"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 3 decembrie 2013

O intamplare, la metrou (de sezon)

13.12.2012

Cu o seara inainte, pe la ora 18:30, in pasajul de la Metrou Unirii era atat de multa lume incat chiar cred ca unii au ascultat indemnul autoritatilor din acea perioada ca pana se duce zapada sa isi mai ridice fundurile din masina personala si sa mearga si cu mijloacele de transport in comun.
In ziua datata mai sus, pe la 10:30, era atat de putina lume in zona Unirii (si la metrou, si pe afara) si atat de putine masini, incat nu stiam ce sa mai cred. Unde s-au dus toti?
Treaba lor.

Dar in linistea aceea de la metrou, la ora amintita, o intamplare mi-a atras atentia.

Cand am coborat, pe peronul larg era o doamna cu un copil de mana, care avea o varsta destul de frageda. Si el ducea in mana, incantat dar oarecum incurcat de dimensiune, o imensa mitraliera de jucarie. Ma gandeam eu ca mai lipsea sa-i faca cadou si o spanzuratoare, sa isi spanzure papusile (in joaca, bineinteles). Si cum gandul este creator, desi eu nu mi-as fi permis sa fac vreo observatie, un batranel care cobora scarile din sens opus, indreptandu-se spre peron, s-a oprit dintr-o data si a privit fix spre copil. Apoi, cu o privire blanda, s-a uitat spre mama acestuia si a intreabat-o:
- "Doriti sa-l faceti soldat?"
Aceasta, luata prin surprindere, l-a privit nedumerita, probabil neintelegand aluzia de la bun inceput.
- "Sa ucida, sa impuste dusmanii?", continua batranul. "Femei, copii, orice ii sta in cale?"
Femeia s-a uita putin panicata la batran, apoi la copil (care sedea linistit cu mitraliera in mana) si a dat sa-l traga sa plece mai repede, ca si cum s-ar fi aflat langa un pericol (desi batranul era foarte pasnic).
- "Sau poate mafiot? Sa-si faca singur dreptate? Sa intre in banci si sa traga in stanga si in dreapta, apoi sa fure banii? Ori terorist care in numele unei idei sa traga in multime?"
Femeia, muta de uimire, a intepenit pe scari, privind cand la batran, cand la copil, cu ochi mari.
- "Cum te cheama pe tine?" l-a intreabat batranul pe copil, aplecandu-se spre el.
- "Ovidiu", a raspuns acesta, cu mitraliera in mana.
- "Ovidiu!", exclama batranul zambind. "Ia arata-ne tu, Ovidiu, cum impusti toti oamenii de aici?"
Si baietelul s-a desprins din mana mamei, a prins mitraliera cu amandoua mainile, a pus-o la ochi si, tintind spre calatorii de la metrou, s-a invartit roata, ca sa-i prinda in raza de actiune a mitralierei pe toti si a imitat prin voce cum ii impusca. Era tare mandru de jucaria si fapta lui.
O umbra a intunecat zambetul batranului.
Acesta s-a indreaptat de sale, a oftat vizibil, trist, si, privind-o pe mama care-si lua copilul de mana si-l tragea dupa ea, sa mearga, sa plece de acolo, i-a zis acesteia cu o voce amara:
- "Felicitari, doamna! I-ati dat o jucarie care ii place foarte mult!"

Femeia a pleacat fara sa spuna o vorba, tragand copilul dupa ea. Cei cativa trecatori, martori ai intamplarii, printre care si eu, din mers ne uitam fix la copil si la imensa lui jucarie. Iar femeia era rosie la fata. N-am vazut niciodata o persoana mai rosie decat ea, la fata! Mergea apasat, grabita, vadit indispusa de privirea trecatorilor si, la un moment dat, s-a oprit si a luat jucaria din mana copilului. Calma, fara nervi si fara sa-l repeada. Doar i-a spus:
- "Da' la mama, sa-ti tin eu jucaria."
A luat-o si a incearcat sa o bage in sacosa, dar era atat de mare incat atarna in afara si se balanganea in toate directiile, mai ceva ca un piolet pe care ai incerca sa-l cari intr-o punguta de 20 de bani.

Interesanta intamplarea!

vineri, 11 octombrie 2013

Amintiri din copilarie (casa bunicilor)

"Ne risipim ca niste fantome". Asta am si fost intotdeauna. Nu exista poveste fara umbre, uneori confundam ceea ce nu vedem cu propria noastra irealitate.

Ascultam seara trecuta, sprijinit de piciorul paharului cu vin, Romica Puceanu - Nu stiu cu ce ti-am gresit si, aruncandu-mi un ochi peste niste comentarii de pe youtube, am vazut ca cineva injura melodia si pe cei care o asculta, pe motiv ca ar fi vorba de o manea.

In fine, n-are nicio importanta asta. Dar in vreme ce ascultam sunetele acordeonului imi aminteam de casa bunicilor mei si de satul in care am copilarit si in care am crescut si unde mi-am petrecut tot timpul din adolescenta, in afara de zilele in care mergeam la scoala. Pana si la gradinita am fost tot in acest sat. Si gandindu-ma la casa bunicilor mei, lumina patrundea in camera mea, odata ce deschideam usile casei de la tara, cu inchipuirea...

Prima camera in care intri cand vii de afara, era "balconul". Iarna ii ziceam si "frigiderul", ca era cea mai friguroasa camera. Acolo se tinea carnea dupa taierea porcului. Fiind prima camera, an de an scapau cainii in ea si mancau carne pana li se facea rau. Ce nu puteau manca, tranteau pe jos si mozoleau. An de an!
Ba imi aduc aminte ca, in unii ani, la navala cainilor in casa, peste carne, contribuiau matzele. ca se obisnuisera sa sara pe clanta usii, cand erua date afara din casa, si o deschideau... cainii nu erau la fel de destepti.



Camera din mijloc era "mijlocarul".
"- Unde e oglinda?
- In mijlocar."
E mai mult o camera de tranzit, avand usi catre toate celelate trei camere ale casei.


In stanga mijlocarului era "odaia". Simplu, odaia. Si asta insemna "camera buna". Adica aia pe care o tii mereu curata, unde nu dorm decat musafirii. Pe atunci, eu nu stiam ce insemana "odaie". Stiam doar ca unele lucruri se afla "in odaie" si nu aveam dubii sa stiu despre ce camera e vorba.


Camera din drepta mijlocarului,  cea cu soba, era "in casa". Adica locul unde dormeam, unde mancam, unde sedeam zi de zi. ("Du-te in casa si adu-mi cutitul"). Era si camera de la drum (inainte sa se contruiasca beciul si camera noua), deci puteai auzi daca striga cineva la poarta.

Camera cea noua, in care n-a locuit nimeni, niciodata, era "odaia de pe beci". Acolo se tineau tigai, lighene, galeti, damigene goale, sticle, topoare, etc. Era si inca este un fel de camara.

Si mai e "salita", adica veranda casei. Acolo mancam in fiecare vara, inconjurati de roiuri nesfarsite de muste, cu cainii printre picioare sperand sa cada ceva si pentru ei, cu mâţele pe scaune sau bancute alaturi de noi si cu cate-un cocosel mai tupeist care zbura de-afara in farfuriile noastre, in speranta infruptarii cu niste paine. Bunicul meu mereu zicea: "Aha, uite, asta e urmatorul!"

De asemenea, o anexa construita din pamant, care acum sta sa cada, era bucataria de vara. Era vecina cu cotetul porcilor si cu "patulul" (hambarul de grane; de fapt, patulul era locul unde se tinea porumbul; locul unde se tinea graul se numea "magazie"). Cand gateai, porcul baga nasul printre paiantele cotetului de sub patul (sub orice patul este obligatoriu si un cotet de porci) si se uita la noi, grohaind pofticios si facandu-ne uneori sa lacrimam melancolici, cand mai dadea drumul la supapa. Motiv pentru care acolo doar se gatea, ca in casa nu se putea face focul vara, dar de mancat mancam in "balcon" sau in "salita" (dupa ce a fost construita). Acestei anexe, bunicii mei ii ziceau "satra" sau "sopru". Cand ii intrebai "unde e ceva", raspundeau "su' satra" sau "su' sopru". Eu abia tarziu am inteles ca asta insemna "sub satra", eu credeam ca asa ii zice, "susatra". Si cand ma intrebau unde e ceva, eu la raspundeam "in susatra".

Asa ca, atunci cand mai sed eu si mai analizez totul in amanunt, in ceea ce ma priveste, dupa cum mi-i obiceiul de a ma chinui eu sa inteleg si sa tot inteleg, pentru ca pana la urma sa inteleg ca n-am inteles nimic, nu ma pot identifica deloc cu orasul. Nici macar cu Craiova, cu Bucurestiul, unde locuiesc din 2008 nici atat. Si nici n-as avea cum. Locul in care ai crescut, care te-a format, ca om, lasa o amprenta definitiva asupra sufletului tau, precum si asupra felului tau de a fi, iar acel loc, pentru mine, n-a fost orasul. Stiu mai bine sa folosesc toporul, chisarul, coasa, sapa si lopata decat orice alt obiect din apartament, menit a-mi usura viata. Si chiar daca, cumva, cuiva i se va intampla sa deteste intamplarile din copilarie, de va ajunge pe meleagurile natale, tot se va induiosa. Caci pamantul nu poarta nicio vina pentru oamenii care-l calca.

