"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

miercuri, 24 decembrie 2008

Fulgi de zapada

Poate ca esti intr-o picatura de ploaie si ai sa-mi cazi in par, intr-o zi. Sau poate vei fi un fulg si ai sa-mi cazi in palma. Si ai sa te topesti. Iar!
Poate ca eu sunt de vina, ca sunt prea cald.
Poate...

Ce viata scurta are un fulg! Se formeaza si atinge pamantul, in cateva minute. Cele cateva minute reprezinta viata lui de fulg. Dar nu conteaza cat timp traiesti – important este cum traiesti!Si ceea ce e cel mai important, este ca un fulg nu dispare. Odata ajuns pe pamant, se uneste cu toti cei asemenea lui, formand un tot unitar, de neoprit: omatul. Odata ajuns aici, desi fulgul isi pierde propria identitate, participa cu propriile-i forte, nesemnificative, in intarirea puterii omatului. Iar acesta, poate fi devastator. Caci putine fenomene naturale fac mai multe distrugeri intr-un timp atat de scurt, precum avalansele. Odata indeplinita misiunea pe care o are, oricare ar fi ea, chiar si omatul isi pierde identitatea, transformandu-se in suvoaie de apa, uneori chiar in viituri, urmandu-si necontenit drumul spre mari si oceane. Astfel, fulgul se reintoarce de unde a pornit, pentru a purcede iar la drum; intr-o noua viata, cu o noua misiune. Asa e si cu noi! Dar cum am putea oare face ca in viata asta, cea prezenta, sa nu trecem prin ea fara a lasa ceva in urma? Ceva care sa aminteasca generatiilor viitoare ca o data am trecut si noi pe aici? Sa traiesti clipa, sa iti traiesti viata din plin, s-ar putea ca la un moment dat sa nu te mai multumeasca. Sa simti ca mereu se intampla lucruri noi, dar ca toate trec si nu ramane nimic in urma. E intradevar rusinos sa fii astfel dus de nas de viata, e de ras si de plans! Ori traiesti, iti lasi simturile sa-si faca de cap si atunci poti gusta, ce-i drept, voluptati supreme, dar nu ai nici o aparare impotriva efemerului; esti o ciuperca de padure, azi impestritata de culori frumoase, dar putrezita maine. Ori te aperi, te inchizi intr-un "atelier" si cauti sa inalti vietii fugare "un monument" - si atunci trebuie sa renunti la viata, nu mai esti decat o unealta, stai intradevar in slujba nepieirii, dar in acelasi timp te usuci si-ti pierzi libertatea, plenitudinea si placerea vietii.
Ah, si viata intreaga nu capata sens decat daca pot dobandi si una si alta, daca viata nu ar fi ciopartita de acest searbad ori-ori. Sa crezi fara sa platesti cu pretul vietii! Sa traiesti fara a renunta, totusi, la nobletea creatiei! Oare nu e cu putinta? Poate ca exista oameni care izbutesc asa ceva. Poate ca exista soti si parinti carora, fidelitatea, nu face sa le piara placerea simturilor? Poate ca exista sedentari, carora lipsa libertatii si a primejdiilor nu le seaca, totusi, inima? Poate. De vazut inca nu am vazut niciunul...
Toata existenta pare sa se intemeieze pe dualitate, pe contrarii; esti femeie sau barbat, rational sau simtitor, bun sau rau, urat sau frumos, etc. - nicaieri nu poti trai concomitent inspiratia si expiratia, barbatia si feminitatea, libertatea si ordinea, instinctul si spiritul, intotdeauna unul trebuie platit cu pieirea celuilalt si intotdeauna si unul si celalat sunt la fel de importante si demne de a fi traite! Femeile au, poate, o soarta mai usoara. Pe ele natura le-a plamadit astfel incat placerea isi aduce ea insasi fructul si din fericirea dragostei se naste copilul. La barbat, aceasta fertilitate simpla este inlocuita de nostalgie. Oare Dumnezeu, care le-a oranduit pe toate in felul acesta, a fost suparat sau a ras pe seama propriei sale creatii? Nu, nu a putut fi suparat daca a faurit cerbii si caprioarele, pestii si pasarile, padurea, florile, anotimpurile. Dar fisura strabate totusi creatia Lui. Si de ce sa fie aceasta nostalgie si insatisfactie un pacat? Nu din ea se isca oare tot ce este frumos si sacru, tot ce omul a creat si i-a redat lui Dumnezeu, in chip de ofranda a recunostintei sale? Oricum ar fi, atata timp cat viata mea este o gradina in care infloresc flori vrajite nu am voie sa ma plang.

2 comentarii:

wanna-fly spunea...

cauti sa inalti vietii fugare "un monument" - si atunci trebuie sa renunti la viata," - nu-s de acord:P Poti sa faci un monument din viata, traindu-o cu adevarat! Nu trebuie sa te "inchizi" pt asta.

Vai, stiai bine ca o sa am de comentat. "Poate ca exista soti si parinti carora, fidelitatea, nu face sa le piara placerea simturilor? " --> Vai de mine, deci... :| Te gandesti, crezand asta, ca fiind fidel sacrifici. Sacrifici placerea. Pe care n-o mai ai la fel, pt ca esti fidel. ah..

Poate nu aduce tuturor nostalgie. Da. Poate doar tie.. :(

Ted spunea...

Fa un pas inapoi, Asemenea ganduri ar trebui sa-ti umple inima de fericire! Cand poti sa vezi desavarsirea creatiei, si frumusetea unui fulg...