"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

miercuri, 31 octombrie 2012

Despre Cuvinte


O combinatie dementiala: Celelate Cuvinte fara cuvinte si vocea lui Florian Pitis

"Cuvintele sunt mijlocul de comunicare cel mai putin eficient, pentru ca ele sunt expuse la interpretari gresite si cel mai adesea sunt prost intelese. Si asta deoarece cuvintele sunt doar niste sunete rostite care inlocuiesc sentimentele, gandurile si experienta. Ele sunt simboluri, semne, embleme, dar nu sunt Adevar, nu sunt realitatea.
Cuvintele pot sa te ajute sa intelegi ceva. Experienta iti permite sa stii.
Dar oamenii dau mare importanta cuvintelor si atat de putina experientei, incat unii, atunci cand traiesc o experienta care e diferita de ceea ce au auzit, in mod automat abandoneaza experienta si iau de bune cuvintele, cand ar trebui sa fie exact invers.
Experienta si sentimentele noastre reprezinta ceea ce noi stim faptic si intuitiv despre acel lucru. Cuvintele incearca doar sa simbolizeze ceea ce stim si adesea pot sa produca confuzie."
N. D. Walsch (citat aproximativ)


joi, 25 octombrie 2012

O cale greșită


Apuci pe o cale greșită dacă mergi pe urmele unui înțelept, când nu ești înțelept tu însuți. Mai devreme sau mai târziu obosești, îl părăsești, rupi cu el, fie și numai din pasiunea de a rupe, îi declari război lui și tuturor celorlalte lucruri, începând cu idealul pe care nu l-ai putut atinge.(...)

Nu-i confortabilă condiția celui care, după ce i-a cerut înțelepciunii să-l izbăvească de el însuși și de lume, ajunge s-o urască, să nu vadă în ea decât o nouă constrângere. 

Emil Cioran, în "Căderea în timp"

vineri, 12 octombrie 2012

Amintire cu bucluc



Pe la mijlocul săptămânii trecute, într-o seară în jur de ora 21, cum ședeam eu cu mâna la falcă și meditam în baie, deodată am fost trezit din reverie de "cântece de popă". Acele sunete enervante care-mi trezesc mereu amintiri neplăcute, pentru că în ultimii 15 ani nu mai aud aceste "cântece" decât la nunți și înmormântări, ori în preajma sărbătorilor când popa nu vrea să iasă din casă până nu-i bagi ceva în sutană. Mi-am ciulit urechile, dar nu m-am dumirit de unde se auzeau. Speram ca vreun cre(ș)tin să fi decis să-și sfințească locuința, pentru că nu doream înmormântare pe scara blocului.

Si tot auzind jeluiturile pe post de rugăciune, mi-am amintit de ultimul Crăciun pe care l-am prins în Craiova.

Eram singur acasă. N-am auzit popa cântând pe scară că dacă-l auzeam nu-i deschideam. Luat prin surprindere însă, când a sunat la ușă am deschis fără să mă chiorăsc pe vizor și astfel m-am pomenit cu sutana neagră în casă. A început slujba, s-a dus și a spoit prin casă cu apă sfințită sau mai știu eu ce, l-am lăsat să intre peste tot și la final, reîntors in holul din faţa uşii de la intrare, mi-a întins crucea în față s-o ștampilez. Pentru că sunt un adept al cutumelor strămoșești, n-am avut nimic împotrivă cu a mă închina și a mima stampilarea crucii.
Apoi părintele îmi zice "Crăciun Fericit", îi zic și eu și-i deschid ușa. Dar el nu iese. Se întoarce, se învârte, mai dă de două ori cu apă sfinţită prin casă și-mi mai zice odată "Crăciun Fericit". Îi mulțumesc din nou și-i urez iar acelaşi lucru, cu mâna pe clanța ușii. Dacă vede părintele că nu-i intră nimic în sutană, îmi zice:
- Dacă doriți un calendar ortodox?... îmi dați mie banii și vi-l aduce colegul.
- Nu, mulțumesc, nu-mi trebuie!
- Are toate sărbătorile creștine în el... e sfințit.
- Serios?!...
- Da!
- V-am mai zis, nu-mi trebuie.
Îmi mai zice odată "Sărbători Fericite", se foieşte, parcă nu s-ar lăsa dus, dar işi ia inima-n dinţi și pleacă într-un final, tare cătrănit.
(Ăsta venise să mă spele de păcate în fața Domnului şi să-mi binecuvânteze casa, nu?)

La cât de supărat a plecat, m-o fi "binecuvântat" în biserică, mă gândesc, având în vedere că in acea seară, după ce am auzit acel preot în scara blocului și mi-am amintit mustăcind întâmplarea, când mă întorceam pe la ora 23 de la o scurtă alergare, cu ochii la niște potăi care se încăieraseră, am îndoit cu freza colțul unui semn cu trecere de pietoni...