"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

duminică, 31 august 2008

"Bătrânul şi marea"

“A man can be destroyed but not defeated.”

Nu neg de la bun început faptul că Ernest Miller Hemingway (a se pronunţa în gând, accentuat, cu spaţii semnificative între fiecare nume), poreclit Papa, m-a fascinat dintotdeauna, prin tot ceea ce a realizat. Este, după părerea mea, autorul ale cărui scrieri pot satisface aşteptările oricărui tip de cititor şi, probabil, cel mai cunoscut scriitor american. Întâmplarea a făcut să-mi cadă cărţile sale în mână, aproape în ordinea cronologică în care au fost scrise, şi astfel, odată cu alte informaţii care îmi parveneau despre el, din diverse surse, am observat că întreaga sa operă are un caracter autobiografic destul de evident. Multe din povestirile regăsite în lucrările sale sunt întamplări reale, pe care le-a trăit sau le-a aflat de-a lungul carierei sale de jurnalist. Inclusiv povestea din Bătrânul şi marea (1952), pentru care a primit două prestigioase premii (Pulitzer-1953 şi Nobel-1954), are la bază o întâmplare reală despre care Hemingway a scris în 1936 în revista Esquire. Articolul se numea “Pe apele albastre - Scrisoare de pe Gulf Stream” şi povestea despre un batrân pescar a cărui pradă fusese devorată de rechini, insă el a supravieţuit.

Să urmărim sfârşitul articolului: “După ce l-a legat de barcă, rechinii au şi început să muşte din marlin, şi bătrânul s-a bătut cu ei, singur, în barca aceea care aluneca pe apele Gulf Sreamului, lovindu-i cu măciuca, împungându-i cu cuţitul, lovindu-i cu vâsla, până când a căzut epuizat şi rechinii au mâncat din peşte cât au vrut. Când l-au găsit ceilalţi pescari, bătrânul, aproape înnebunit de pierderea suferită, plângea, iar rechinii dădeau târcoale încă bărcii.”

Anii care au urmat de la respectiva întamplare până la scrierea cărţii au reprezentat un prilej de reflecţie pentru scriitor. ”Aveam impresia că totuşi n-aş fi în stare să scriu această povestire… Am început să studiez satul (Cojimar) cu atenţie. Când , 13 ani mai târziu, m-am apucat să scriu cartea, cred că ştiam totul despre aceşti oameni: cum trăiesc, pe cine iubesc, pe cine urăsc şi ce le este indiferent. Cunoşteam fiecare familie din sat şi viaţa fiecăruia. Am considerat necesar să iau doar o părticică din viaţa lor. Un crâmpei prin care am încercat să exprim toată căldura acestor oameni.”

Bătrânul şi marea, în concepţia mea (şi am certitudinea că nu sunt singurul care gândeşte aşa), este o carte ce vorbeşte, în primul rând despre singurătate, despre bătrâneţe, dar şi despre speranţă, despre voinţă, despre experienţă, despre puterea de a îndura, precum şi despre păstrarea individualităţii şi despre regăsirea ce-ţi poate da un sens vieţii. Majoritatea ideilor sunt transmise prin monologul interior al bătrânului şi prin gândurile sale, acest lucru sporind senzaţia de singurătate. Această carte mi-a fost oferită cadou în seara de Crăciun, iar până a doua zi am si citit-o. Trebuie să mărturisesc că, înainte de a avea habar despre ce este vorba în ea, îmi făcusem fel şi fel de închipuiri, influenţate de succesul pe care l-a avut şi de premiile luate. Am rămas surprins când am văzut ce mică e şi fără glas după ce am terminat-o. Nu se poate, am gândit! Cât de simplă e! De fapt, cât de simplu scrisă e! Şi ore întregi am rămas sub efectul acestei cărţi, al simplităţii ei şi al înţelesurilor ce încă mi se dezvăluiau în minte.

Unul din ele ar fi acela că omul este supus unor neîncetate încercări din partea naturii şi nu rareori este strivit de ea. Sau că acel om care acceptă să fie singur, punând preţ pe demnitatea solitudinii, sfârşeşte prin a fi cuprins de nelinişte şi începe să resimtă înstrăinarea ca pe o povară.

