"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

luni, 30 iunie 2014

"Dovada ca omul se trage din maimuta"


Marti, 24. iunie. 
Din nou m-am trezit cu greu si in dimineata asta. Pe la 11:45 abia am reusit sa ma dezlipesc de pat. red ca mi-a curs ceva lipici prin asternut, aseara. Am dormit cu geamul deschis si auzeam zgomotele zilei de afara. Cand am reusit sa-mi dezlipesc genele, pe langa draperii patrundea o lumina placuta, inauntru. Nu avea nimic din amintirea arsitei, aceasta lumina si m-am gandit: "sa vezi ca e innorat, afara!"

Dar se pare ca lipiciul ala din pat a fost de buna calitate, ca tot nu ma puteam desprinde de asternut. Cu ochii carpiti de somn, am zarit jos, langa pat, alaturi de telefon, baladeur-u MP trois. L-am adunat, l-am pornit, am pus castile pe urechi si am pornit melodia asta. Cel mai placut mod de a incepe dimineata. A indemnat lucrurile sa porneasca.


M-am ridicat, m-am intins a lene, mi-am facut loc spre geam si am arucant priviri furise, pe dupa draperii, afara. Lumea isi vedea linistita de treaba. Era umbra peste tot. Era innorat. Am zambit. M-am bucurat ca o sa plec pe racoare spre munca. Vedeam norii de toate felurile pe cerul larg care se deschide privirii de la geamul camerei mele si ascultam sunetele melodiei. Parca si parcul IOR se bucura de lipsa arsitei.
In mintea mea s-au facut tot felul de conexiuni legate de soare, dimineata, nori, cer, modalitate de a descrie ceea ce vezi, Hemingway si in final am zambit, amintindu-mi o chestie care avea menirea de a intari ideea stilului simplu si placut al autorului, neimpopotonat, desi n-avea nicio legatura cu ceea ce vedeam in fata. Ceea ce-mi aminteam suna cam asa: "Stiti cum spunea Hemingway ca soarele e rosu, in aceasta dimineata? Hemingway spunea: soarele e rosu in aceasta dimineata."
Am zambit si acum amintindu-mi acest lucru, la fel cum am zambit incantat si sedus de adevarul acestor vorbe atunci cand le-am auzit prima data. Chiar daca era deja ora pranzului si nu vedeam niciun fel de soare. 
In mai putin de 5 minute ieseam deja pe usa, indreptandu-ma spre treburile mele. 

Cand am iesit din scara blocului, am observat ca nu-mi stransesem bine cureaua de la sandaua dreapta. M-am oprit sa imi strang cureaua, exact pe singurul loc liber de pe trotuar, unde nu era parcata nicio masina. Cand m-am aplecat, am vazut o masina care a oprit exact in spatele meu. Vroia sa parcheze acolo. I-am facut loc. Cu sandaua stransa cum trebuie, am pornit spre metrou. Era racoare, placut. Intr-o bucata din cerul inalt, soarele isi facuse loc printre nori si se uita la mine. Se anunta o zi grozava.

Am intrat la metrou, am urcat in tren cand a ajuns la peron si dupa prima statie mi-am gasit un loc pe scaun. Undeva in dreapta mea, in spatiul dintre usi, un ciopor de adolescenti urlau si behaiau nevoie mare. Radeau zgomotos, vorbeau zgomotos, aveau gesturi repezite, spuneau tampenii, se impingeau, se injurau, baietii pipaiau fetele "in gluma" si radeau zgomotos, alaturi de ele... se distrau, se simteau bine. Unii din ei aveau niste sepci mai mari decat capul, cu un cozoroc de-a dreptul hidos, dar ca sa-l faca si mai hidos il tineau intr-o parte. Unul din ei, cel mai spurcat la gura si cel mai zgomotos, avea cureaua pantalonilor undeva pe la genunchi, daca am observat eu bine. Ma si intrebam cum poate sa mearga asa, cu pantalonii in vine. Sageti de priviri dezaprobatoare tot observam luand directia lor.
La statia "Timpuri noi" au coborat, impingandu-se si urland in asa hal, incat daca nu te-ai fi prins ca acel haos general de voci vroia sa fie buna-dispozitie, ai fi crezut ca tocmai a aruncat cineva apa oparita peste ei, ori ca a intrat ursul in mijlocul grataragiilor.

