"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 11 octombrie 2013

Amintiri din copilarie (casa bunicilor)

"Ne risipim ca niste fantome". Asta am si fost intotdeauna. Nu exista poveste fara umbre, uneori confundam ceea ce nu vedem cu propria noastra irealitate.

Ascultam seara trecuta, sprijinit de piciorul paharului cu vin, Romica Puceanu - Nu stiu cu ce ti-am gresit si, aruncandu-mi un ochi peste niste comentarii de pe youtube, am vazut ca cineva injura melodia si pe cei care o asculta, pe motiv ca ar fi vorba de o manea.

In fine, n-are nicio importanta asta. Dar in vreme ce ascultam sunetele acordeonului imi aminteam de casa bunicilor mei si de satul in care am copilarit si in care am crescut si unde mi-am petrecut tot timpul din adolescenta, in afara de zilele in care mergeam la scoala. Pana si la gradinita am fost tot in acest sat. Si gandindu-ma la casa bunicilor mei, lumina patrundea in camera mea, odata ce deschideam usile casei de la tara, cu inchipuirea...

Prima camera in care intri cand vii de afara, era "balconul". Iarna ii ziceam si "frigiderul", ca era cea mai friguroasa camera. Acolo se tinea carnea dupa taierea porcului. Fiind prima camera, an de an scapau cainii in ea si mancau carne pana li se facea rau. Ce nu puteau manca, tranteau pe jos si mozoleau. An de an!
Ba imi aduc aminte ca, in unii ani, la navala cainilor in casa, peste carne, contribuiau matzele. ca se obisnuisera sa sara pe clanta usii, cand erua date afara din casa, si o deschideau... cainii nu erau la fel de destepti.



Camera din mijloc era "mijlocarul".
"- Unde e oglinda?
- In mijlocar."
E mai mult o camera de tranzit, avand usi catre toate celelate trei camere ale casei.


In stanga mijlocarului era "odaia". Simplu, odaia. Si asta insemna "camera buna". Adica aia pe care o tii mereu curata, unde nu dorm decat musafirii. Pe atunci, eu nu stiam ce insemana "odaie". Stiam doar ca unele lucruri se afla "in odaie" si nu aveam dubii sa stiu despre ce camera e vorba.


Camera din drepta mijlocarului,  cea cu soba, era "in casa". Adica locul unde dormeam, unde mancam, unde sedeam zi de zi. ("Du-te in casa si adu-mi cutitul"). Era si camera de la drum (inainte sa se contruiasca beciul si camera noua), deci puteai auzi daca striga cineva la poarta.

Camera cea noua, in care n-a locuit nimeni, niciodata, era "odaia de pe beci". Acolo se tineau tigai, lighene, galeti, damigene goale, sticle, topoare, etc. Era si inca este un fel de camara.

Si mai e "salita", adica veranda casei. Acolo mancam in fiecare vara, inconjurati de roiuri nesfarsite de muste, cu cainii printre picioare sperand sa cada ceva si pentru ei, cu mâţele pe scaune sau bancute alaturi de noi si cu cate-un cocosel mai tupeist care zbura de-afara in farfuriile noastre, in speranta infruptarii cu niste paine. Bunicul meu mereu zicea: "Aha, uite, asta e urmatorul!"

De asemenea, o anexa construita din pamant, care acum sta sa cada, era bucataria de vara. Era vecina cu cotetul porcilor si cu "patulul" (hambarul de grane; de fapt, patulul era locul unde se tinea porumbul; locul unde se tinea graul se numea "magazie"). Cand gateai, porcul baga nasul printre paiantele cotetului de sub patul (sub orice patul este obligatoriu si un cotet de porci) si se uita la noi, grohaind pofticios si facandu-ne uneori sa lacrimam melancolici, cand mai dadea drumul la supapa. Motiv pentru care acolo doar se gatea, ca in casa nu se putea face focul vara, dar de mancat mancam in "balcon" sau in "salita" (dupa ce a fost construita). Acestei anexe, bunicii mei ii ziceau "satra" sau "sopru". Cand ii intrebai "unde e ceva", raspundeau "su' satra" sau "su' sopru". Eu abia tarziu am inteles ca asta insemna "sub satra", eu credeam ca asa ii zice, "susatra". Si cand ma intrebau unde e ceva, eu la raspundeam "in susatra".