Şi nu pot spune că nu m-am recunoscut şi eu în bătrînul Santiago (personajul principal al acestei cărti), simţindu-mă pierdut în această mare numită de noi lume, peştele meu spadă confundându-se cu idealurile si speranţele mele, pe care, încetul cu încetul, lumea le sfîrtecă precum rechinii.

De asemenea, cartea este plină de simboluri şi însuşi Hemingway, prin declaraţia sa, ne induce această idee: ”Am încercat să fac un bătrân adevărat, un băiat adevărat, o mare adevărată şi un peşte adevărat şi rechini adevăraţi, dar dăcă i-am făcut destul de bine şi de adevăraţi, vor însemna multe lucruri.”

La doi ani după publicarea acestei cărţi, autorul a câştigat Premiului Nobel pentru literatură. Motivaţia Juriului Nobel: "Pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan".

Sunt voci care susţin că o altă motivaţie ar fi fost faptul că „a descoperit limbajul universal”.

Povestea cărţii este simplă: bătrânul Santiago, un pescar urmărit de ghinion şi chinuit de gândul că timp de optzeci şi patru de zile nu a prins nimic, deşi a vâslit zilnic prin valurile mării cu firele undiţelor întinse, iese şi în a opt zeci şi cinci-a zi pe mare, propunându-şi ca de data asta să se ducă mai în larg decât de obicei. Ghinionul din ultimele zile îl face să fie privit ca un stigmatizat de către ceilalţi pescari, care chiar încep să-l evite pentru a nu se molipsi şi ei de la ghinionul lui. Ca singură mulţumire sufletească, îi rămâne ucenicul său, un baieţel pe nume Manolin, care îl indrăgeşte mult si care îşi pune bazele în experienţa lui, rămănăndu-i alături chiar şi atunci când părinţii îl îndeamnă să caute alţi pescari mai norocoşi. Între cei doi există o încredere reciprocă: ”Dar nu-i aşa ca noi avem încredere unul în celălalt?”. Atât discuţiile cu băiatul, precum şi atitudinea acestuia, îi insuflă bătrânului o oarecare doză de optimism şi dorinţa de a-şi demonstra în primul rând sieşi că încă mai poate reuşi, chiar cu preţul vieţii. Revigorantă pentru bătrân este şi dorinţa băiatului de a continua să înveţe de la el: ”Dar de acum înainte pescuim împreună, fiindcă mai am multe de învăţat.”

Totuşi, în acea zi, bătrânul iese singur pe mare, aventurându-se în larg mai mult decât de obicei. Amintirile din tinereţea lui plină de succese i-au dat puterea de a trece peste eşecul ultimelor luni, iar această a optzeci şi cincea zi, îşi spune că trebuie să fie una cu noroc.

Va reuşi sau nu? Răspunsul îl veţi afla în paginile cărţii.

Aprecieri critice: “…a transformat condiţia eroului său din cea a omului care gandeşte despre soarta sa în aceea a omului care acţionează, dată fiind această soartă… Eroul lui Hemingway nu ignoră condiţia iniţială a eşecului omului în societatea în care trăieşte. Esenţial pentru el rămâne însă posibilitatea de a îndura cu demnitate acest eşec şi dacă e posibil a transforma acest eşec în graţie.”

Sfârşitul romanului e unul din cele mai emoţionante, fiind şi motivul pentru care, după ce am terminat de citit, a fost nevoie de o bună bucată de vreme să pot articula cuvinte. „Dormea bătrânul şi visa lei…”

Şi totuşi, e o carte atât de simplă, care se citeşte atât de uşor si de repede! De-a dreptul fascinantă. E “marca” Hemingway!

Pentru cei care nu ştiu încă, există şi un filmuleţ animat (cu o durată de 20 de minute). Recomand însă vizionarea acestuia după ce veţi fi citit cartea.

Filmul animat poate fi văzut aici -> partea 1 si partea 2

____________________________________

Acest articol şi altele asemenea le găsiţi aici, in secţiunea "Carte"

Niciun comentariu: