"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 23 octombrie 2009

Toamna la tara (frunzele cad)

Fara poze, ca n-am avut prezenta de spirit sa-mi iau si aparatul foto. Intentionam sa ajung si pe la ţară, in satul bunicilor mei, unde am copilarit, la 60 de km distanta de Craiova, spre vest. Stiam ca nu mai e nimeni acolo, dar la fel de bine stiam cat de dor imi e sa revad toate acele locuri dragi si sa reinvii vremurile trecute, retraind o parte din lucrurile de atunci in acelasi spatiu, chiar daca acum pustiu; sa sparg lemne, sa fac focul in soba si sa-l aud cum trosneste.
S-a nimerit ca luni a venit mosul meu (fratele bunicii) cu masina de la tara, cu treburi prin Craiova si a trecut pe la noi inainte de a pleca inapoi. Si cum eu eram crispat de ideea de a ajunge acolo cu microbuzul ala antic si plin de ..., afland ca vineri are iar treaba si revine in Craiova, tot cu masina, m-am decis pe loc sa ma duc cu el si sa ma intorc vineri. Afara ploua de vreo patru zile, fara intrerupere. La munte ningea. Stiu asta nu numai de la tv (a, eu nu ma uit la tv).
Am facut bagajul in graba si am plecat fara sa ma mai gandesc si la aparatul foto. Se pare ca toamna nu s-a vrut „furata” din acele locuri. La tara am gasit multe lucruri schimbate, altele (mai putine) asa cum le-am lasat, iar multe, foarte multe, nu le-am mai gasit deloc.
Mi-am salutat cainii care au supravietuit eroic timpului si cu care m-am jucat copilareste pe parcursul celor trei zile petrecute acolo, pana la epuizarea lor, cand adormeau aburiti. Ce nebuni erau!
Imagini surprinse acum aproape un an: video
Am intrat in casa, am adus lemne si am aprins focul, care vajaia in soba, degajand caldura. Soba trosnea, incalzindu-se si dezmortind peretii tapetati cu diverse lucruri cusute de bunica mea. I-a placut mult sa-si impodobeasca locuinta cu lucruri facute de mana ei. Toata iarna isi tinea „lucrul” in poala si cusea, povestind si intrerupandu-se pentru a-si numara „mustele”.
Afara era o vreme autentica de toamna, rece, cu ploaie, ceata, burnita, umiditate, pamant reavan, ud si aburind, cu nori mohorati care scurtau linia orizontului coborand pe pamant, cu apa siroind peste tot, namol si frunze uscate si culori aprinse, rosietice, amestecate cu verdele inca viu al padurii de stejar ce se zareste in orice clipa, privind pe fereastra, la mai putin de 500 m departare, in linie dreapta.
Asa a fost vremea luni seara si toata noaptea, cand am ascultat focul in soba amestecat cu rapaitul des si insistent al ploii pe acoperisul de tabla al casei. Insa incepand cu ziua de marti cerul s-a inseninat si soarele a prins a zambi, in prima zi mai timid, apoi tot mai curajos, pana cand in ultima zi (joi) eu umblam in tricou pe afara. Dar daca vremea s-a schimbat, peisajul tomnatic a ramas la fel – toamna stralucea maiestuoasa in razele soarelui, ceva mai palid decat vara.
Dincolo de inceputul ei astrologic, pentru mine toamna a inceput mereu, nu odata cu prima frunza ruginita zarita, nici incepand cu oficiala zi de 1 septembrie, ci odata cu prima ploaie ce pare ca nu se mai sfarseste. O haina mai groasa, umbrela in mana cand iesi din casa si obligatoriu incaltari solide si impermeabile in picioare; ceata, umiditate si apa siroind pe strazi, amestecata cu frunze moarte – asta inseamna pentru mine ca a venit toamna.

Oare de ce, in limba engleza, toamna este numita „the fall” – caderea? Se refera la caderea frunzelor, sau pur si simplu toamna nu poate fi asociata decat cu caderi?
Frunzele cad, devin pamant si nu se mai ridica. Si totusi, uneori, din toata existenta unei frunze, singurul moment care ne starneste interesul il reprezinta caderea ei, drumul pe care il parcurge de pe ramul din coroana copacului de pe care s-a desprins, purtata de vant si pana cand atinge pamantul. Odata ajunsa aici, frunza isi imbratiseaza suratele intru suferinta si, resemnate, stranse gramezi-gramezi sau imprastiate, isi asteapta sfarsitul.
Este in caderea si putrezirea acestor frunze un talc, dar nu-mi dau seama care. Asa ca nu incetez sa urmaresc melacolic drumul jucaus prin aer, intre ram si pamant, al frunzelor care mor. Cu totii fac asta. Unii, nostalgici, se intreaba ce poveste spune caderea acelei frunze, altii inteleg si urmaresc povestea, iar altii se gandesc ca se apropie iarna.

