"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

luni, 18 aprilie 2011

Nedumerire



Deşi am păşit deja, cu încredere, în al 31-lea an al vieţii mele, când se întâmplă să mă mai abordeze oameni pe stradă cu diverse întrebări, indiferent de vârsta interlocutorului meu, invariabil, străinii mi se adresează cu băiatu'. Încă băiatu'?!
Păi pe când eram eu puradel, omul la 30 de ani, în abordările de pe stradă era deja domnu'... "Domnu', nu vă supăraţi, cum ajung şi eu pe strada...”
Aşa că stau eu şi mă întreb - care va fi oare momentul trecerii mele de la băiatu', la domnu'? Şi la ce vârstă se va întâmplă asta? 33? 35? Că e limpede că la 40 de ani nu voi mai avea cum să fiu abordat cu apelativul băiatu'. Dar cu ce voi fi mai diferit, atunci? Ce-mi lipseşte acum, dar voi avea la 40 de ani, pentru a fi numit domnu'? Ridurile? Chelia? Oare burtica? Dar nu, nu e asta, că sunt destui oameni chiar trecuţi de 40 de ani, fără riduri, cu păr în cap mai mult decât am eu acum şi fără burtică. Atunci?
Aş putea oare îmbătrâni (şi aici mă refer doar la îmbătrânirea trupească) în câţiva ani, cât n-am reuşit în 30?
Ce anume va determina, în viitor, necunoscuţii să nu mă mai ia drept un băiatu', adică un adolescent şi să mă considere domnu', adică adult? Ceva din aspectul fizic? Din vestimentaţie, din felul cum voi păşi pe asfalt?... ceva din atitudinea pe care o voi emana? Sau câte puţin din fiecare?
Ce determină acum un trecător să mă considere un adolescent şi ce se va fi schimbat la mine când toţi necunoscuţii mă vor considera un adult şi de vor dori să mă întrebe ceva, mi se vor adresa cu "Nu va supăraţi, domnu'?...”

Şi pot paria pe următorul lucru: că dacă azi voi umbla pe stradă cu un copil de mână, dacă m-ar aborda cineva cu vreo întrebare, mi s-ar adresa sigur cu domnu' (asta în cazul în care nu va folosi universalul "nu va suparati”, fără niciun domnu', sau băiatu', sau bă, etc.).
Asta să fie, oare, DIFERENŢA?
Şi dacă ar fi asta şi aş avea acasă un copil, ieşit pe stradă fără el, cum aş fi: domnu' sau tot băiatu'?
Adică de unde ar putea şti, în prezent, un trecător, dacă am un copil ori nu? S-ar vedea ceva diferite la mine, ori în atitudinea mea?

Hm... oare ce ne-am face fără întrebările retorice?


Între timp, acest pământ mă îndură deja de peste 30 de ani iar eu, în tot acest timp, n-am făcut nimic... 
...nimic altceva decât să-mi trăiesc viaţa în modul cel mai plăcut, comod sau convenabil cu putinţă şi uneori, în modul cel mai firesc pe care mi l-a oferit clipa. Rezumând, am trăit cum m-am priceput eu mai bine.
 
Să fie oare, acest lucru, tot ceea ce contează?