Sa spui despre mine ca sunt orasean, in esenta, ori sa crezi asta, e ca si cum m-ai trimite sa locuiesc in Dubai, mi-ai oferi o locuinta luxoasa si posibilitatea financiara sa mi-o intretin si te-ai astepta ca, dupa cativa ani, sa devin arab, sa iubesc tara aia care ma adaposteste, sa ascult muzica araba, s-o inteleg, sa ma induioseze si sa inteleg cum sunt arabii si de ce sunt asa...
Nu, dom'le. Mie sa-mi dai Maria Lataretu, Taraful Haiducilor, Tudor Ghoerghe, Maria Tanase si chiar si Romica Puceanu, cu toata "maneaua" ei. Si paharul cu vin "de butura" in mana si drumurile tarii in picioare, caci asta am fost crescut sa fiu.
.............................

Visam aseara ca ma intorceam cu avionul (n-am zburat niciodata cu avionul), in tara, dintr-un loc strain unde, pare-se, sezusem multa vreme. Ma convinsese cineva sa revin in tara, cu muzica populara. Auzisem o melodie populara si ma intorceam cu dor spre tara. Si simteam duiosia intoarcerii si a revederii, in vis, dar nu pentru vreo persoana (sau mai multe) anume, ci pentru tot ce insemna "acasa, in tara mea". Si-n vis, cel care ma convinsese mi-a arata ceva pe geam. Nu mai stiu clar ce vedeam, dar acela mi-a zis: "Dunarea. La Calafat." Si instantaneu am inceput sa plang de bucurie. Si-i ziceam, agitat, ca-mi vine sa sar din avion, sa ajung mai repede...
Si m-am trezit. Uimitor, aveam ochii umezi.




PS: casa bunicilor n-a arata mereu asa (ma refer la zugraveala si la tencuiala exterioara). Dimpotriva, pe interior era varuita, in alb, cu bidineaua, iar pe pereti varul era cojit in zeci de straturi, pe cat se stransese in peste 30 de ani de la repetatele varuiri (primavara si toamna). Pe exterior, tencuiala era cazuta pe mai mult de un sfert din suprafata.
Casa a fost renovata abia dupa ce niciunul din bunici n-a mai fost acolo, sa se bucure de ceea ce sperau ca se va intampla, pe cand traiau in acea casa.

joi, 26 septembrie 2013

Un gest simplu (o reactie neasteptata)




Sambata dupa ora pranzului, in vreme ce ma intorceam acasa de la magazin, inainte de a intra in scara blocului am vazut un batran care se indrepta greoi spre usa de la intrare. A deschis, a intrat, iar eu m-am grabit sa prind usa deschisa, sa nu mai stau sa scot cheile. Am banuit ca ar putea fi vreun vecin, asa ca l-am salutat, in vreme ce el isi tarsaia picioarele spre cutiile postale. Mi-a raspuns si, in vreme ce treceam pe langa el, indreptandu-ma spre lift, mi-a vazut cheile agatate la pantaloni cu un breloc cu mini-carabiniera de la Teva (ne fusesera trimise in vara, impreuna cu marfa, gratis, cu titlu de reclama). Si m-a intrebat de unde am luat brelocul ala, "ca are si el chei, multe chei, da' nu stie unde sa caute asa ceva". Ce puteam sa-i raspund?! Habar n-aveam unde sa-i spun sa caute. In fine, i-am raspuns destul de expeditiv, fara chef de vorba, ca "probabil la magazine de chei"... trebuia sa raspund ceva.
A venit liftul, am urcat in lift si batranul a urcat si el impreuna cu mine. I-am zis ca eu urc la 9, apoi el m-a intrebat la ce etaj merg, de unde am dedus ca nu aude prea bine.
A apasat pe buton la 9 (el urca la 10) si liftul a pornit. Si atunci m-am gandit: "eu oricum am primit gratis brelocul asta si mai am cateva la magazin, pot lua altul de acolo. Ia sa i-l dau eu omului astuia, daca tot zice ca i-ar face trebuinta." Si m-am apucat sa imi scot cheile din breloc, spunandu-i batranului ca eu mai am acasa si ca pe asta i-l dau lui. Acum insa realizez ca, poate si datorita zgomotului facut de lift, n-a auzit ce i-am spus. Dar ma privea cu curiozitate. Cand am ajuns la etajul 9, eu convins fiind ca a auzit ca i-l dau ca mai am si altele, i-am intins simplu si firesc brelocul.
Ei bine... din acest moment nu cred ca mai sunt in stare sa descriu reactia omului, exact asa cum a fost ea. A marit ochii, fata i s-a luminat, ochii i s-au umezit si cu o voce tremuranda si plangacioasa m-a intrebat: "Mi-l dai mie?!"
"Da", i-am raspuns eu. Doar ii zisesem asta.
Instantaneu batranul a inceput sa planga, cu maini tremurande a luat brelocul, a zis "Multumesc, multumesc baiatul meu... uuuu, da' sa pupe tataie mana..." si, pana sa apuc sa schitez vreun gest, uimit de reactia omului (era, totusi, doar un breloc de chei), m-am pomenit cu mana pupata de un batran care nu mai inceta din plans.

Dupa ce am iesit din lift, inca bulversat, am realizat cat de putine lucruri a primit omul asta in viata, de la viata si de la cei din jur. Cat de putine bucurii trebuie sa fi avut in viata lui, din partea semenilor, daca a reactionat atat de uimit pentru asa o banalitate... Si cat de singur trebuie sa se simta!
Si m-am infiorat.

miercuri, 18 septembrie 2013

"Eu stiu ca nu stiu nimic." Chiar stiu?!


O intamplare dintr-o vara demult apusa



I wish I didn't know now what
I never knew then...





Era o minunata zi de iunie, una dintre zilele acelea cu care nu te intalnesti decat atunci cand vremea se statorniceste pentru lung timp, cand dis de dimineata este senin, cand zarea nu ia foc vestind vipia secetei, ci doar se rumeneste usor, cand soarele nu dogoreste ca-n vreme de arsita, nu-i tulbure-purpuriu ca inaintea furtunii, ci lumineaza limpede si prietenos, strabate bland de sub cate-un nor lung si ingust, arunca raze vii si se ascunde apoi in pacla lui viorie. Partea diafana de deasupra norului straluminat scanteiaza ca solzii de sarpe, sclipind aidoma argintului batut... dar iata, alte raze au izbucnit, jucause - si, vesel si maret, de parca si-ar lua zborul, se inalta soarele in toata puterea lui. Catre amiaza apare de obicei in inaltul cerului puzderie de nourasi marunti, cenusiu-aurii, tiviti delicat cu alb.  Stau aproape nemiscati, ca niste insule imprastiate pe o apa nemarginita, cu valuri transparente si azurii. Mai departe, catre orizont, nourasii se aduna, se ingramadesc, acoperind azurul intre ei, dar curand devin si ei azurii precum cerul, patrunsi de lumina si caldura. Nuanta usoara de liliachiu palid a orizontului nu se schimba intreaga zi si tot imprejulul lui este aidoma; nicaieri nu se aduna nori posomorati de furtuna: doar la rastimpuri se preling de sus fasii albastrii - cate-o usoara bura de ploaie. Spre seara, nourasii dispar; cei din urma, negurosi si parelnici ca un fum, se aseaza ca niste fuioare trandafirii in calea soarelui in asfintit. In locul in care soarele se scufunda la fel de linistit precum se ivise staruie o vreme o lucire sangerie; lumea se intuneca si, clipind domol, ca o lumanare purtata cu grija, se aprinde in tarii luceafarul de seara; in asemenea zile, toate culorile par mai dulci; sunt luminoase, dar nu stralucitoare; totul pare atins de o blanda duiosie. In asemenea zile se intampla ca dogoarea sa fie foarte puternica, cateodata chiar fierbinte pe intinsul tarinelor, dar vantul alunga, risipeste arsita adunata si vartejuri de nori albi - semn sigur de vreme statornica - joaca in lungul drumurilor si pe ogoare. Aerul uscat si curat miroase a pelin; chiar si cu o ora inainte sa coboare seara nu simti umezeala.

Intocmai asa - cum superb descrie mai sus I.S. Turgheniev - era ziua in care s-au intamplat cele povestite mai jos.


Multa vreme a trecut de atunci, bunicul meu decedat de multi ani, era inca in viata. Eram la tara, in perioada de glorie a adolescentei mele, cand timpul liber nu putea fi conceput in alta parte decat la tara, acolo unde, la nivelul meu de atunci, puteam fi intru totul aproape de natura. E drept, si acum timpul liber il petrec aproape de natura, pe munti si pe coclauri, dar nu-i acelasi lucru. Atunci ma plimbam pe pamantul meu, prin ograda mea, pe potecile mele si ma jucam cu animalele mele, pe care apoi le hraneam, le adapam si ma ingrijeam de ele. Iar ceea ce mancam era, in mare parte, si rodul muncii mele. E o chestie de nuanta, probabil, dar, zic eu, e lesne de priceput ca reprezinta o mare diferenta. Dar, desi nu reusesc sa ma pozitionez in timp cu intamplarea, adica nu reusesc sa ma hotarasc in ce an era (cu certitudine, insa, era inainte de rasuflatul an apocaliptic 2000), intamplarea totusi imi este vie in minte. Reprezinta una din acele amintiri pe care nici neamtul ala nu ti-o poate lua.
Eram la cosit lucerna, impreuna cu bunicul meu, pe un deal din apropierea satului. Venisem cu caruta. Iapa fornaia pe nari, legata de caruta si cu hamul inca pe ea si se infrupta cu spor din lucerna proaspat taiata, pusa cu simt de raspundere in trocul carutei; numai pentru ea. Draga de ea! Ce moarte trista i-a fost harazita... dar asta e o poveste, pe care, probabil, n-o voi scrie niciodata. Ca multe altele, pe care, totusi, nu le-am uitat, desi inca nu stiu ce sa fac cu ele.

Sedeam noi rezemati de caruta, eu si cu bunicul meu, cu fata spre sat, intr-o clipa de odihna. Fiecare cu gandurile lui. 
Eu priveam fascinat spre oaza de verdeata pe care o reprezenta satul. Fiecare gospodarie era strajuita de feluriti pomi fructiferi astfel ca, de acolo, din departare, satul parea ca rasare dintro padure. Casele adunate, nu rasfirate pe marginea unui drum, asa cum e la campie. Priveam si meditam asupra nevoii taranului de  a gasi utilitate in toate (n-ai fi vazut sadit un pom decorativ, sa-l cauti cu lumanarea). Doar o veche casa boiereasca ce a supravietuit intemperiilor istoriei, din centrul satului, parasita fiind, era totusi strajuita de uriasi brazi argintii. O adevarata excentricitate in satul uitat de lume, aflat la kilometri buni de orice bucata de asfalt, de cand se stie. Oamenii traiesc doar din rodul pamantului lor si n-ar concepe sa sadeasca un copac care nu face fructe. Astfel ca, intreg satul, este o intreaga padure de pomi fructiferi, care iarna, daca n-au frunze si fructe, au gaini; cocotate pe crengile copacilor, ca asa se stie de cand lumea la mine la tara, gainile dorm in copac, cotet se face doar pentru portci, infrunta iarna stinghere pe crengile chele care zgarie viscolul...

- "Ce-ar merge o bere pe zapuseala asta!", imi risipeste bunicul meu meditatiile, cu a lui constatare. Pe vremea aia nu-l intelegeam!
- "Ba mai urgent ar merge o tigare", se baga in vorba un vecin de teren, care, fiind si el cu treburi prin zona, vazandu-ne ca am adastat la hodina, a venit sa ne insoteasca. Si la hodina, si la vorba. 

Era un taran inalt, candva zvelt, acum insa cam greoi, pe chipul caruia timpul si munca asidua a campului si-au lasat amprente vizibile chiar si printre barba nebarbierita de o saptamana. S-a rezemat cu grija de loitra carutei, sprijinindu-si coasa de umar. Si-a scos pachetul cu tigari Carpati, bricheta si si-a aprins tigara cu o mina plina de importanta gestului. Dupa ce a pufait doua fumuri pe nas, a oftat domol, apoi si-a dres vocea, pregatindu-se, evident, pentru discutii, fara sa aiba idee ca eu, ca un mare ageamiu, aveam sa le curm inca inainte de a incepe. Parea constient de propria-i valoare (dupa criterii ramase necunoscute mie), se misca si vorbea cu masura si zambea la rastimpuri, aratandu-si dintii ingalbeniti de tutun si care, dupa aprecierea mea, nu avusesera de-a face niciodata cu periuta de dinti.

- "Ce vreme buna de treierat!" mediteaza el. "Macar de n-ar incepe ploile, pana da in parg graul". Si parca l-au ascultat, ploile n-au venit in acel an decat atunci cand lumea nici nu le mai astepta, ca nu mai aveau ce recolta sa salveze. 
- "Deh", raspunde bunicul, "cum o da Domnul". Dupa privire, acum, amintindu-mi, inteleg ca el nu la cele sfinte se gandea, ci tot la cele lumesti, adica la o bere rece.
- "Asta e, orice am face, suntem la mana lui Dumnezeu", confirma vecinul.

Pha, atata mi-a trebuit! Mi s-a ridicat parul pe ceafa ca matzelor cand vad potai. Tocmai citisem si eu si purtasem cateva discutii despre destinul omului, pentru care el singur e responsabil, ca soarta si-o face omul cu mana lui, nu-i vine de la cele sfinte si, mic si prost fiind, m-am apucat sa-i tin bietului taran teoria chibritului, incercand sa arat cat sunt de inteligent. Un flacaiandru care inca nu pasise in viata, un danac retras, vorbea unui varstic, poate mai nepriceput in ale vorbelor, despre sensurile vietii!

Vorbele-mi izbungeau din gura precum cenusa fierbinte dintr-un vulcan. M-am apucat sa-i vorbesc cursiv, dar precipitat si cu mare patos despre ce inseamna de fapt Dumnezeu, despre credinta lor oarba, despre originea acestei credinte, despre nevoia omului de a crede in ceva si adevarul - adica perenintatea oricarui Dumnezeu. Zeus era considerat nemuritor si totusi a pierit. La fel, intr-o zi, se va intampla si cu Dumnezeu si cu Iisus. Un alt "zeu", le va lua locul. Asta e calea normala. Evoluam. Cautam. Tindem spre perfectiune. Vom descoperi alte lucruri, care ne vor uimi si vom scapa de o credinta care, istoric vorbind, a fost impusa cu sabia in mana. Si atunci vom gasi altceva in care sa credem. Si toate astea, de la Zeus, ba chiar de dinainte de el si pana in prezent, toate aceste incercari ale omului de a explica inexplicabilul, luate la un loc, toate si impreuna cu noi toti, cu fiecare credinta, gand sau necredinta, toate vor insemna  "Dumnezeu"... nu un punct aiurea din Univers, care pare sa n-aibe alta grija decat sa se preocupe daca ploua in Verbicioara la vreme, sau nu.

Cei doi au cascat gura la spusele mele. Vecinului i-a pierit brusc cheful de orice cuvantare. S-a uitat inciudat la mine si, sprijinit in coasa, si-a aruncat cu suparare tigara jumatate fumata in iarba (dar n-a uitat s-o striveasca cu piciorul) si a plecat spre treaba lui, intorcandu-mi spatele fara un cuvant. Bunicul meu chicotea.

Eu.... ei, eu eram tare mandru de efectul produs asupra omului. Ma simteam "dashtept". Eram plin de mine ca reusisem sa-l bulversez si, mult mai important, ca reusisem sa par destept - invatat chiar - in ochii lui, prin felul meu de a vorbi din care, banuiam eu, n-a inteles nimic. Halal mandrie de copil.


Spre seara am terminat treaba. Am umplut trocul carutei cu lucerna proaspat cosita sa aiba si iapa ce manca acasa, am iesit la tarla si am luat-o agale spre casa, starnind praf in urma noastra. In apropiere de sat, l-am ajuns din urma pe omul cu care vorbisem pe la pranz. Din mers, si-a aruncat coasa in caruta si s-a suit si el, sa mearga pana in sat. Nu mi-a aruncat nicio privire. Iapa a pornit la trap, caci drumul devenise mai bun. Cand sa intram in sat, drumul fiind mai daramat in preajma unui podet, iapa a inceput iar sa mearga la pas. Treceam agale pe langa un camp cultivat.

- "Ai ma, copile", mi s-a adresat atunci vecinul nostru (eu simtindu-ma jignit ca m-a numit copil), "vezi tu campul asta de colea?"
- "Il vad."
- "Ia zi-mi tu mie, ce e cultivat pe el?"
- "Aaaaa..." (habar n-aveam)
- "Pai bine ma, baiete, tu nu stii ce rodeste din pamant, aici, in fata ta, sub ochii tai, da-mi tii mie predici despre ceea ce e Dumnezeu acolo, in Imparatia lui?"

Am bulbucat ochii cat cepele, apoi am pufnit intr-un ras ce se dorea a fi ironic, dupa care, intr-un final, i-am plecat, fara replica, in pamant. Dintr-o data, felul cum se invartea roata carutei imi capta intreaga atentie.

- "Era unu', din astia de-i cetiti voi, invatatii" (desi nu-i vedeam chipul, i-am simtit zambetul ironic din coltul buzelor cand imi vorbea), "care-a zis o mare vorba, ma. Cum era? 'Eu stiu ca nu stiu nimic', parca. Nu?" Si dupa o scurta pauza a continuat. "Destept om, ala, ma taica. Tare destept." De data asta, vorbea cat se poate de serios, ironia ii pierise brusc din glas.

