"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

miercuri, 24 decembrie 2008

Sarbautori fericite!

Cateva clipe prin Craiova, iar maine, 25 decembrie, sper sa gasesc ocazie spre satul bunicilor mei.

In weekend intentionez sa ma intorc, iar luni voi porni spre partiile de la Straja, unde voi intampina noul an. Sarbatori Fericite va doresc tuturor. Si nu uitati: viata unui om are sens doar prin varietatea lucrurilor pe care le are ca amintire.

PS (17.01.2009): Printr-o fericita intamplare, am reusit sa ajung pe 25 dimineata la tara, cu masina unchiului meu. Revelionul l-am petrecut cum era planuit, la Straja, unde am schiat 5 zile.

Melodia pe care o postasem aici, am sters-o, pt ca nu era melodia pe care o cautam. O voi posta ulterior. versurile melodiei la care facusem referire le gasiti in comentariu.

Fulgi de zapada

Poate ca esti intr-o picatura de ploaie si ai sa-mi cazi in par, intr-o zi. Sau poate vei fi un fulg si ai sa-mi cazi in palma. Si ai sa te topesti. Iar!
Poate ca eu sunt de vina, ca sunt prea cald.
Poate...

Ce viata scurta are un fulg! Se formeaza si atinge pamantul, in cateva minute. Cele cateva minute reprezinta viata lui de fulg. Dar nu conteaza cat timp traiesti – important este cum traiesti!Si ceea ce e cel mai important, este ca un fulg nu dispare. Odata ajuns pe pamant, se uneste cu toti cei asemenea lui, formand un tot unitar, de neoprit: omatul. Odata ajuns aici, desi fulgul isi pierde propria identitate, participa cu propriile-i forte, nesemnificative, in intarirea puterii omatului. Iar acesta, poate fi devastator. Caci putine fenomene naturale fac mai multe distrugeri intr-un timp atat de scurt, precum avalansele. Odata indeplinita misiunea pe care o are, oricare ar fi ea, chiar si omatul isi pierde identitatea, transformandu-se in suvoaie de apa, uneori chiar in viituri, urmandu-si necontenit drumul spre mari si oceane. Astfel, fulgul se reintoarce de unde a pornit, pentru a purcede iar la drum; intr-o noua viata, cu o noua misiune. Asa e si cu noi! Dar cum am putea oare face ca in viata asta, cea prezenta, sa nu trecem prin ea fara a lasa ceva in urma? Ceva care sa aminteasca generatiilor viitoare ca o data am trecut si noi pe aici? Sa traiesti clipa, sa iti traiesti viata din plin, s-ar putea ca la un moment dat sa nu te mai multumeasca. Sa simti ca mereu se intampla lucruri noi, dar ca toate trec si nu ramane nimic in urma. E intradevar rusinos sa fii astfel dus de nas de viata, e de ras si de plans! Ori traiesti, iti lasi simturile sa-si faca de cap si atunci poti gusta, ce-i drept, voluptati supreme, dar nu ai nici o aparare impotriva efemerului; esti o ciuperca de padure, azi impestritata de culori frumoase, dar putrezita maine. Ori te aperi, te inchizi intr-un "atelier" si cauti sa inalti vietii fugare "un monument" - si atunci trebuie sa renunti la viata, nu mai esti decat o unealta, stai intradevar in slujba nepieirii, dar in acelasi timp te usuci si-ti pierzi libertatea, plenitudinea si placerea vietii.
Ah, si viata intreaga nu capata sens decat daca pot dobandi si una si alta, daca viata nu ar fi ciopartita de acest searbad ori-ori. Sa crezi fara sa platesti cu pretul vietii! Sa traiesti fara a renunta, totusi, la nobletea creatiei! Oare nu e cu putinta? Poate ca exista oameni care izbutesc asa ceva. Poate ca exista soti si parinti carora, fidelitatea, nu face sa le piara placerea simturilor? Poate ca exista sedentari, carora lipsa libertatii si a primejdiilor nu le seaca, totusi, inima? Poate. De vazut inca nu am vazut niciunul...
Toata existenta pare sa se intemeieze pe dualitate, pe contrarii; esti femeie sau barbat, rational sau simtitor, bun sau rau, urat sau frumos, etc. - nicaieri nu poti trai concomitent inspiratia si expiratia, barbatia si feminitatea, libertatea si ordinea, instinctul si spiritul, intotdeauna unul trebuie platit cu pieirea celuilalt si intotdeauna si unul si celalat sunt la fel de importante si demne de a fi traite! Femeile au, poate, o soarta mai usoara. Pe ele natura le-a plamadit astfel incat placerea isi aduce ea insasi fructul si din fericirea dragostei se naste copilul. La barbat, aceasta fertilitate simpla este inlocuita de nostalgie. Oare Dumnezeu, care le-a oranduit pe toate in felul acesta, a fost suparat sau a ras pe seama propriei sale creatii? Nu, nu a putut fi suparat daca a faurit cerbii si caprioarele, pestii si pasarile, padurea, florile, anotimpurile. Dar fisura strabate totusi creatia Lui. Si de ce sa fie aceasta nostalgie si insatisfactie un pacat? Nu din ea se isca oare tot ce este frumos si sacru, tot ce omul a creat si i-a redat lui Dumnezeu, in chip de ofranda a recunostintei sale? Oricum ar fi, atata timp cat viata mea este o gradina in care infloresc flori vrajite nu am voie sa ma plang.

Marturisire

Marturisirea unui calugar de la o manastire de pe muntele Athos, in fata autorului grec Nikos Kazantzakis, in vremea tineretii acestuia. La varsta de aproximativ 70 de ani, calugarul i-a marturisit ca, in urma cu 30 sau 40 de ani, cand a fost trimis pentru singura data „in lume” cu treburi ale manastirii, a cunoscut femeia pentru prima si singura data in viata sa, si asta dupa ani lungi de calugarie, intr-un moment de nebunie (care a durat o noapte intreaga), dupa ce zile intregi fusese urmarit in ganduri de imaginea sanului ei dezgolit, cand isi alapta copilul la poarta de la intrarea intr-o manastire.
Iata cateva fragmente din cuvintele calugarului, asa cum si le aminteste Nikos Kazantzakis:
Um mare ascet a spus: daca stai linistit si auzi doar chemarea unei vrabiute nu-ti mai regasesti pacea dinainte. Daca ciripitul unei vrabiute ne tulbura inima, atunci ce poate face sanul dezgolit al unei femei? Nu uita, eram foarte tanar cand am intrat in manastire si nu cunoscusem nici o femeie. Dar ce spun nu cunoscusem! Nu atinsesem niciodata nici o femeie. Ce era de facut? Cum puteam sa-l alung pe satana? M-am apucat de post si de rugaciuni, am luat biciul cu care manam vitele la lucru si mi-am biciuit trupul cu furie pana cand s-a facut tot o rana. Iarasi zadarnic, zadarnic! Daca lumina lampii descrestea un pic eu vedeam sanul alb stralucind in intuneric.”

Si intr-o noapte s-a intamplat.

Cati ani au trecut de atunci? Treizeci? Patruzeci? Nu, nici un an n-a trecut; timpul s-a oprit. Ai simtit vreodata in viata ta cum timpul se opreste? Eu am simtit. De treizeci de ani ii deschei bluza si descheiatul nu se mai sfarseste. A ramas cu mine pana in zori, n-am mai lasat-o sa plece. Dumnezeule mare, ce bucurie a fost, ce usurare, ce inviere! Viata intreaga fusesem rastignit, dar in noaptea aceea am inviat. Dar mai e ceva, un lucru teribil: am simtit pentru intaia oara ca Dumnezeu era langa mine, venea cu bratele deschise. Ce recunostinta, ce rugaciuni am inaltat in noaptea aceea, pana la ziua, cum mi s-a deschis inima si l-am primit pe Domnul! Pentru prima oara in viata mea, oh, citisem inainte in scriptura dar erau numai vorbe, pentru prima oara in viata mea inumana, lipsita de bucurie, am inteles cat este de bun si cat de mult il iubeste pe om si ca din mila pentru barbat a creat femeia si i-a daruit atat farmec incat ea ne conduce spre paradis pe cea mai sigura si mai scurta cale. Femeia are mai multa putere decat rugaciunea, decat postul si, iarta-ma, Doamne, decat insasi virtutea... Din noaptea aceea de acum 30 sau 40 de ani, ma intreb necontenit: pacatul poate fi oare in suljba Domnului (tinand cont ca abia atunci l-am simtit pe Dumnezeu langa mine)? O, stiu ce vrei sa-mi spui, ceea ce toata lumea spune: ai pacatuit ca sa te caiesti. Dar eu nu ma caiesc, iti spun deschis, Dumnezeu poate sa trimita fulgerul asupra mea si sa ma prefaca in cenusa, nu m-am cait si nu ma caiesc! Daca as mai avea prilejul sa o mai fac, as mai face-o!...”

.............................................

Inchei acum tot cu un citat, de data aceasta apartinandu-i lui Turgheniev: „Ultimul lucru pe care l-a creat Dumnezeu a fost femeia, de atunci nu a mai creat nimic. Pana si El a ramas fascinat de propria lui creatie si a inteles ca nu mai poate crea ceva atat de desavarsit!

Ce nu vad ochii, inima nu simte

In timpul infinit, in infinitatea materiei, in spatiul infinit, rasare o celula organica, tine un timp, apoi se spulbera si asta sunt eu. E un neadevar chinuitor, dar unicul si ultimul rezultat la care a ajuns straduinta de veacuri a mintii omenesti in aceasta directie. Pe cand inima...

Nu pot sa inteleg cum te-ai putea indoi de existenta ziditorului, cand te uiti la cele cladite de el? Ar putea fi oare posibil ca, privind un zid, sau o cladire, sa te indoiesti de existenta celui care le-a cladit? Ca doar nu s-au ridicat singure!... Cine a impodobit cu stele bolta cereasca? Cine a imbracat pamantul cu haina frumoasa? Cine altul, daca nu ziditorul? Daca ignoranta te indeamna sa raspunzi la toate cate nu intelegi cu un simplu „nu stiu” sau un ingamfat „nu ma intereseaza”, ce-ai sa raspunzi cand, eventual, copilasul tau nevinovat te va intreba: „Tati, cine a facut toate lucrurile care ma incanta pe lumea asta: pamantul, apa, soarele, muntii, padurile si florile?” Oare ai sa-i raspunzi: „nu stiu”? Cum poti sa nu stii, daca totul se afla in fata ta? Sau te va intreba copilul: „Mami, ce ma asteapta in viata de dincolo de mormant?” Ce-ai sa-i spui daca nu stii nimic? Ce-ai sa-i raspunzi? Il vei lasa sa-l vanture ademenirile lumii? Mai gandeste-te...

Mi-a ramas cuibarita in minte ideea ca va sosi timpul perfectei mantuiri, a perfectei impacari, cand flacarie iadului se vor stinge si satana, fiul risipitor, va urca in rai si va saruta mana tatalui cu ochii plini de lacrimi. „Am pacatuit!”, va striga si tatal, deschizand larg bratele, va spune: „Bun venit, bun venit, fiul meu: iarta-ma ca te-am chinuit atat de mult.

N. Kazantzakis pomenea despre un sfant care nu-si putea gasi odihna in rai. Dumnezeu i-a auzit suspinele si l-a chemat la judecata. „Ce este? Ce te face sa suspini?” a intrebat El. „Nu esti fericit?” „Cum ai vrea sa fiu fericit, Doamne", a raspuns sfantul, "cand chiar in mijlocul raiului este o vale a plangerii?” „Ce vale?” „Lacrimile celor osanditi!” Cu aceasta poveste, a zguduit din temelii linistea deplina si cu greu castigata, a unui calugar sihastru ce traia intr-o grota de pe muntele Athos...

As vrea sa pot sa cred si eu cum crede bunica mea, taranca simpla si naiva, fara sa-mi pun intrebari, vreau, dar nu pot! Si probabil ca voi fi devorat de minte, de eul meu, de mine insumi. Lucifer a fost azvarlit din rai si asta pentru ca s-a intors spre Domnul si a zis: „Eu.” Datorita acestui eu, acestei constiinte de sine, omul a fost separat de Dumnezeu. La inceput totul era unit, traiau multumiti la sanul sau. Nu exista nici tu, nici eu, nici el; nu exista al meu, al tau, nu existau doua lucruri, totul era una. Un cosmos, o fiinta. Acesta era paradisul de care am auzit, acesta si numai acesta, de acolo am pornit cu totii. Iata ce isi aminteste sufletul, iata spre ce tinde sa se intoarca. Ce este moartea? E un magar pe care ne urcam si plecam.

Amintirile sunt vagi... Stramosii nostri nu stiau, dupa cum nici noi nu stim ce anume asteapta Dumnezeu de la viata noastra - si tocmai intr-un atare moment sunt scrise cartile, pictate tablourile, deoarece nu vrem si nu putem uita cine suntem.

Gandul perfectei impacari, poate lipsit de piosenie, dar, cine stie, poate de trei ori mai sfant, continua sa ma bantuie....

miercuri, 10 decembrie 2008

Ernest Hemingway - omul şi artistul

Viaţa şi activitatea lui Ernest Hemingway
„Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Nu uitaţi că Iuda avea amici ireproşabili.” E.H.

Ernest Miller Hemingway (Hem’ pentru prieteni) a fost scriitor. Asta a ştiut el cel mai bine să fie. Atunci când nu a mai putut să scrie, nu a mai dorit să fie deloc.
Ca artist, a fost un geniu. Nimeni nu poate contesta asta. Dar, dincolo de toate realizările lui literare, Hem’ a fost om. Ca noi toţi. Poate puţin mai plin de viaţă…
Şi este aproape imposibil să nu fii fascinat de viaţa acestui „zdrahon de 1,90 m şi 100 kg”, care practicase şi boxul, căruia îi plăcea pescuitul de rechini, vânătoarea de lei, corida şi guerilla. Însă aceasta ar fi o descriere incompletă. Iubea enorm viaţa, femeile, aventura, frumosul, pisicile  (casa lui din Cuba adăpostind la un moment dat 40 de pisici). Era un bun prieten, dar avea, desigur, şi păcate, pasiunea pentru licorile bahice şi izbucnirile violente fiind cele mai rele. Fernanda Pivano, în cuvintele sale despre scriitorul american, a povestit o scenă în care acesta s-a războit cu o fotografie. Era cazat la Ritz, în Paris, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, într-o seară, un colonel i-a aratat portretul bărbatului celei care avea să-i devină cea de-a patra soţie. Înfuriat la culme, Hem’ a vrut să împuşte fotografia, dar nu a fost lăsat. Atunci el s-a încuiat în baie, de unde s-au auzit detunături. Cei care au intrat cu forţa peste el, au văzut closetul făcut praf, apa peste tot şi poza distrusă.

Avea şi traume. Viaţa i s-a înfiripat alături de oameni care au murit în împrejurări tragice, la fel cum avea să moară şi el. Tatăl, Clarence Hemingway, s-a împuşcat în cap în 1928. Ursula, sora autorului, a murit de supradoză de pilule contra durerii, iar Leicester, fratele său, s-a împuşcat şi el. Actriţa Margot Hemingway (nepoata scriitorului), s-a sinucis şi ea. Cea de-a treia soţie a lui Hemingway, Martha Gellhorn, a fost o ziaristă renumită, unul dintre cei mai cunoscuţi corespondenţi de război. La bătrâneţe, aproape oarbă fiind, s-a omorât cu otravă. Asta s-a întâmplat în anul 1998.
Într-o iarnă, Hemingway a întalnit-o şi pe baroana Adriana Ivancich, cea care mai târziu avea să se întrupeze literar în eroina din „Across the river and into the trees” (Dincolo de fluviu si printre copaci). În 1983, femeia s-a spânzurat de un copac.

