi pentru un biet pisoi?

________________________________________
Pisoiasii din imagine nu sunt cei despre care am povestit.

Insulte marca Winston Churchill

Las aici cateva din "maruntele" motive pentru care il am la suflet pe Winston Churchill. (Daca doriti sa aflati si motivele cu adevarat importante, studiati-i viata si opera acestui om.)

"Va trimit doua bilete la premiera noii mele piese; veniti cu un prieten... daca aveti vreunul!" (George Bernard Shaw catre Winston Churchill).
"Imi este imposibil sa vin la premiera, dar voi veni la a doua reprezentatie - daca va avea loc" (Winston Churchill catre George Bernard Shaw)

"Winston, daca ai fi sotul meu, ti-as pune in fiecare seara putin arsenic in ceai", ii spune Lady Astor lui Winston Churchill la o receptie.
Raspunsul lui Churchill: "Doamna, daca as fi sotul tau, l-as bea!"

"Doamna, cat sunteti de urata!" se sperie Churchill, vizibil baut, de Lady Astor. Aceasta replica: "Sir, sunteti beat!".
Churchill puncteaza: "Adevarat, dar mie-mi va trece!..."

luni, 10 august 2009

Vreme trece, vreme vine...

"Da, sunt numai un călător, un pelerin pe acest pământ! Dar voi sunteţi altceva?"
____________________________________________________________

Adio, Bucureşti!

"-Încotro?

-Înainte, că înainte era mai bine"

Omul se găseşte în starea cea mai primejdioasă când împrejurări din afară îi schimbă cu totul situaţia, fără ca felul său de a simţi şi de a gândi să-i fi fost pregătit dinainte. În astfel de situaţii, noi, necunoscute, raţiunea nu prea îi mai este omului de folos, deoarece sentinţele raţiunii n-au valoare decât o singură dată şi într-un caz perfect determinat şi devin false când sunt aplicate cazurilor oarecum asemănătoare.
Cu toate că oamenii riguroşi şi de o stricteţe excepţională se opun violent la un trecut ce nu se mai poate schimba, sporind astfel răul, totuşi faptul împlinit are o putere de neînvins asupra celor mai multe firi şi, după ce lucrul s-a întâmplat, ceea ce părea de neîngăduit îşi găseşte imediat loc printre faptele obişnuite.
Uneori facem greşeli atât de mari, încât ulterior nu mai putem face nimic fără suferinţă sau fără a răni. Aceasta e caracteristica faptelor odioase: întind răul şi asupra celor nevinovaţi, după cum faptele bune fac să se întindă foloasele şi asupra celor ce nu sunt vrednici de ele, adesea fără ca autorul lor să fie pedepsit sau răsplătit.
Aşa a fost şi aşa va rămâne. Oricât am privi înainte...
Înainte, tot înainte! Dar ce ne aşteaptă înainte? Nimic concret! Nimic ce am putea vedea sau măcar bănui. Cel puţin înapoi ştim la ce ne uităm. Avem ce analiza, avem de unde să extragem concluzii.
Trăim în prezent, cu gândul la viitor. Nici nu avem timp să realizăm că suntem vii, nu vedem ziua de azi datorită acelui „ce va fi maine” din capul nostru. Tot ce nu mai este prezent devine instantaneu trecut, el nu mai contează decât pentru a avea ce povesti seara prietenilor la o bere, deşi înţelegerea acestui trecut ne-ar putea lumina puţin bezna viitorului.
Să trăim bucurându-ne de prezent, ţinând cont de trecut şi cu gândul la viitor. Oare această ecuaţie este RĂSPUNSUL? Ah, oare ce ne-am face fără întrebările retorice?
Oricât de fascinant pare viitorul, el nu este decât o iluzie. Oricât de frumos a fost trecutul, el nu mai există faptic, ci doar ca amintire. Timpul trecut nu mai poate fi retrăit. Iar dacă tot nu putem alerga după timpul ce a trecut, cel puţin, când trece pe lângă noi, să-l onoram ca pe un zeu, cu graţie şi veselie.