N-am mai scos un cuvant, tot drumul. In sinea mea, incercam sa ma conving ca "n-are niciun rost sa ma cobor la mintea lui". Nici el, insa, nu mi se adresase asteptand raspuns. Nu vroia replica mea. Stia ca n-am niciuna. Cand a ajuns in dreptul portii lui, in mod natural caruta s-a oprit, el s-a dat jos, si-a luat coasa, si-a ridicat palaria ponosita, a zis "sanatate" si apoi a plecat cu mers de om batran, putin aplecat de spate, spre poarta casei lui. A intrat fara sa arunce o singura privire spre caruta noastra, care se indeparta cu mine mic, mic de tot, tinand inca de fraie.

Eu pornisem de la premisa gresita ca daca e de la tara e neinvatat, asa ca o sa asculte cuvintele mele pompoase, poate fara noima, dar, neintelegandu-le, se va minuna. Asa credeam eu. Asa cum adultii se poarta cu copii crezand ca acestia nu inteleg, nu-si dau seama sau nu tin minte, uitand ca si ei au fost copii si la fel se purtau adultii cu ei; si ei intelegeau; si n-au uitat.

A fost prima data cand viata mi-a atras atentia ca nu trebuie sa-i judec pe oameni, dupa conditia lor sociala.

Am ales un drum mai drept spre casa noastra. O ulita la margine de sat, care stiam ca trece printr-o mica mlastina la capatul catorva case stinghere, in prezent parasite, dar care de obicei poate fi trecuta. Acesta era cel mai drept drum, cel mai scurt spre casa. Am tras hais de fraie si bunicul meu n-a comentat nimic in privinta rutei alese. Cred ca era cu gandul la o bere rece si-i suradea si lui ideea de a ajunge mai repede. Si asa ne-am infiintat noi in fata stiutei mlastini, spre grozava uimire a unui porc cufundat pana-n gat in noroi, chiar pe mijlocul drumului si care nu se astepta catusi de putin sa fie deranjat. Dar de-acolo deja se vedea ograda noastra. Zona mocirloasa putea fi ocolita mai prin drepata, unde fusesera aruncate niste gunoaie, iar porcul nici nu s-a sinchisit de noi, dupa ce i-a trecut uimirea. Amurgul se stingea si in vazduhul inca luminos, desi nu mai era strabatut de razele soarelui, incepea sa se adune si sa se imprastie umbre reci, atunci cand in sfarsit am intrat cu caruta in curte. Ne-am dat jos din caruta si, pana cand am deshamat eu iapa, am bagat-o in grajd si i-am dus de mancare, bunicul meu si-a facut de lucru pe la un satean, care locuia in directia barului...

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Mustrari de constiinta



De ceva vreme, serile mele sunt la fel. 
Ajung acasa, beau oleaca, mananc ceva, citesc cateva randuri, ma uit la un film, mai beau oleaca, fac baie in cada la lumina lumanarilor si citesc in cada, scufundat in apa calda si cu berea rece langa mine.
Nici chef sa fac ordine, n-am. E o dezordine la mine-n camera! Sticlele si dozele de la ultimele beri zac pe jos, printre multe altele. Daca le-as aduna si le-as duce la centre de reciclat, cred ca as lua bani frumosi pe ele.
Ma-mpiedic de cate-o sticla sau de-o doza de fiecare data cand ma dau jos din pat sau cand ma ridic de la calculator, dar niciodata nu m-aplec macar s-o ridic de jos. O imping cu piciorul mai incolo, scuturandu-mi cojile de seminte de pe talpi, iar sticla sau doza se rostogoleste pana intalneste un obstacol fizic in cale (mobilier, vreo pereche de pantaloni, un prosop, rucsac sau tricou, hamul sau casca, ori sacul de dormit) si, din inertie, se reintoarce in locul de unde am izgonit-o cu piciorul.
Iar "Povestirile unui vantor" ale lui Turgheniev (o sa scriu odata "istoria" acestei carti, in ceea ce ma priveste), recomandate indirect de Hemingway, imi aduc aceeasi satisfactie si placere de a citi, pe care nu credeam ca o sa o mai intalnesc vreodata, dupa ce am terminat toata bibliografia tradusa a lui Hemingway.
Vorbesc putin, ai spune chiar ca sunt taciturn si nu cand sunt singur, buninteles, ci atunci cand ma intalnesc cu oamenii sau cand sunt sunat. Total atipic (cei care ma cunosc inteleg ce spun)... de parca as fi terminat ce aveam de spus in toata vorbaria mea de pana acum si cum altceva nou nu mai am de adaugat...
Si nu vreau sa schimb cu nimic aceste seri ale mele. imi face placere sa citesc in liniste, sa ma bucur de un film pe care il aleg eu, sa ma scufund in apa calda, din cada, sa citesc la lumina blanda si tremuratoare a lumanarilor, reflectata si in apa limpede si sa ma inchipui unul din protagonistii cartii, ori sa ma inchipui in lumea pierduta si demult trecuta a copilariei si adolescentei mele, la tara, cand timpul petrecut in casa, din timpul zilei, era echivalent cu timpul pe care acum il petrec afara... si atunci tot printre betoane (ma refer la o zi normala, in oras, nu la weekend sau zile libere).

Si totusi, am un regret. Ma mustra tare constiinta pentru ce am facut nu mai departe de ieri. Si bag eu de sama, nu-i a buna!
Eram prin Carrefour si, cu linistita curiozitate, luam aminte la raftul cu beri. Nenea Iancu si Paulica m-au salutat. Iar eu, nemernicul de mine, nici nu i-am bagat in seama. Ochii mi-au fost rapiti de un bax de bere comuna, cica ceheasca, care, la un pret echivalent cu cel a doi prieteni de nadejde (un Paulica si un Nenea Iancu), imi oferea sase iluzii. Iar eu am cazut in plasa.
Pentru prima data, de muulta vreme, am ales cantitatea, nu calitatea. Nu-i a buna! Va zic eu, nu-i a buna!
...
Amu ma duc spre baia mult dorita, cada-i gata plina. Iau ultimele doua ramasite ale gresalei mele de ieri sa le am aproape, caci stiut este ca acolo unde-i cald, prinde bine ceva rece, care sa-ti racoreasca gatul... si, bineinteles, iau cu mine si intamplarile povestite de Turgheniev si-un pahar care, pe langa numele unei beri care tare mult i-a placut si lui Hemingway, ca si mie pana sa descopar nefiltrata, are gravat si numele meu, alaturi de care sta scris "Best colleague".

Sa fie cum a fost si noi sa fim sanatosi!

PS: ma simt atat de obosit!...Tare obosit, ma simt!

sâmbătă, 10 august 2013

Asemanarea dintre corida si vin


In ceea ce priveste vinul, sunt intru totul de acord cu Hemingway si il inteleg in intregime.