Despre scriitor, William Faulkner spunea: „Hemingway a fost unul dintre cei mai străluciţi, mai îndrăzneţi şi mai riguroşi stlişti din întreaga literatură universală, urmărind neclintit principalul scop al artei sale: acela de a surprinde însăşi esenţa umanităţii, aşa cum apare ea în spectacolul tragicomic al vieţii. Iar cei care l-au cunoscut, pot depune mărturie că era la fel de bun ca om, pe cât a fost ca scriitor.”
Ca om, a iubit viaţa şi a fost un aventurier, din toate punctele de vedere. Deşi au trecut peste 60 de ani, încă se mai vorbeste şi acum în insula Key West despre acea noapte de pomină (despre care voi scrie mai jos), din pivniţa domnului Hemingway.
S-a născut pe 21 iulie 1899, în orăşelul Oak Park, în apropiere de Chicago. Oameni pentru care articolele din tabloidele zilelor noastre înseamnă mai mult decât rândurile cărţilor sale au facut o serie de speculaţii legate de travestirea “umilitoare” la care l-a supus mama sa, în copilărie, când l-a îmbrăcat pe Hem’ în rochie dantelată, pentru a-l fotografia alături de sora sa mai mare. Bineînţeles că nu voi acorda importanţă acestor lucruri. De menţionat, însă, este faptul că încă din timpul şcolii a aratat un interes activ pentru scris, fiind redactor al revistei săptamânale Trapeze, a şcolii Oak Park High School, şi colaborator al celei trimestriale, Tabula. De asemenea, a făcut parte din echipele de înot şi de fotbal ale şcolii şi tot în această perioadă a încercat să fugă de două ori de acasă, datorită deselor neînţelegeri dintre părinţii săi. După abslovirea şcolii, a plecat în Kansas City, unde a intrat reporter la Kansas City Star.
În timpul Primului Război Mondial, a intrat ca voluntar în formaţiile auxiliare ale Crucii Roşii americane şi s-a dus în Europa, unde a fost repartizat pe frontul italian. Pe 8 iulie 1918, a fost grav rănit de explozia unui obuz. A fost internat într-un spital militar din Milano, unde a stat trei luni. A primit două decoraţii italieneşti („Medalia d’Argento al Valore Militare” şi „Croce al Merito de Guera”) şi, după ieşirea din spital, s-a înrolat în armata italiană, în trupele de infanterie. În perioada petrecută la spital, a întalnit-o pe infirmiera Agnes von Kurowsky, care era cu caţiva ani mai mare decât scriitorul şi care, atunci când nu îngrijea soldaţi răniţi, adora să fie curtată. Hemingway a ajuns în mâinile ei după ce a fost rănit pe front de acel obuz, în timp ce împărţea soldaţilor italieni provizii şi scrisori. Avea picioarele ciuruite de schije şi un genunchi zdrobit. Povestea lor de amor s-a terminat când ea l-a anunţat că s-a îndrăgostit de un altul. Însă această infirmieră l-a inspirat pe Hemingway pentru personajul Catherinei Barkley din „Adio, arme!”, un roman ce poartă pecetea întâmplărlor din acea perioadă.
De-a lungul vieţii sale a călătorit foarte mult, în aproape toată lumea. A început cu Europa, călătorind după război prin Franţa, Spania, Elveţia, Italia, Germania, împreună cu prima lui soţie. A fost în Grecia şi în Turcia în timpul războiului dintre cele două ţări. Mai târziu, a început să fie atras de Africa şi de vânătoarea de fiare sălbatice în acest continent romantic.
În iulie 1936, a donat 40.000 de dolari serviciilor sanitare ale armatelor republicane din Spania, pentru achiziţionarea de medicamente şi ambulanţe. Anul următor a pleacat în Spania, în calitate de corespondent de presă al agenţiei americane North American Newspaper Alliance, pe lângă armatele republicane. A participat şi la cel de-al doilea Congres al scriitorilor americani, unde şi-a arătat ferma sa opoziţie faţă de fascism. În acelşi an, a scris scenariul şi comentariul, pe care l-a şi rostit, la filmul documentar The Spanish Earth (Pământul Spaniol), realizat în colaborare cu Joris Ivens. Această perioadă, petrecută în Spania, l-a inspirat pentru romanul „For Whom The Bell Tolls” (Pentru cine bat clopotele), care a avut un succes enorm. Acest roman a fost publicat în 1940.
Avea o mare atracţie şi faţă de Cuba, unde şi-a achiziţionat şi o proprietate, Finca Vigia, situată lângă Havana. Între anii 1942-1944, a patrulat în largul coastelor Cubei, în urmărirea submarinelor hitleriste, aflat la bordul yachtului său Pilar, adaptat şi echipat conform acestui scop. Această „vânătoare” de submarine, i-a fost sursă de inspiraţie pentru ultima parte a romanului „Islands in the Stream” (Insule în derivă sau Insulele lui Thomas Hudson – traducerea diferind în funcţie de editură).
După cum am mai zis, a avut patru soţii. Despre perioada petrecută în Paris cu prima lui soţie, Hadley Richardson, a scris în romanul autobiografic „A Moveable Feast” (Sărbătoarea de neuitat), în care descrie, printre altele, relaţiile sale de prietenie cu Ezra Pound, James Joyce, Scot Fitzgerald şi alţii. Se împrieteneşte şi cu Gertrude Stein, care, referindu-se la el şi la contemporanii săi, scriitori americani exilaţi la Paris, îi numeşte „generaţia pierdută”. În replică, gândindu-se la această denumire, Hemingway îşi zicea că, în fond, de când lumea „toate generţtiile au fost, sunt şi întotdeauna vor fi dintr-o pricină sau alta generaţii pierdute”. Tot în această carte, scritorul american îşi aminteşte şi de-o seară petrecută la cafenea cu pictorul Pascin, care era însoţit de două modele. Peste ani, pictorul s-a spânzurat, lăsând în urma lui, pe perete, un mesaj scris cu propriul său sânge. Îşi lua rămas bun de la o anumită Cecile, lăsându-şi averea, prin testament, atât soţiei, cât şi amantei. Spre cimitir a fost însoţit de mii de oameni, în special de artişti, chelneri şi barmani, ceea ce spune multe despre principalele ocupaţii ale pictorului.
În 1927, după şase ani, a divorţat de Hadley şi s-a căsătorit cu ziarista Pauline Pfeiffer. S-a întors în Satele Unite şi s-a stabilit în Key West, Florida, într-o casă oferită de un unchi al noii sale soţii.
În 1940, după ce a divorţat de Pauline, Hemingway s-a căsătorit cu scriitoarea şi ziarista Martha Gellhorn, cu care a pleacat în China, în calitate de corespondent de război, şi a asistat la luptele împotiva japonezilor. În 1946 a divorţat şi de Martha Gellhorn şi s-a căsătorit cu ziarista Mary Welsh.
A avut şi trei fii: John, născut în 1923, Patrik, născut în 1928 şi Gregory, care a venit pe lume în 1931.
De-a lungul existenţei sale, Hem’ a avut o ciudată predispoziţie la accidente. În 1930 a suferit un accident de maşină, când şi-a fracturat grav braţul drept. La începutul anului 1954, a suferit un accident de avion în Africa, împreună cu soţia sa, din care, însă, au scăpat nevătămati. Cu toate astea, ziarele din întreaga lume le-au anunţat moartea. Încercănd să ia un alt avion, acesta a explodat, de data asta fiind răniţi ceva mai serios, dar nu grav. De asemenea, în timpul unei beţii grozave, undeva în Paris, s-a dus la toaletă, iar la plecare a văzut în dreapta un lanţ atârnând. A tras de el, dar apa nu a curs. A mai tras o dată, nimic. Apoi, supărat, a tras cu toată puterea. Atunci luminatorul din tavan i s-a prăbuşit în cap. Lanţul de la apă era în partea stangă. A rămas cu o cicatrice adâncă pe frunte.

În anul 1960, bolnav fiind, se internează în cateva rânduri, pentru un tratament medical de mai lungă durată, care a implicat şi „şocuri electrice”.
Viaţa tumultuoasă a artistului l-a determinat pe Norman Mailer să spună, vorbind despre Hemingway, că „a fost, în esenţă, un simplu băiat din inima ţării, căruia succesul i-a smuls rădăcinile – şi şi-a petrecut tot restul vieţii căutând să regăsească vechea senzaţie pierdută de pământ ferm.” Toată viaţa sa, orice ar fi fost, nu a încetat o clipă să scrie. Povestiri, nuvele, romane, publicistică şi chiar poeme. A continuat să scrie chiar şi atunci când zilele nu îi erau prea viu colorate.
În 1952 a publicat romanul „The old man and the sea” (Bătrânul şi marea), care a cunoscut un mare succes şi a fost salutat cu entuziasm de critică. Pentru acest roman i s-a acordat premiul american Pullitzer (1953). Revista Life i-a propus lui Hemingway să publice „Bătrânul şi marea” integral, într-un singur număr. Rezultatul – cinci milioane şi jumătate de exemplare s-au vândut în primele 48 de ore.
În toamna anului 1954 i s-a decernat premiul Nobel “pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan.” Părerea lui Tennesee Williams, privindu-l pe autor în întregime, ca om şi ca artist, era aceea că „nu s-a ascuns niciodată într-un turn de fildeş. Ştia prea bine că substanţa operei unui artist este artistul însuşi, viaţa şi trăirile lui, şi a reuşit ceea ce puţini scriitori din epoca lui sau dintotdeauna au izbutit să facă: să devină, ca om şi în văzul lumii în mijlocul căreia trăia, imaginea vie a semnificaţiei celei mai autentice şi mai profunde a operei sale, iar acest lucru a continuat să-l facă neabătut şi cu cea mai deplină onestitate, până în momentul morţii.” Şi acest lucru este, întradevăr, o mare performanţă, dacă stăm să ne gândim că majoritatea dintre noi nu putem deveni nici măcar imaginea vie a propriilor noastre crezuri şi principii.
Hemingway fascinează prin stilul său simplu şi firesc, fără împopoţonări ale frazelor. Cuvintele sale, modeste şi concise, ne poartă gândul direct la imagini, situaţii şi fapte, fără a mai fi trecute prin sensibilitatea personajelor. Citindu-i operele, ne trezim dintr-o dată că îi urmăm, pas cu pas, pe eroii cărţilor sale şi că lăsăm în urmă totul, toate nevoile noastre, de a gândi, de a scrie, precum şi multe altele. Le lăsăm pe toate în urmă.
Într-un interviu, vorbind despre munca unui artist, în special a unui scriitor, Hemingway a declarat: „Sunt adeseori întrebat în ce constă secretul creaţiei. Creaţia n-are secret. Există oare secrete în zidăria şi piatra bizantină?… Nu, nu există nici un secret. Era doar muncă supraomenească… Secretul creaţie este acelaşi: munca supraomenească pentru ca un cuvânt să adere la celălalt, ca şi pietrele zidului chinezesc. Oamenii nu văd această muncă. Ei văd doar rezultatul: o carte bună, succesul, gloria şi, probabil, o grămadă de bani. Ei nu ştiu câte chinuri, câte eforturi ascund rândurile pe care le citesc. Este adesea mai greu să descrii ceva, decât să înfăptuieşti ceva.” În zilele petrecute în locuinţa sa din Cuba, fiecare dimineaţă îl găsea în faţa maşinii de scris, în care se afla o coală albă, iar alături, un pahar cu whiskey american. Hem’ işi scria pagina pe ziua aceea, golea paharul de whiskey şi, după ce mânca, îşi lua pălăria şi puşca de vânătoare şi se aventura în culturile de trestie de zahăr, convins că va împuşca un leu. N-a împuşcat niciun leu, dar în tot acel timp, cât el căuta lei, lucra mental la cărţile ce urmau să apară.
În romanul autobiografic, „A Moveable feast” (Sărbătoarea de neuitat), scria: „De câte ori mă simţeam blocat în scrierea unei povestiri care nu ducea nicăieri, îmi spuneam: Nu te îngrijora. Ai scris întotdeauna şi vei scrie şi acum. Tot ce trebuie să faci este să scrii o propoziţie adevărată. Scrie cea mai adevărată propoziţie pe care o cunoşti”. Şi, mai departe, autorul celei mai adevărate proze americane continuă: “Aşa că scriam o propoziţie adevărată şi porneam de la ea. Era uşor, pentru că auzeam întotdeauna pe cineva în jur spunînd cîte o propoziţie adevărată.” Elementul autobiografic a avut o importanţă deosebită, în scrierile sale. Autorul, în majoritatea operelor sale, a pornit de l-a întâmplări reale, trăite de el, precum şi de la oameni pe care i-a cunoscut. O condiţie primă şi esenţială a activităţii scriitorului, reprezentănd un principiu fundamental al esteticii sale, era aceea de a cunoaşte profund lucrurile despre care scria. „Mai întâi trebuie să cunosti subiectul – spunea Hemingway într-un articol din 1934 din revista Esquire, intitulat Old Newsman Writes (Bătrânul gazetar scrie) – după aceea trebuie să ştii cum să scrii. Ca să înveţi aceste două lucruri, îţi trebuie o viaţă întreagă.”
Privit astfel, elementul autobiografic nu mai apare ca un simplu detaliu menit a clarifica episoade mai mult sau mai puţin obscure, ci serveşste în chip esenţial la sporirea autenticităţii relatării unei experienţe umane, care, dincolo de semnificaţiile individuale, poate căpăta un sens mai larg. Perspectiva din care este privită, în scris, poate modifica sensul intâmplării din viaţa în mod fundamental. În general însă, în scrisul lui Hemingway se simte o cunoaştere intimă a locurilor, a întâmplarilor, a diferitelor îndeletniciri, a oamenilor. Cunoaştere care este valorificată prin notaţii sobre, precise, precum şi prin nuanţe subtile, de multe ori sugerate numai.

În concluzie, Hem’, ori Hemingway, au aceeaşi identitate: aceea de clasic al literaturii universale.

În destăinuirile sale, marele romancier american spunea: „Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce creşte în ochii celorlalţi, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi este nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne meru de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate, sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin.”
După cum am mai zis, în 1960 s-a îmbolnăvit şi a fost internat în repetate rânduri. Tratamentul cu şocuri electrice l-a transformat într-o legumă. Îşi petrecea ore în şir, privind absent foaia albă de hîrtie şi, cînd a ştiut că nu mai poate să scrie, a pus puşca de vînătoare în gură şi a apăsat pe trăgaci. S-a întâmplat în 1961; avea 62 de ani. Avusese o viaţă tumultuoasă. Dăduse, de fapt, ceea ce a avut de dat: mari romane, publicistică, nuvele remarcabile şi … pumni (prin bistrourile pariziene sau americane).

„Un om poate fi distrus, dar nu poate fi invins”, scria el în „Bătrânul şi marea”. A fost Hemingway un învins?

La Key West, unde avea casa dăruită de unchiul lui Pauline, Hemingway se scula în zori, se ducea la un pavilion pe care îl construise în grădină, la doi paşi de casă, urca treptele scării exterioare şi intra în camera lui de lucru. Scria până aproape de prânz. Când soarele devenea prea arzător, dormea puţin, apoi mergea la barul prietenului său, Sloopy Joe, unde intra în vorbă cu oricine era dispus să converseze. Asculta poveştile altora, sătul fiind de poveştile sale. Seara, se întorcea acasă, fără riscul de a se rătăci pe străduţele întunecoase, deoarece casa lui se afla lângă far. Oricat de aburiţi îi erau ochii, urma lumina farului care îl ducea acasă.
Când a venit vremea divorţului, a trebuit să părăsească acea casă din Key West, care era a soţiei sale. La plecare, a rugat-o pe aceasta să-l lase să-şi ia manuscrisele din camera de lucru şi băutura adunată de-a lungul anilor, în pivniţa casei. Avea strânse acolo vinuri şi băuturi tari în cantităţi despre care nici el nu mai ştia. Pauline a fost de acord şi a plecat de acasă o săptămână, să îl lase să-şi împacheteze lucrurile. Nici el nu-şi mai dorea alte confruntări cu Pauline, aşa că, prevăzător, şi-a aranjat plecarea în dimineaţa zilei când ea urma să se întoarcă. Manuscrisele le-a împachetat şi le-a şi expediat în mai puţin de două zile. Dar cu sticlele a fost mai greu. Erau prea multe şi, curând, a realizat că nu va avea timp să le ordoneze în cutii şi să le expedieze. Atunci, i-a venit o idee. S-a dus la barul lui Sloopy Joe, unde erau aproximativ o sută de clienţi şi i-a chemat pe toţi la el acasă, să-l ajute în pivniţă, cu sticlele. Nu, nu la împachetat, ci la băut. În acea noapte, au dat gata toată băutura din pivniţa unuia dintre cei mai virtuoşi băutori ai lumii. A fost o beţie colectivă de mare amploare, despre care, după cum am mai amintit, se spune că şi azi încă mai poţi auzi, pe insulă, poveşti colorate. A plecat din Key West în dimineaţa stabilită, abia ştiind pe ce lume se află. Când a sosit acasă, Pauline a găsit superba curte devastată de urmele acelui dezmăţ alcoolic.
Acum, în vila-muzeu din Key West, în zilele noastre, oricine poate organiza nunţi, desigur, contra cost. Pentru cei interesaţi, am auzit că există camere video ce transmit imagini live din curtea în care trăiesc „pisicile lui Hemingway”, despre care a scris cu atâta drag în a doua parte a romanului „Islands in the Stream”.

Zvonurile spun că la “Sloopy Joe’s Bar”, jazzul reprezenta doar o infimă bucată din zgomotul care te înconjura din toate părţile. Acolo mereu te întâmpina un grup gălăgios, într-o încăpere mare, în care mirosea a tutun şi alcool şi se bea mai mult în picioare, decât la masă. Acum, închipuiţi-vă acest grup gălăgios, dominat de un tip solid şi înalt, cu aspect neîngrijit, cu chipul vesel, dar hotărât şi care poartă o cicatrice vizibilă în frunte. Acest tip te invită şi pe tine în pivniţa lui, să îl ajuţi să bea tot ce are acolo, căci divorţează şi pleacă din Key West şi nu vrea să-i lase soţiei nici o picătură. Îl priveşti neîncrezător, dar… ai putea, oare, să-l refuzi? În plus, el zice că nu stă departe…

Repere ale unui destin de excepţie:
1923 – Three Stories and Ten Poems (Trei Povestiri şi Zece Poeme) (povestiri)
1925 - In Our Time (În timpul nostru) (povestiri)
1926 – The Torrents of Spring (Torentele primăverii) (roman)
1926 – The Sun Also Rises (Fiesta) (roman)
1927 – Men Without Women (Bărbaţi fără femei) (povestiri)
1929 – A Farewell to Arms (Adio, arme!) (roman)
1930 – The Fifth Column and the First Forty-Nine Stories (Coloana a cincea şi Primele patruzeci şi nouă de povestiri) (povestiri)
1932 – Death in the Afternoon (Moartea după-amiază) (roman)
1933 – Winner Takes Nothing (Învingătorul nu ia nimic) (povestiri)
1935 – Green Hills of Africa (Colinele verzi ale Africii) (roman)
1937 – To Have and Have Not (A avea şi a nu avea) (roman)
1940 – For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele) (roman)
1942 – Men at War (Bărbaţi la război) (antologiei de lucrări revăzute)
1950 – Across the River and into the Trees (Dincolo de râu şi între copaci) (roman) 1952 – The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea) (roman)

Postume:

1962 – The Wild Years (Anii sălbatici) (compilaţie)
1964 – A Moveable Feast (Sarbatoarea de neuitat) – (roman)
1967 – By-Lines – (articole publicate în Toronto Star)
1970 – Islands in the Stream (Insule în derivă/Insulele lui Thomas Hudson) (roman)
1972 – The Nick Adams Stories (Povestirile lui Nick Adam)
1979 – 88 Poems (88 Poezii) (poeme)
1981 – Selected Letters (Corepondenţă selectivă)