Şi ce mă aşteaptă pe mine, înainte!? În prima zi de lucru de după concediu, am aflat că voi rămâne fără loc de muncă de la 1 septembrie. Disponibilizări. Criteriul? Simplu: "ultimul venit, primul plecat."
Acum sunt iar la o intersecţie de drumuri. Cel pe care am venit, şi-a sfârşit scopul, se încheie aici. Şi din toate drumurile pe care le visez, niciunul nu este posibil. Iar spre Bucureşti, nu mai văd nici un drum; probabil pentru că nu există drumuri care să te ducă dintr-o intersecţie, în aceeaşi intersecţie.
Fără loc de muncă, în perioadă de criză, cu 175 euro de plată lunar numai pe chirie, mă îndoiesc că mă va mai prinde toamna pe aici.
Bucureşti. Un oraş urât, dar în care am întâlnit şi oameni frumoşi.
"A fost aşa frumos...
Am mers chiar şi pe jos,
Pe cuvînt c-a fost frumos!"

Vreme trece, vreme vine şi nimic esenţial nu se schimbă. Cuvintele următoare aparţin unui personaj feminin al lui Goethe:
„Pe toţi îngerii din cer, pe toate întruchipările fericirii pe care le poate imagina o inimă curată, jur că nu e nimic mai dumnezeiesc decât o fiinţă care se dăruieşte celui iubit. Noi suntem reci, mândre, orgolioase, lucide, înţelepte, când suntem cu adevărat femei, şi toate aceste calităţi vi le punem la picioare, îndată ce iubim, îndată ce nădăjduim să câştigăm în schimb dragostea voastră. Iar voi... voi sunteţi obişnuiţi să le vedeţi pe toate că vi se agăţă de gât.”

___________________________________
Adio, deci pe curand!

miercuri, 5 august 2009

Aşteptarea

"Cum să înţeleagă aşteptarea cei care n-au trait-o decât în raţii mici? Pe ei nu îi interesează decât să apese pe accelerator, privind fix în faţă. Atât. Nimeni n-are timp de pierdut. Nimeni n-are timp pentru altul. Nu există decât cursa fiecăruia. Restul nu contează. În schimb pentru mine aşteptarea e un cuvânt şi înţelept şi teribil. De ce înţelept? Păi sigur că este. Când nu mai poţi face nimic, când te simţi ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici: aştept. Va veni, nu va veni ce aştepţi, nu se ştie. Important e că aştepţi. Din moment ce aştepţi faci ceva. Ţi-ai găsit o ocupaţie. Foarte grea meseria de a aştepta. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când călătoreşti îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi nu îţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiaşteptând, trebuie să mori."
Fragment din "Viaţa pe un peron", de Octavian Paler.

PS: Coincidenţă sau nu, când să postez acest text, s-a cutremurat pământul!

luni, 3 august 2009

Amara ironie-a morţii

Chiar dacă mor, cui o să-i pese?
Mă tem de-un lucru-n sinea mea:
Asupră-mi moartea nu reverse
Amara ironie-a sa.

Mă tem, căci n-aş vrea plâns şi jale
Pe lângă trupul îngheţat,
Sau vreunu-n tâmpă disperare
Cu flori să vie-ndurerat.

N-aş vrea ca-n urmă-i să păşească
Amicii-n grup neprihănit,
Nu vreau cu dor să-şi amintească
De mine-n groapă putrezit.

Nu vreau ca ce-am dorit alt'dată
Cu-atâta râvnă, însă în van,
Să îmi surâdă dintr-o dată
Lângă mormântul meu sărman!


_______________________________________
„In my time of dying, want nobody to mourn
All I want for you to do is take my body home.

...
so i can die easy"


- Led Zeppelin -