"Ca in toate artele, placerea consumului creste odata ce incepi sa te pricepi la arta respectiva, insa daca merg deschisi la minte si simt doar ce simt, nu ceea ce cred ca ar trebui sa simta, oamenii vor sti de prima data daca le plac sau nu luptele cu tauri. S-ar putea sa nu le placa deloc, indiferent daca este o lupta buna sau nu, si atunci orice argument este irelevant, caci pentru ei ramane valabil doar acela ca luptele cu tauri sunt evident rele din punct de vedere moral. E la fel ca si cu oamenii care nu beau vin, desi poate ca le-ar placea, pentru ca nu e bine sa faci asta.
Comparatia asta cu bautul de vin nu este chiar atat de fortata pe cat pare. Vinul este unul din cele mai civilizate lucruri din lume si, in acelasi timp, unul din acele produse naturale care au fost aduse la perfectiune si probabil ca, dintre toate produsele adresate exclusiv simturilor pe care le poate cumpara cineva, vinul ofera cea mai larga varietate de specialitati facute pentru placerea si aprecierea noastra. Poti invata despre vinuri si-ti poti educa cerul gurii cu mare placere o viata intreaga, timp in care cerul gurii devine tot mai educat si mai capabil de a aprecia ce i se ofera, iar placerea ta creste constant, chiar daca intre timp rinichii iti slabesc, incepe sa te doara degetul mare de la picior, iti intepenesc incheieturile si in cele din urma, exact atunci cand ajunge sa-ti placa mai mult, ti se interzice sa te mai atingi de vin. Tot asa, ochiul, care la inceput este un instrument bun, sanatos, ajunge in timp - desi nu mai este la fel de puternic si este slabit si uzat din cauza exceselor - sa devina capabil de a-i transmite creierului o placere care creste constant, datorita acelei stiinte sau capacitati de a vedea pe care a capatat-o. Trupurile ni se uzeaza intr-un fel sau altul si murim, iar eu as prefera sa am un cer al gurii care sa-mi ofere placerea de a ma bucura cu totul de un Chateaux Margaux sau un Haut Brion, chiar daca excesul la care m-am dedat pentru a obtine un astfel de cer al gurii aduce un ficat care nu-mi da voie sa beau un Richebourg, Corton sau Chambertin, in loc sa am matele de fier ruginit, cum le aveam cand eram copil si toate vinurile, in afara de Porto, erau amare, iar sa bei insemna sa bagi in tine destul din orice te-ar face sa nu-ti mai pese. Important este, desigur, sa incerci sa eviti situatia in care vei fi nevoit sa te lasi cu totul de vin, asa cum in cazul ochilor este important sa nu orbesti. Insa lucrurile astea tin foarte mult si de noroc si nimeni nu poate ocoli moartea printrun efort cinstit si nici nu poate sti la ce-i va folosi la un moment dat o anumita parte din corpul sau pana nu ii e pusa la incercare.
Pare ca ne departam de subiectul luptelor cu tauri, insa ce vroiam eu sa spun este ca un om ale carui cunostere si educatie se dezvolta constant ar putea sa simta o placere infinita cand bea vin, asa cum placerea de a privi luptele cu tauri poate deveni cea mai importanta dintre maruntele pasiuni ale cuiva, insa cineva care bea - nu degusta, nu savureaza, ci bea pentru prima oara - vin va sti, chiar daca nu e interesat sau capabil sa deguste bautura, va sti deci daca efectul resimtit ii place sau, dimpotriva, nu-i ceva potrivit pentru el. Cand vine vorba de vin, cei mai multi dintre incepatori prefera vinurile vechi si dulci, precum si vinurile spumoase, ca sampania nu prea seaca sau un burgund spumos - le prefera pentru ca arata mai pitoresc; mai tarziu le vor da la o parte pe toate pentru un Grand crus de Medoc, chiar daca ar veni intr-o sticla simpla, fara eticheta, acoperita de praf sau panze de paianjen, lipsita de orice element pitoresc si adapostind in ea doar un vin cinstit si delicat, usor pe limba, racoros in gura si care te incalzeste dupa ce l-ai baut. Tot asa, in luptele cu tauri, o sa-i atraga mai intai lucrurile pitoresti, un paseo, culorile, mizanscena, cutitele si molinetes, matadorul care il atinge pe taur pe bot sau ii mangaie coarnele, toate lucrurile astea romantice, dar fara rost, care le plac spectatorilor. Se bucura sa-i vada pe cai protejati de plapumile alea, pentru ca datorita lor sunt scutiti de privelistile stanjenitoare, si aplauda toate manevrele precum cele pomenite mai sus. Mai tarziu, cand in cele din urma au invatat din experienta sa aprecieze adevaratele valori ale coridei, or sa caute adevarul si cinstea - nu trucurile, ci emotia si, mereu, clasicismul si puritatea cu care sunt executate toate acele suertes, si, asa cum se schimba si gustul pentru vin, n-or sa mai vrea dulcegarii, ci sa-i vada pe cai lipsit de protectie, astfel incat fiecare rana sa poata fi observata, si sa-i vada murind, nu suferind din cauza a ceva menit sa-i lase pe cai sa sufere, dar care, in acelasi timp, ascunde acea suferinta de ochii spectatorilor. Dar la luptele cu tauri, ca si cu vinul, o sa stii de la inceput daca iti plac sau nu, in functie de efectul lor asupra ta. Exista forme ale coridei care satisfac cele mai variate gusturi si daca nu-ti place nimic din toata lupta, nici ea, luata in sine, ca intreg, nici detaliile ei, atunci inseamna ca nu esti facut pentru asta. Desigur, pentru cei carora le plac aceste lupte ar fi mai placut daca aceia carora nu le plac nu ar simti nevoia sa le declare razboi sau sa finanteze incercarile de a le suprima doar pentru ca luptele nu le plac sau ii deranjeaza - dar asta ar insemna sa cerem pre amult si, oricum, orice manifestare capabila sa starneasca atata pasiune la iubitorii ei va starni o pasiune egala si la cei care o urasc."
- Ernest Hemingway - {Fragment din "Moarte dupa-amiaza"}

marți, 6 august 2013

"D'aia ca haia țapănă!"


Această întâmplare din vremuri demult apuse, o știu de la bunica mea. 

Satul bunicilor mei, în care am copilărit, se află în mijlocul unei păduri plantate. E un sat cu multe ulițe și cu un singur drum principal și acela neasfaltat încă. Pe vremuri era un singur magazin în sat, așa că majoritatea celor trebuitoare în gospodărie trebuiau luate din Plenița, o comună cu titulatură de oraș, aflată cam la 8 km distanță peste câmpuri, sau 16 km pe drumul principal, de mașină.  
În Plenița avea loc un târg săptămânal, unde se vindeau sau se cumpărau animale, cereale și alte produse făcute de mâna omului, cum ar fi butoaie sau altele asemenea. Alături era și o piață, foarte populată în ziua de târg, pentru că oameni din zeci de sate învecinate veneau aici să vândă sau să cumpere ce aveau nevoie, în piață fiind cei care aveau de vânzare brânză și legume. Acel târg încă se mai ține și în prezent și e foarte popular în zonă, fiind vital pentru majoritatea țăranilor. 
Dacă nu erai din Plenița  nu veneai în această localitate decât în ziua de târg, pentru că atunci găseai oferte cam pentru tot ce ai fi avut nevoie în gospodărie. Și chiar dacă nu aveai nevoie de nimic, dacă tot trebuia să vii până în Plenița, tot în ziua de târg veneai, pentru că găseai multe căruțe care să te ducă și să te aducă; în plus, era un bun prilej de revedere cu cei cunoscuți sau cu neamurile din alte sate. Și prin târg oricum treceai, să mai admiri animalele de vânzare, să mai afli prețuri și poate, cine știe, prindeai și vreun chilipir la care nu te gândeai. 
După ora 11, când se spărgea târgul și piața, porneai prin Plenița luând la rând magazinele din zona centrală, pentru aprovizionare. Iar pe la amiază porneai agale spre casă, cu căruța sau pe jos, depinde cum venisei.  
  
Într-o săptămână oarecare, bunicul meu se pregătea să meargă la târgul din Plenița cu treburi. Bunica mea torsese multă lână și se pregătea să pună războiul, pentru a țese pături. Însă avea nevoie de vopsea pentru lână, iar la noi în sat nu se găsea. Așa că îi spune bunicului meu că dacă tot merge la târg, în Plenița, să se ducă și pe la magazine și să-i cumpere vopsea. I-a explicat unde găsește magazinul și ce culoare dorește. Cum bunicul meu se pricepea la culori la fel ca mine, au necesitat explicații suplimentare. Și bunica i-a zis: "Îmi trebuie o culoare ca vișina putredă". "Aha, bine" zice bunicul și punându-și basca în cap, pornește la drum. 
Pe drum se urcă în căruța unui consătean, până la Plenița. Cum era dimineață, înainte de răsărit, era cam răcoare, așa că respectivul căruțaș luase la el niște încălzitor de prună și s-au tot încălzit oamenii până la destinație. 
Acolo lume multă, hărmălaie, cunoscuți... și cu fiecare cunoscut câte un păhărel de țuică, pentru că nu s-au mai văzut de mult. Când s-a terminat târgul, era terminat și bunicul meu. 
Numa' că într-o sclipire de geniu, își amintește de ce i-a zis muierea: să cumpere vopsea pentru lână. Bine, nu cred că și-a amintit chiar asta, ci doar că trebuie să ajungă la magazinul ăla. Și a pornit clătinându-se spre magazin, pe care, prin cine știe ce minune, l-a găsit. 
A deschis ușa, a intrat nehotărât și a rămas proțăpit în mijlocul magazinului, clătinându-se și uitându-se buimac în jur. 
Văzându-l, vânzătorul îl întreabă curios: "Ce-ți trebuie, nene?" 
"Păi, eu știu?!..." replică bunicul, buimac. 
"Eu nici atât, nene, nu știu ce-ți trebuie", adaugă vânzătorul, amuzat. 
 "Păi...", încearcă bunicul meu să-și amintească, "vreau și eu... d'aia... știu și eu... d'aia, ca haia putredă". Asta a fost tot ce-a reuit să-și amintească. 
 Și, amuzat, vânzătorul i-a răspuns. 
 "Nene, eu n-am d-aia ca haia putredă, eu am d'aia ca aia țapănă!" 
 Și așa a ajuns bunicul meu fără vopsea acasă, în acea zi. 
  

luni, 5 august 2013

Începe să dai


"În loc să te gândești cum să faci să primești dragoste, începe să o dai.
 Nu există nici un alt mijloc.
 Oamenii sunt mai preocupați cum să apuce și să ia.
 Pe toți îi interesează să primească și se pare că nimănui nu-i face vreo plăcere să dea.
 Dragostea nu este o afacere, așa că încetează să ai o atitudine de am de afaceri.
 Copacii înfloresc, nu este o afacere; stelele sclipesc, nu este o afacere, și nu trebuie să plătești nimic nimănui pentru asta și nimeni nu cere nimic de la tine. Vine o pasăre, se așază la ușa ta, cântă un cântec și nu-ți cere nici un certificat și nici un semn de apreciere.
 A cântat cântecul și apoi pleacă fericită în altă parte, fără să lase vreo urmă.
 Așa crește dragostea.
 Dă și nu aștepta să vezi cât de mult poți să iei.
 Dă, ea vine, înmiită, dar vine natural.
 Vine după propria voință, nu este nevoie să o chemi.
 Când o chemi, nu vine niciodată.
 Când o chemi, o ucizi.
 Prin urmare, dă.
 Începe să dai."