Dupa plecarea lor, era asa o liniste in metrou! Zgomotul produs de inaintarea trenului prin tunel parca nici nu se mai auzea. Un barbat care sedea pe scaunul din fata mea, cu parul carunt si o mustata alba, impunatoare, dupa ce au coborat acei tineri, a aruncat asa, o privire cuprinzatoare celor din jur, din metrou, apoi a dat din cap cu subanteles, aratand locul pe unde disparusera din metrou, un gest care spunea "i-ati vazut pe aia?!" Dupa care a pufnit, a lehamite, si a exclamat cu voce tare: "Dovada ca omul se trage din maimuta." Si apoi a mai dat odata din cap spre directia unde poposise acel ciopor de tineri. Ne-a binedispus pe toti cei care il auzisem. 

Alarma telefonului a sunat din nou. Uitasem sa o opresc, definitiv. Cu telefonul in mana, conectat la internet, o postare mi-a atras atentia: "Brana aeriana din prima... pentru ca traseele marcate sunt plictisitoare. Dooh.Curiozitatea m-a facut sa dau clic pe link-ul cu explicatii si cand am ajuns la statia Unirii, unde urma sa cobor, ceteam cele scrise acolo (la vremea aceea, erau doar mesajele postate pana la ora 12:11, inclusiv).
Si cum m-a prins citirea celor scrise, am pornit sa trec pasajul dintre cele doua magistrale, cu nasul in telefon. Toate bune si frumoase, pana la scarile ce le aveam de coborat pana la pasajul de trecere, unde am ratat prima treapta. N-am vazut-o, credeam ca urmeaza ceva mai tarziu scarile si cand n-am mai simtit pamantul sub picioare acolo unde stiam ca trebuie sa fie, am bulbucat ochii. Ma si vedeam cum intru in oamenii de pe scari, ca la popice. Din fericire, dupa ce am atins cu piciorul neasteptata prima treapta si dupa niste miscari fabuloase pentru restabilirea echilibrului, am reusit sa ma stabilizez fara sa ma intind pe scari, fara sa scap telefonul din mana si fara sa grabesc pe cineva sa coboare scarile mai repede decat intentiona. 

Cand sa ies din subteran, la scarile rulante, puhoi de lume care se uitau in sus si nu indrazneau sa urce pe scari. De parca o haita de jivine pandea afara. Cineva intra la metrou si a coborat de pe scarile rulante, fleasca. A-ha! Afara ploua, de asta nu indrazneau oamenii sa iasa. M-am apropiat de scari sa analizez situatia. Ploua bine, afara. Se pare ca s-a pornit brusc pentru ca, desi sunt atatea locuri de adapost in zona Unirii, foarte multi oameni intrau la metrou uzi pana la piele. 
Mi-am dat rucsacul jos din spate, mi-am scos geaca de ploaie din el, pe care o tin mereu acolo si, in vreme ce ma imbracam, am vazut un cuplu foarte tanar, care coborau cu scarile rulante tinandu-se de mana. Nu aveau mai mult de 20 de ani. Nu stiu unde i-a prins ploaia, dar aratau de parca tocmai iesisera dintr-o piscina. Fata avea pe ea un tricou alb, subtire si nu purta sutien. Tricoul se lipise pe sanii rotunzi si fermi, capatand culoarea pielii, iar sfarcurile erau intarite si impingeau in sus prin materialul ud. Radeau amandoi. Cand s-au terminat scarile si au facut primii pasi, am vazut cum vibrau sanii fetei cu tricoul ud lipit de ei. Era foarte frumoasa si o aparitie grozava, printre oamenii posaci care asteptau in subteran sa treaca ploaia. Mi-am amintit atunci ca unii oameni simt ploaia, iar altii doar se uda. In spatele unei umbrele mari tinuta de o doamna in varsta, care cobora pe scari, am zarit o alta fata. Bruneta, inalta, imbracata in pantaloni scurti (de blugi, cum ar spune maica-mea) si un tricou negru, uda pana la piele si ea. Parul negru si lung se ondulase de la ploaie, iar pe tricoul ei scria "Trouble Maker". Asa ca mi-am vazut de ale mele. 