Asa ca, atunci cand mai sed eu si mai analizez totul in amanunt, in ceea ce ma priveste, dupa cum mi-i obiceiul de a ma chinui eu sa inteleg si sa tot inteleg, pentru ca pana la urma sa inteleg ca n-am inteles nimic, nu ma pot identifica deloc cu orasul. Nici macar cu Craiova, cu Bucurestiul, unde locuiesc din 2008 nici atat. Si nici n-as avea cum. Locul in care ai crescut, care te-a format, ca om, lasa o amprenta definitiva asupra sufletului tau, precum si asupra felului tau de a fi, iar acel loc, pentru mine, n-a fost orasul. Stiu mai bine sa folosesc toporul, chisarul, coasa, sapa si lopata decat orice alt obiect din apartament, menit a-mi usura viata. Si chiar daca, cumva, cuiva i se va intampla sa deteste intamplarile din copilarie, de va ajunge pe meleagurile natale, tot se va induiosa. Caci pamantul nu poarta nicio vina pentru oamenii care-l calca.

Sa spui despre mine ca sunt orasean, in esenta, ori sa crezi asta, e ca si cum m-ai trimite sa locuiesc in Dubai, mi-ai oferi o locuinta luxoasa si posibilitatea financiara sa mi-o intretin si te-ai astepta ca, dupa cativa ani, sa devin arab, sa iubesc tara aia care ma adaposteste, sa ascult muzica araba, s-o inteleg, sa ma induioseze si sa inteleg cum sunt arabii si de ce sunt asa...
Nu, dom'le. Mie sa-mi dai Maria Lataretu, Taraful Haiducilor, Tudor Ghoerghe, Maria Tanase si chiar si Romica Puceanu, cu toata "maneaua" ei. Si paharul cu vin "de butura" in mana si drumurile tarii in picioare, caci asta am fost crescut sa fiu.
.............................

Visam aseara ca ma intorceam cu avionul (n-am zburat niciodata cu avionul), in tara, dintr-un loc strain unde, pare-se, sezusem multa vreme. Ma convinsese cineva sa revin in tara, cu muzica populara. Auzisem o melodie populara si ma intorceam cu dor spre tara. Si simteam duiosia intoarcerii si a revederii, in vis, dar nu pentru vreo persoana (sau mai multe) anume, ci pentru tot ce insemna "acasa, in tara mea". Si-n vis, cel care ma convinsese mi-a arata ceva pe geam. Nu mai stiu clar ce vedeam, dar acela mi-a zis: "Dunarea. La Calafat." Si instantaneu am inceput sa plang de bucurie. Si-i ziceam, agitat, ca-mi vine sa sar din avion, sa ajung mai repede...
Si m-am trezit. Uimitor, aveam ochii umezi.




PS: casa bunicilor n-a arata mereu asa (ma refer la zugraveala si la tencuiala exterioara). Dimpotriva, pe interior era varuita, in alb, cu bidineaua, iar pe pereti varul era cojit in zeci de straturi, pe cat se stransese in peste 30 de ani de la repetatele varuiri (primavara si toamna). Pe exterior, tencuiala era cazuta pe mai mult de un sfert din suprafata.
Casa a fost renovata abia dupa ce niciunul din bunici n-a mai fost acolo, sa se bucure de ceea ce sperau ca se va intampla, pe cand traiau in acea casa.

5 comentarii:

Crisa spunea...

frumos scris !! mi-ai trezit amintiri și m-a cuprins o dulce nostalgie :) mersic !!!

Claudiu Crăciun spunea...

Cu placere. ;)

Anonim spunea...

Omule, muta-te la casa aia si fa ce poti sa traiesti acolo, lasa dracului orasul si alergatul dupa "cariera" ca nici nu stii cum trec anii vietii si te trezesti ca n-ai facut ce trebuia. Iti da acest sfat un om care in 60 de ani n-a reusit "sa devina arab".

Claudiu Crăciun spunea...

Din fericire, "alergatul dupa cariera" nu ma reprezinta deloc :), insa nu pot nega o anumita dependenta de oras, desi sunt constient de raul pe care-l aduce orasul trupului, mintii si sufletului si in ciuda faptului ca nu pot deveni ceea ce n-am fost crescut sa fiu, anume orasean. Dar momentan sunt suficient de tare cat sa fac fata.
In fine, chestia e ca, desi inca nu stiu sigur ce vreau de la viata, totusi sa devin taran inca nu face parte din planurile mele, chiar daca ma gandesc melancolic la libertatea oferita de sat copilariei mele...

Iti doresc taria sa devii omul care ai vrea sa fii si te felicit ca nu te-ai lasat "invins" si ca "n-ai devenit arab" :).

Mircea Ordean spunea...

Manelele de azi nu-s totuna cu cele de dinainte de 1990.
Prima dată am auzit vorba la... Romica Puceanu: „... Maneaua ca pe la noi”.
E altceva.

Maneaua pare să fi fost pur țigănească. Ceea ce-i azi, pe la televiziuni etc., este un amestec, datorat - cred - unor anumite mișcări istorice.