 - Osho -

vineri, 21 iunie 2013

"Drumul..." care lasă sentimentele în urmă



Privind în trecut, îmi dau seama că mă aflam în pragul nebuniei. Azi nu aș mai putea simți la fel; există, acum, pare-se, un perete transparent între mine și emoțiile tari. Acum simt ceea ce e corect să simt; fac mișcările pe care trebuie să le fac. Dar nu pot să mă conving că toate astea ar avea vreo însemnătate pentru mine. Nu vreau să spun că sunt un om mort; dar că pur și simplu am început să mor, deși mai am încă vreo șaizeci de ani de viață înaintea mea. Nu sunt nefericit și nu mă tem de moarte, dar nu mai sunt tot atât de viu cum eram în seara când m-am certat cu ea. Îl privesc pe tânărul acela, nefericit, din cârciumă, cu un simțământ de sinceră părere de rău. Nu aș face schimb cu el chiar dacă aș putea, dar incontestabil că era un om mult mai de valoare decât personajul civilizat care sunt acum, după acești zece ani în care am obținut aproape tot ce dorisem vreodată. Știu ce nume mi-ar fi dat cel de atunci: "Momâia parvenită". 
Bineînțeles că nu-mi pasă dacă tânărul acela era mai înțelept, mai bun sau mai inocent decât "Momâia parvenită". Dar era de mai bună calitate: simțea intens, avea capacitatea de a suferi. De mai bună calitate pentru cel ce acceptă că o făptură omenească e destinată să aibă și unele emoții, să fie puternic afectată de ceea ce i se întâmplă, să trăiască printre oamenii din jurul său. Nu vreau să spun că trebuie să-i iubești pe oameni, ci doar că trebuie să-ți pese de ei. Eu sunt acum ca un "Cadillac" nou-nouț într-o regiune industrială mizeră, izolat prin oțel și sticlă și aer condiționat de nenorociții de afară, de ploaie și de trupurile înfrigurate și suferinde. Nu doresc să fiu ca oamenii de afară, nu vreau nici măcar să mă las târât de vreo slăbiciune, sau de vreo prostie printre obrazurile invidioase ale nenorociților, în ploaie și în mirosul specific al înfrângerii. Dar uneori aș dori să pot dori acest lucru. 
Ceea ce mi s-a întâmplat este exact ceea ce am vrut să mi se întâmple. Sunt contructorul vieții mele. Destinul, întâmplarea, soarta, norocul sau ghinionul, toate acestea pot fi alungate din istorisirea mea, ca niște actori demodați care se cramponează de un repertoriu prăfuit, pot fi goniți și lăsați să moară de foame, n-au avut vreun rol în povestea mea. Totuși, undeva în cursul acțiunii piesei, personalitatea mea ar fi putut evolua în alt chip. Ceea ce s-a petrecut cu sentimentele mele este tot atât de fantastic ca și ceea ce se întâmplă cu oțelul în timpul fabricației unei mașini americane; oțelul ar trebui să-și păstreze totdeauna o oarecare duritate, să aibă întotdeauna o anumită densitate, și nu să devină o foaie maleabilă și lăcuita. Tot astfel și sentimentele de bază ar trebui să păstreze și ele o anumită intensitate și densitate. Presupun că mi se oferise și mie posibilitatea de a deveni un om adevărat.  
"Tu clocotești în permanență, mi-a spus ea odată. Pulsezi de viață până la ultima fibră. Alături de tine, ceilalți parcă ar purta mănuși de cauciuc." 
Acum n-ar mai putea să spună asta. 

____________________________________
- John Braine,  în "Drumul spre  înalta societate"

sâmbătă, 8 iunie 2013

Povaţa unui coţcar batran



N-am sa deslusesc niciodata incalcitele ite ale amintirilor si felul cum lucruri ce pareau demult ferecate in cotloane ale mintii pe unde n-as mai fi crezut ca o sa umblu, ies subit la iveala, rasar dintr-o data in amintire atat de limpezi, desi atata vreme am trait fara sa mai am habar ca lucrurile brusc amintite, ar fi facut parte, vreodata, din viata mea. 

Nu stiu exact de ce, dar mi-am amintit de un om pe care l-am cunoscut in adolescenta mea (intr-un moment neplacut, cand ma enervase cumplit un baiat, iar eu eram plin de ciuda ca nu puteam raspunde la fel de rautacios ca el), un coţcar batran (asa am ajuns sa-l consider ulterior) care, vazandu-ma asa plin de ciuda, m-a luat deoparte si, zambindu-mi complice, mi-a spus: 
- "Daca vrei sa-l infurii serios pe adversarul tau, sa-l lovesti unde il doare, critica-l sau dojeneste-l pentru lipsa ori viciul pe care stii ca le ai tu. Imagineaza-te si... mustra-l pe el! 
In primul rand, asta are sa-i faca pe ceilalti sa creada ca tu nu ai acest viciu. 
In al doilea rand, indignarea ta va fi sincera, pentru ca... poti folosi mustrarile propriului tau cuget." 

Atunci n-am inteles prea clar ce vroia sa spuna. Acum insa... inteleg ca aceasta povata a ramas activa in subconstientul meu, pentru ca sunt constient ca am folosit aceasta "metoda", chiar daca intamplarea amintita nu mi-o mai aminteam. 

Deci, conform spuselor acelui coţcar batran (profesor de matematica), cu cat indignarea unui om e mai mare si mai sincera in privinta unui viciu sau a altei apucaturi nepotrivite, cu atat respectivul a "experimentat" mai mult ceea ce condamna. Sa fie oare adevarat? 
Am putea judeca, sincer, ceea ce nu cunoastem?
Probabil ca da, am putea judeca. E foarte simplu sa judeci ceea ce nu cunosti, sau nu intelegi. Dar trebuie sa recunoastem ca, cu cat cunoastem mai bine despre ceea ce vorbim, cu atat suntem mai convingatori.

vineri, 7 iunie 2013

Inviorarea de cu seara


Cand m-am mutat in zona unde stau acum, mini-parculetul de la intersectia bulevardului N. Grigorescu cu Camil Ressu era napadit de buruieni, chel, cu petice de iarba printre pamant batatorit, lipsit de copaci (doar cativa de dimensiuni diferite, ici si colo) si era strabatut de mici alei care se strecurau printre iarba inalta si cateva bancute stinghere. Un parculet mic, oleaca mai mare decat spatiul verde din fata blocurilor, dar totusi un mic petic de verdeata.
In decursul celor 3 ani de cand locuiesc aici, am observat, cu bucurie, transformarea acestui parculet oarecum neingrijit in ceva bine pus la punct. S-au plantat copaci, frumosi, peste care au trecut deja 2 ierni (si care au prins radacini si au crescut fara sa fie rupti sau furati), intre timp s-a plantat si gazon, care a crescut mandru si semet si care, cu regularitate, este taiat frumos. O splendoare! Aleile au parca mai mult sens, bancutele sunt mai primitoare in mijlocul verdelui crud si la umbra copaceilor. 
Scurtele alei ale acestui parculet, de cativa zeci de metri, le strabat in fiecare zi, cand vin si cand plec de acasa. Sunt o mica scurtatura a drumului spre casa.
Si-mi place parculetul: copacii frumos aranjati (nu ciuntiti), tineri, iarba verde, frageda, grasa, frumos taiata si, pentru ca totul sa fie in perfecta randuiala, de ceva vreme s-au montat in acest parculet sisteme de stropire a ierbii, pentru a o mentine verde chiar si pe seceta.
Aceste sisteme complexe de stropitori, pornesc automat, la o anumita ora, seara tarziu. Fix la acea anumita ora, in aceasta seara, eu ma aflam exact la mijlocul aleii de caziva zeci de metri din parculet, in scurtatura mea spre casa, ocazie cu care am aflat ca sistemele acestea au fost montate astfel incat sa nu stropeasca in afara parcului, dar nu s-a tinut cont deloc de micile alei din parc. mergand hotarat spre casa, cand m-a palit primul jet in spate, am tresarit si am injurat in gand dobitocul care n-are ce face si se da viteaz la ora asta, probabil beat, stropindu-ma pe mine cu apa din vreo sticla. Dar pana sa ma intorc eu cu privirea mea nimicitoare, un alt jet, venind din fata, mi-a umplut ochii si narile de apa si cum am deschis gura de surpriza, am inghitit si o mica portie de apa pentru hidratare. Pana sa-mi dau eu seama ce se intampla, eram deja fleasca, iar pana sa ies din parc alte stropitori m-au inviorat.
Si astfel "revergorat", am ajuns acasa ciuciulete, de parca as fi mers prin furtuna.