Cu geaca pe mine, mi-am aruncat rucsacelul in spate si am purces prin ploaie. Cand am ajuns in dreptul KFC, imi parea ca deja exagereaza norii. Un barbat sedea drept, in ploaie, langa semafor. Astepta sa se faca verde, sa poata trece strada. Am intrat la KFC, ca imi era si foame. Am comandat ceva la pachet si ma indreptam spre usa. La cum ploua afara, nu prea ma grabeam sa ies. 
In fata usii, la adapost de ploaie, se stransesera mai multi oameni, fara a intra inauntru. Printre suvoiale de apa de afara, am vazut o femeie care impingea un carucior in care se afla un bebelus. Caruciorul avea o husa de protectie pentru ploaie, incolora, prin care copilul privea afara. Femeia a ghidat caruciorul spre scari si apoi se straduia sa-l urce, pentru a intra la adapost, la KFC. A fixat roata din fata pe prima treapta si se chinuia cumva sa o blocheze, acolo. De pe cladire se scurgeau suvoiae de apa care curgeau chiar pe husa incolora a caruciorului. De sub husa, copilul privea curios. Nu intelegea el prea multe, dar era atent. Invata.
Din grupul de oameni popositi la adapost in fata usii, un politist care fuma si-a aruncat repede tigara si cu gesturi hotarate si agile a coborat in ploaie si a ajutat-o pe femeie sa urce caruciorul, apoi i-a deschis usa sa intre inauntru. 

Eu m-am gandit ca trebuie sa ajute la ceva geaca pe care o aveam pe mine, asa ca am pornit prin ploaie. Simteam suvoaiele de apa cum curgeau peste sandale si cum intrau pe sub talpa si ieseau pe unde gaseau loc. Cand am ajuns la semaforul de la Sfanta Vineri, ploaia deja se mai domolise. Cand treceam pe langa Himalaya, se oprise de tot. Din asfalt ieseau aburi si simteam caldura emanata de trotuar. Aburi calzi, sufocanti. Deci, n-a pluat destul, n-a racorit pamantul, am gandit eu, dezamagit. Si parca auzindu-ma, ploaia a dat semne ca se pregateste sa porneasca iar.

Cand ma apropiam deja de magazin, am trecut pe langa un grup de bastinasi tuciurii care urlau, se injurau si se amenintau, in mijlocul drumului, murati de ploaie. Nu stiu ce aveau de impartit. Pe langa ei mai erau niste puradei, care se injurau la randul lor. Privindu-i, mi-am amintit de remarca barbatului din metrou, referitoare la dovezile ce sustin teoria evolutionista.

Dupa ce am ajuns la magazin, ploaia a mai continuat aproximativ o ora.
Acum e soare afara, iar urmele ploii abia trecute, deja au disparut. E soare, e lumina, e placut.
Iar eu ma uit la un filmulet excelent.

sâmbătă, 21 iunie 2014

"E mult mai bine sa fii vesel"


Miercuri, 18 iunie. Am ajuns acasa plin de papornite. Fusesem la cumparaturi, dupa munca. Am desfasurat continutul lor pe masa din bucatarie. Ce era pentru baie am dus la baie, ce era pentru bucatarie am lasat in bucatarie, ce-a fost pentru frigider am asezat unde am gasit loc, ce era pentru mine... nefiltrata am pus-o la congelator, sa se raceasca repede. Langa ea am asezat si un pahar de 500 ml, gol, pe care scrie weizen, sa aiba bruma pe el cand il voi scoate. 

Am taiat niste felii de branza si de rosii, am pus la incalzit ultima ramasita de mancare de mazare cu inimi si pipote de pui, am uitat de ea pe aragaz si am fiert-o a doua oara. Am scos-o pe geam afara, pe pervaz, sa se raceasca si m-am asezat la masa. Am terminat de mancat (inclusiv mazarea), m-am ridicat, am scos nefiltrata si paharul din congelator si le-am pus pe masa. Am desfacut berea si am turnat-o in paharul deja inghetat, privind cum disparea gheata de pe pahar acolo unde curgea lichidul tulbure. Spuma a iesit exact atat cat imi place. Am savurat cu pofta, apoi m-am indreptat spre camera mea. Am uitat sa fac curat in bucatarie. M-am intors, am curatat masa, am spalat vasele, unele le-am lasat in chiuveta "la inmuiat" si m-am indreptat spre camera, unde mi-am cautat paharul. L-am gasit. L-am golit si m-am reintors in bucatarie sa il reumplu cu o noua nefiltrata. Tot rece. 
Am revenit in camera si am pornit calculatorul. S-a deschis automat pagina google si o caracatita se scarpina in cap, mirata, nestiind ce sa aleaga intre doua drapele: Brazilia vs. Mexic. In acel moment am devenit si eu din nou constient ca exista un campionat mondial de fotbal care acapareaza atentia omenirii. Zic sa ma uit si eu.