Trei zile frumoase la tara. Mai putin noptile, care au fost si mai multe (patru la numar). Nu e frumos sa fii singur, noaptea, acolo unde tot timpul, in trecut, ai fost inconjurat de oameni dragi. Adormeam numai dupa 3 a.m.. Citeam sau scriam, iar daca deschideam usa spre o alta camera, amintirile navaleau luminoase peste mine din bezna rece a camerei pustii. Ziua urmatoare, mai mereu ma trezeam putin dupa pranz. La tara, diminetile nu-mi priau – le lipsea farmecul si agitatia vremurilor de odinioara. Si e asa trist sa te trezesti singur, dimineata, sa pregatesti focul in soba si sa stii ca n-ai pentru cine sa faci asta, in afara de tine! Nici macar o pisica sa toarca la caldura, dupa soba sau sub ea, asezata comod pe lemne, privind mandra pe fereastra la cainele care tremura afara...
Dupa ce ma trezeam, mancam si ieseam in curte, unde trebaluiam mereu acolo unde vedeam ca se simte lipsa unui om in gospodarie. Printre altele, am acoperit cu placi de azbociment un fost cotet de pui, acum adapost pentru lemnele sparte, printre ale carui tigle batrane incepuse sa treaca apa de ploaie si apoi am spart toate lemnele taiate cu drujba in chituci si le-am carat pe toate in acel adapost, umplandu-l. Acum sunt lemne gata sparte, pentru toata iarna. Numai de-am ajunge noi asa des pe acolo, incat sa le ardem pe toate! Am hranit cainii pana cand nu mai erau in stare sa manance, ma jucam cu ei mereu cand imi ieseau in cale (si asta se intampla de fiecare data cand ieseam din casa, indiferent de motiv), iar fiecare seara, de cand se lasa intunericul si pana aproape de ora 22, o petreceam la familia fratelui bunicii mele, cu care venisem si care locuieste alaturi. Stateam cu ei la povesti, mancand bunatati si band in fiecare seara cate cinci pahare zdravene (numarate) de vin rosu, proaspat scos din butoi si rece, de anul trecut. Si spargeam nuci si le mancam miezul dulce, asortat cu paine proaspata, facuta in cuptor. N-a fost ca altadata, dar in clipele in care incetam sa mai compar, era chiar bine.

Am fost din nou, pentru cateva clipe, taran. Taran cu manusi de protectie si cu lectura noaptea, sau mazgalit pe hartii dupa cinci pahare de inspiratie.

***

In prezent tot fara acces la internet sunt (pentru postarea acestui text am jefuit cateva clipe unui prieten), dar tot va spun bine v-am regasit si pe curand, caci peste cateva ore plec spre masivul Buila-Vanturarita, cu cortul.
Weekendul trecut m-am bucurat de iarna in Cozia, luand hotararea de a merge acolo vineri seara, dupa ora 22, in conditiile in care pe la 21:30 spusesem acasa ca in acel weekend nu plec nicaieri.

Dar si vara la ţară este frumos...

2 comentarii:

Meet The Sun spunea...

Din fericire, intr-un colt uitat din Oltenia, imi regasesc si eu casa bunicilor si-a copilariei mele de cate ori am timp sa ajung si de fiecare data mama si tata ma asteapta acolo. Mamaie si tataie s-au prapadit, casa si curtea s-au mai schimbat, dar amintirile acelor vremuri traiesc si vor trai mereu.

Azi, in timp ce ma bucuram din plin de mirosul tufanicilor din vaza, mi-am amintit de florile din gradina de-acasa! Cum pot fi florile acelea! Colorate si vii razbind prin toate ploile toamnei, sub bruma diminetilor reci si a primelor zapezi, pana spre Craciun. Adoram sa le scutur de zapada si sa le scot la lumina capsoarele plecate si inca vii. Molatice si vii, plapande si neinvinse.

Mi-am mai amintit de gutuile culese si puse in geam, de soba calda de care mi-e atat de dor sa ma lipesc si nu pentru ca frigul ar fi prea aspru ci pentru ca dincolo de caldura fizica pe care o emana mai exista inca una, a caminului adevarat, al sentimentului puternic de acasa.

Mi-amintesc zilele scurte de toamna petrecute insa aproape in totalitate pe dealuri si prin paduri, urmarind cum frunzele copacilor cad pentru totdeauna, cum iarba intinereste subit pentru cateva zile poate, cum flori razlete, mici si colorate puternic apar indraznet dupa doar cateva zile de soare tarziu. Alteori ploua mereu si stateam ore in sir sub o umbrela, citind in picioare sau doar privindu-mi la nesfarsit "regatul" - dealul meu.

Au fost insa dati cand am fost din plin rasplatita si cand cerul devenea intr-atat de senin incat de pe cel mai inalt punct al dealului meu puteam zari crestele muntilor inzapezite. Am visat ani la rand sa ajung acolo sus...

De curand am urcat primul munte inzapezit...

Claudiu Crăciun spunea...

:)

cata poezie se afla in comentariul tau. si cate lucruri cunoscute, cate amintiri, cate senzatii dragi mie.

si iti multumesc ca mi-ai definit, clar, limpede, concret si fara drept la replica (nici macar stang), de ce imi confera asa multa liniste focul care arde in soba: "soba calda de care mi-e atat de dor sa ma lipesc si nu pentru ca frigul ar fi prea aspru ci pentru ca dincolo de caldura fizica pe care o emana mai exista inca una, a caminului adevarat, al sentimentului puternic de acasa."