joi, 30 mai 2013

Ultima intalnire



Candva am fost prieteni buni, apropiati... dar a venit o clipa rea - si ne-am despartit, dusmani.
Au trecut ani multi... si iata ca, ajuns in orasul unde traia el, am aflat ca este bolnav fara leac si ca doreste sa ma vada.
M-am dus la el, am intrat in odaie... privirile noastre s-au incrucisat.
Abia l-am recunoscut. Doamne! ce facuse din el boala!
Galbejit, uscat, chel cu totul si cu cioc carunt, sedea numai intr-o camasa anume taiata bucati.... nu putea sa indure apasarea hainelor celor mai usoare. Imi intinse brusc o mana infricosator de slaba, roasa parca de un caine, si ingaima cu greu cateva vorbe de neinteles - salut sau dojana, cine stie? Pieptul chinuit se ridica si se lasa in jos si pe luminile micsorate ale ochilor, care se aprinsera deodata, se ivira doua lacrimi zgarcite, de suferinta.
Inima mi se stranse in piept... M-am asezat pe un scaun alaturi de el si... lasand fara voie ochii in pamant in fata acestei groaze si uraciuni, i-am intins de asemenea mana.
Dar mi s-a parut ca nu mana lui o luase pe a mea.
Mi s-a parut ca intre noi sta o femeie inalta, blanda, imbracata in alb. O haina lunga o infasoara din cap pana in picioare. Ochii-i palizi, adanci, nu se uita nicaieri; buzele-i severe, albe, nu rostesc niciun cuvant.
Femeie aceasta ne-a unit mainile... ea ne-a impacat pentru totdeauna.
Da... ne-a impacat moartea.
- I.S. Turgheniev -

miercuri, 3 aprilie 2013

Privire fixa


Animalele sunt tare iscusite la privitul fix si nu le deranjeaza... si nici nu te fac sa te simti stingherit. Te pot fixa minute intregi cu privirea, fara sa te faca sa te simti aiurea.
Daca un om, un seaman, se uita fix la tine cateva clipe, il intrebi contrariat: "Ce e? Ce te holbezi asa la mine?"
Un animal nu are ratiune.
Un animal nu minte, nu are nimic pe suflet, de aceea te poate privi fix, calm.
Un animal nu are "ganduri murdare", "ganduri ascunse" sau pareri ironice, de aceea nu te deranjeaza ca se uita fix la tine (cu exceptia animalelor agresive sau carnivore, a caror privire poate fi amenintatoare sau "pofticioasa").
Un animal te priveste, pur si simplu. Si asta nu te deranjeaza.
_____________________________
Zimbrul din imagine a fost fotografiat in data de 24.03.2013, in timpul unei ture de bicicleta la Zimbraria Neagra (jud. Dambovita). 
Foto: Florin Petre

duminică, 17 februarie 2013

Visul (Ce caut eu aici?)





Pe la ora 17 m-am bagat la somn, cu gandul sa dorm o juma' de ora. Niciodata nu-mi iese asta - cand dorm dupa masa, sa dorm exact atat cat imi propun. De obicei dorm dublu, sau nu ma mai trezesc pana a doua zi dimineata.
De data asta m-am trezit pe la 19:52.

In somn, visam ca urcam un horn stancos, abrupt si destul de dificil. Nu aveam idee unde sunt, ce e cu mine acolo, dar continuam sa ma catar. Eram singur. La un moment dat, m-am intrebat daca o mai fi fost cineva, vreodata, pe aici.
Si cum urcam eu, dintr-o data hornul s-a largit si a devenit mai putin abrupt. Am gasit pe dreapta o grota oblica. M-am asezat in ea, m-am intins rezemat de peretii grotei, in pozitie oblica, am pus mainile sub cap si ma odihneam, cand privirea mi s-a abatut pe tavanul grotei, care era la o distanta mica de mine (il puteam atinge), unde am vazut, scris cu fum, urmatoarea intrebare: "De ce esti aici?"
Am scos un pix si am mazgalit cu el raspunsul (nu ma intrebati de cand scriu pixurile pe pereti, dar raspunsul a iesit destul de vizibil si, culmea, citet): "Pentru ca pot."
Apoi, am pornit mai departe, pe horn in sus, intrebandu-ma cine o fi scris acea intrebare?
Tot catarandu-ma, am iesit dintr-o data intr-un fel de amfiteatru, intr-un spatiu larg, cu fundul aproape plat, in intregime stancos. Eram inconjurat din toate partile de pereti stancosi si inalti, inaccesibili. Mi-am dat seama ca mai departe nu am cum sa ma duc. Trebuia sa ma intorc pe unde am venit. N-aveam niciun stres ca n-am nicio coarda la mine si nici nu simteam ca mi-ar trebui.
M-am apropiat de peretele stancos al amfiteatrului, pe partea dreapta si, cu o bucata de piatra ce semana cu creta, m-am apucat sa mazgalesc ceva. Cand am terminat, am citit ce-am scris si mi-a placut atat de mult. Atat de mult!
Era cel mai sincer lucru pe care-l scrisesem, era adevarul pur... asa-mi parea mie.
Dar... desi am recitit de multe ori, in vis, acea fraza, si am repetat-o si cu voce tare (tot in vis), am uitat-o!
Nu-mi mai aduc aminte care era acea fraza, desi imi parea atat de clara! Tot ce tin minte, e ca fraza continea urmatoarele cuvinte: "arta ipocriziei" si "constrangere". Dar nu mai am idee nici in ce ordine erau aceste cuvinte in fraza si nici care erau celelate cuvinte care, impreuna cu acestea, dadeau sens frazei.
Am inceput sa cobor, pe horn. Ma descataram linistit si, cum ma descataram eu asa, situatia imi amintea de filmul "Fiul muntilor", pe care il vedeam cand eram mic.
Am ajuns din nou la grota in care m-am odihnit si, din nou, am facut un scurt popas. Citeam intrebarea si raspunsul meu de pe tavan si atunci am scos pixul si am completat cu un nou raspuns. "Pentru ca vreau."
Si m-am intins din nou, cu mainile sub cap, recitind intrebarea aceea si cele doua raspunsuri ale mele si ma intrebam daca va vedea cineva, vreodata, aceste cuvinte de pe tavan si daca da, oare va sti ca raspunsurile apartin aceleiasi persoane, sau va crede ca sunt scrise de persoane diferite?

Si cum sedeam eu si meditam asa, dintr-o data peisajul se schimba brusc, sub mine si in jurul meu. Eram pe o faţă de munte cu o inclinatie mare, ma chinuiam sa inaintez in sus. Era zapada, toata numai placi de vant. Am privit in urma si mi-am vazut urmele. Venisem pe langa un perete de stanca, iar acum trebuia sa fac o traversare. Nu-mi placea. Stateam incordat, sprijinindu-ma in zapada si cu genunchii si ma tineam de un colt de stanca iesit din zapada. Mai jos de mine, chiar in dreptul meu, la vreo 15-20 de metri, erau cei doi prieteni care, de putina vreme, "se pricep la avalanse"... Stateau pe loc, sub mine, urmarindu-ma daca pot inainta si eu gandeam: "Tot nu s-au invatat minte! De ce naiba stau sub mine? Daca se rupe zapada cu mine, ii ia cu totul, ii ingroapa!"
M-am intors cu fata spre deal. Panta mare, iar eu habar nu aveam de unde venim si incotro ne ducem.
Privind in sus, m-am intrebat: "Ce caut eu aici?"
Si in acel moment zapada s-a rupt sub mine si am luat-o cu viteza la vale, cu fata in jos. Alunecam lungit pe burta, cu fata in zapada, cu mainile intinse deasupra capului, curgeam la vale si nu puteam face nicio miscare si zapada ma acoperea. Alunecarea nu era deloc lina. Simteam o presiune din ce in ce mai mare pe tot corpul, eram strans ca intr-o menghina si respiram din ce in ce mai greu... iar intunericul se facea din ce in ce mai gros. Ma simteam din ce in ce mai strans in menghina, nu mai puteam sa respir, simteam cum curg la vale si dintr-o data faţa a inceput sa-mi amorteasca in diverse locuri, pe care, brusc, le simteam umflate... ma loveam de stanci, in alunecare.
Am mai apucat sa gandesc doar "Asta e..." (dar constientizarea acestui gand a fost, probabil, cel mai groaznic moment pe care l-am cunoscut vreodata, chiar si in vis) si, dintr-o data, s-a facut liniste.

Aveam ochii deschisi si ghiceam cate ceva, prin semi-intuneric. Mi-au trebuit cateva secunde bune ca se realizez ca priveam spre scaunul de la biroul meu, din camera. Ma trezisem.
Am scos un oftat din adancul sufletului.

Si, deja treaz fiind de cateva secunde, dintr-o data am sarit din pat, aproape aruncand pilota, privind undeva in spatele meu, prin perete si gandind disperat: "Ei unde sunt? I-a ingropat avalansa!"
Si apoi m-am inmuiat, dintr-o data... "Stai, dom'le, calm, ca te-ai trezit deja, ce dracu'!", m-am linistit eu, singur, si m-am intins rasufland usurat, in pat.
Si, privind tavanul, am inceput sa rad.

_____________________________
* Fotografia a fost facuta in 2005

miercuri, 13 februarie 2013

Constientizare


De la Nichita Stanescu citire: "Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta uneori oamenii sunt in aparenta schimbatori sau au umori diferite. De fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre tine insuti."
Am observat ca, in ultimii doi ani, m-am folosit destul de des de acest citat; probabil pentru ca devin din ce in ce mai constient de "imprevizibilul" firii mele. Acum pot zambi cu soarele si luna, cum spunea un vers ce-mi vajaie prin cap, iar in clipa urmatoare ceva din jur ma poate face sa uit complet de aceste astre minunate si nu numai de ele. Dar n-am zis niciodata ca as fi un om perfect si nici n-am sa sustin vreodata asta. Numai eu stiu cat de departe sunt de ceea ce cred eu ca ar trebui sa insemne perfectiune.