Imi caut telecomanda si dupa lungi cautari o gasesc. Plina de praf, avea si panze de paianjen pe ea. O curat, o lustruiesc cu o carpa si apas pe buton. Nimic. Normal, tv-ul e stins, beculetul rosu nu se vede. Apas pe butonul tv-ului si nu se intampla nimic. Verific. Era scos din priza. Caut priza. Nu mai era prin preajma (neavand priza in acea zona, foloseam un prelungitor care acum nu era in raza de actiune a cablului de alimentare a tv-ului). Caut prelungitorul si-l gasesc cocotat pe calorifer. Infig stecherul in priza, acolo unde e, lasand cablul tv-ului sa atarne ca o sfoara pentru uscat rufe, prin camera. Beculetul rosu se aprinde.
Apas din nou butonul telecomenzii. O puzderie de purici zgomotosi invadeaza ecranul, pana cand li se taie sonorul automat. Sareau la gramada unii peste altii. Verific. Nu era antena infipta in mufa. Caut antena. O gasesc intepenita pe sub mobila. Dau la o parte praful si mizeriile de pe mufa si dau s-o infig in tv, dar habar nu am unde ii e locul. Ma intreb de ce naiba mai platesc abonament la cablu tv?!
Intorc tv-ul spre mine. Gasesc gaurica si ii infig mufa. Tv-ul prinde glas: urla una de mai mare dragul. Era pe un post de muzica unde zbiera una de zici ca era in chinurile facerii.
Am luat telecomand si am inceput sa schimb posturile. Nu stiam ce post caut, ca habar nu aveam unde se difuzeaza meciurile. Si chiar daca as fi stiut pe ce post e meciul, oricum nu stiam unde se afla acel post in grila de programe a tv-ului. Asa ca am inceput sa butonez la telecomanda. Sedeam cu paharul cu bere intr-o mana si cu cealalta butonam la telecomanda, imaginile apareau si dispareau in fata mea si ma simteam ca Al Bundy. 

Am gasit si meciul. Era 0 - 0. Repriza a doua. M-am uitat vreo 10 minute. Tot auzeam nume care nu-mi spuneau nimic, insirate de catre comentator. Nu tresaream la nicio faza. Nu ma interesa nimic. Nu avea nicio miza pentru mine. Dar ma uitam. Beam din bere si ma uitam. Si cand am terminat si a doua bere, tot ma uitam la meci. M-am simtit tampit. Am stins tv-ul si am aruncat telecomanda, fara sa acord importanta locului unde va ateriza. Am scos si stecherul din priza, ca n-aveam rufe de uscat. M-am dus in bucatarie, am luat a treia nefiltrata si m-am apucat de ceva serios, ceva ce-mi aducea multumire si implinire. De recititul cartii lui Hemingway, "Pentru cine bat clopotele".

Au trecut 84 de ani de cand a aparut aceasta carte. Anii care au trecut au dat putinta unei mai lucide aprecieri a romanului si au intarit intr-un sens cuvintele scrise de un critic american la aparitia cartii:
"Iata o carte pe care oamenii o vor citi de aici inainte multa vreme, atat de multa vreme, incat cartea va trebui sa fie, pana la urma, precedata de o introducere care sa reaminteasca altor generatii cum s-au intamplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo si unde si de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway (la vremea aceea inca nu erau scrise "Island in the stream", "The old man and the sea" ori "The Garden of Eden") si unul dintre cele mai bune romane despre acest inger muritor care este omul."

Primele randuri pe care le-am citit din carte, acolo unde aveam semnul de carte lasat, au fost cuvintele pe care si le adresa siesi, personajul principal: "Esti pe cale de a ajunge la fel cu toti ceilalti. Devii si tu morocanos si intunecat. Misiunea asta te cam coplesise. Te coplesise cam mult.
Cei mai buni dintre cei buni, cand stai sa te gandesti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine sa fii vesel, iar afara de asta, veselia mai indica si altceva. E ca si cum ai deveni nemuritor inca de cand esti in viata."

Si mi-am amintit de prima data cand am citit aceasta carte si de impactul ei asupra mea. Si mi-am amintit si ca de la pagina patru a cartii, ultimul paragraf, am stiut fara rezerve ca o sa-mi placa. Acolo, sedeau scrise urmatoarele randuri: "Tanarul acela, pe care il chema Robert Jordan, era lihnit de foame si chinuit de griji. Flamand era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindca nu acorda nici un fel de importanta celor ce i se puteau intampla...".
E-hei, Robert, cate aveau sa se schimbe in felul tau de a vedea lucrurile, pe parcursul acestei carti!

Iar scenele de dragoste, petrecute intr-un sac de dormit, afara in zapada, sus pe munte si in vreme de razboi, sunt uluitoare.