Dar in fiecare lucru pe care il fac, pun pasiune. O, da! Si consider ca fiecare zi traita, fiecare persoana intalnita, fiecare km strabatut, reprezinta un reper in drumul meu catre ideea de OM.
In tot ceea ce facem, trebuie sa punem si un strop de pasiune. Astfel, tot ce va iesi din mainile noastre, sau din mintea noastra, va pastra un strop din noi insine.
Nu pot sa nu pun un strop din personalitatea mea in tot ceea ce fac, chiar daca nu tot timpul acel strop este unul dulce. Dar oricum ar fi el, in rezultatele straduintelor mele se va regasi si acel strop din mine, care am fost la un moment dat, iar aceste rezultate (fie ele ceva tangibil ori doar amintirile unor persoane) vor continua sa vorbeasca lumii despre mine chiar si atunci cand urmele pasilor mei se vor fi sters demult de pe pamant.
Aceasta e singura "nemurire pamanteana" in care pot sa cred.

Uneori am uitat sa ma deschid spre necunoscutul fascinant al vietii si mi-am lasat inima sa rugineasca in tipare. Alteori nu.
Am avut curajul noului acolo unde totul parea catalogat, clasat.
Am avut momenetele mele de ratacire, cand am optat inconstient pentru interpretari dureroase ale realitatii, cand eu ma percepeam lipsit de alegeri sau de putere. Dezvoltam sentimente de tristete, revolta, neputinta in loc sa interpretez situatiile pe care le traversam intr-un mod care sa ma mobilizeze sa rezolv problemele.
Si as vrea sa spun ca de acum nu voi mai fi asa, ca am inteles ce anume era gresit si nu voi mai repeta greseala, dar stiu ca nu as avea dreptate. Pentru ca stiu ca sunt dominat de ceea ce simt, nu de ceea ce gandesc si asa voi ramane.

The Life of Pi (tardiv)




Am mai spus-o si-o repet: "The Life of Pi" e filmul care mi-a placut cel mai mult, din ultimii vreo 3 ani si pe care chiar il recomand, fara retineri.

Are de toate, insa cu masura si fara a exagera. Are si un strop de fantezie, dar fara sa depaseasca sfera posibilului, adica fara sa-l transforme intr-un basm. Si e foarte inteligent si profund, fara kitsch-uri si fara faze deja fumate (dar cu care mergi la sigur, pe segmentul consumatorului fara pretentii). Iar finalul e atipic pentru Hollywood - pastreaza caracteristicile lumii reale, fara niciun rabat de la normalitate, chiar daca, probabil, asta ar fi "cucerit" mai mult publicul.
E un film cu imagini spectaculoase, pe care il recomand in varianta 3D. Un film care, ca mesaj si punere in scena, trimite in derizoriu banala poveste din Avatar (desi nu cred ca sunt din aceeasi categorie).
Un film fara inghesuaiala de la The Hobbit, dar de la care pleci cu ceva!

Si e tare fain sa vezi filme 3D. 
La acest film, de exemplu, mi-a intrat odata o pasare de mici dimensiuni in ochi, mi-a trecut pe la ureche un peste zburator de m-a facut aproape sa sar pe scaunul vecin, iar pacatosul ala de trigu m-a facut de cateva ori aproape sa indoi manerul de la scaun. Odata era cat pe ce sa dau din maini sa ma apar de ghearele lui.

Si am oftat din adancul sufletului, plin de griji, atunci cand, dupa toate cate se intamplasera, in departare am vazut norii cumulonimbus cum veneau, cu furtuna cu tot... intr-atat de mult a reusit sa ma prinda filmul.
Repet: IL RECOMAND!

Eu am vazut filmul pe 26 decembrie 2012, dar inca mai ruleaza in cinematografele din capitala, 3D.

vineri, 4 ianuarie 2013

Relatii in deriva




Cand relatiile umane de dragoste esueaza (relatiile niciodata nu esueaza cu adevarat, decat in sensul strict omenesc, adica ele nu produc ceea ce vrem noi sa produca), ele esueaza pentru ca s-a intrat in aceste relatii din motive gresite.
Majoritatea oamenilor intra intr-o relatie , gandindu-se mai degraba la ceea ce pot sa obtina din ea, decat la ceea ce aduc ei in ea.
Scopul unei relatii, insa, este acela de a decide ce parte din tine ai vrea sa se arate, nu ce parte din celalat ai putea sa capturezi si sa pastrezi.

E foarte romantic sa spui ca tu erai "un nimic" pana cand nu a aparut o anumita persoana, dar aceasta nu este adevarat. Ba, chiar mai rau, arunca asupra acestei persoane o povara incredibila de a fi ceea ce el sau ea nu este cu adevarat.
Nevrand sa te dezamageasca, ei incearca din rasputeri sa fie si sa faca niste lucruri, pana cand nu mai pot.
Nu mai pot sa se incadreze in imaginea pe care tu ai construit-o despre ei, nu mai pot sa ramana in rolurile pe care tu le-ai dat sa le joace si, astfel, creste resentimentul si urmeaza mania.
In cele din urma, aceste persoane incep sa-si ceara inapoi adevarata lor fata, actionand tot mai mult in concordanta cu ceea ce sunt ei de fapt, fata de ceea ce ai fi vrut tu sa fie. Din acest moment, tu spui ca ei "s-au schimbat".
E foarte romantic sa spui ca, din clipa in care a intrat cineva special in viata ta, te simti desavarsit. Totusi, scopul unei relatii nu este de a avea o alta persoana care sa te desavarseasca, ci de a avea pe cineva cu care sa impartasesti desavarsirea ta.

"Problema" este atat de simpla, atat de elementara si totusi atat de tragic de prost inteleasa: cele mai mari vise ale noastre, cele mai inalte idealuri, cele mai dragi sperante sunte legate de persoana iubita, mai degraba decat de Sinele nostru iubit. Testul realtiei noastre este legat de cat de bine s-a incadrat celalat in idealul nostru si de cat de mult ne-am ridicat noi la idealul lui sau al ei. TOTUSI, SINGURUL TEST ADEVARAT ESTE CAT DE BINE NE-AM RIDICAT NOI LA IDEALUL NOSTRU.
Fiecare persoana din interiorul relatiei trebuie lasata sa-si faca griji, nu in legatura cu celalat ci numai, numai, numai in legatura cu propriul Sine. Acest lucru poate parea ciudat, pentru ca ni s-a spus ca, intr-o relatie de cea mai inalta calitate, iti faci griji numai pentru celalalt. Insa, o relatie esueaza tocmai datorita concentrarii noastre asupra celuilalt - a obsesiei noastre pentru celalat (a dorintei noastre ca celalat sa fie ceea ce speram noi).
Cum este celalat? Ce face celalat? Ce are celalat? Ce spune celalat? Ce vrea? Ce cere? Ce gandeste? Ce spera? Ce planuieste?
Nu conteaza ce este, face, are, spune, vrea, cere celalat. Nu conteaza ce gandeste, spera, planuieste celalat. Singurul lucru care conteaza este ce sunt eu fata de toate aceste lucruri.

N. D. Walsch

______________________________________

Pai cum am putea fi fericiti intr-o relatie, dragii mei, daca ne concentram asupra celuilalt cu toate sentimentele noastre (pozitive sau negative), cu toate asteptarile noastre, si daca nu ne gandim in primul rand la ce suntem noi in acea relatie? Cum putem fi fericiti daca doar asteptam de la celalat sa se ridice la nivelul asteptarilor noastre despre el, cand stim ca singura sursa a dezamagirilor o reprezinta asteptarile?

Toti au asteptari de la celalat, dar aproape nimeni nu are asteptari de la el insusi intr-o relatie.

Dar toate-s vechi si noua toate. Vom continua sa pornim relatii incercand sa ne ridicam la nivelul asteptarilor altora (adica sa nu fim ceea ce suntem sau am vrea sa fim noi, ci ceea ce credem ca ar vrea ceilalti) si avand asteptari de la celalat. Adica vom continua sa traim in greseala, considerand ca asa e normal, pentru ca asa am fost invatati. Si vom ura, si vom dispretui, si vom plange, si vom suferi, si vom numi  viata urata si ne vom injura soarta, fara sa intelegem ca totul vine dintr-o perceptie gresita a ideii de relatie.
Si astfel, cu timpul, locul romantismului in viata multora dintre noi, va fi luat cu succes doar de reumatism... Si ne vom considera indreptati-ti sa spunem ca am devenit asa datorita relatiilor pe care le-am avut, pentru ca, mama mamii lor, aia sau alea cu care eram intr-o relatie n-au stiut sa ne fie noua pe plac si au facut la fel ca noi: au asteptat ceva de la noi, in loc sa se straduiasca sa ne fie noua pe plac!

Vom continua sa asteptam "ceva" de la ceilalti, pe motiv ca ii iubim, in loc sa asteptam de la noi insine si sa oferim.