Cu melancolie, despre "barbari"

"Din pacate, doamnelor si domnilor, ne lipsesc cuvintele necesare pentru a evita confuziile.

Daca zici ca ti-e dor de putina barbarie, risti sa apara langa tine un terorist cu bomba pregatita in geanta.

Daca zici ca nu-ti plac barbatii care se folosesc de farduri ca femeile, te poti trezi langa un nespalat.

Recunoscand ca ai dubii in legatura cu modul in care e inteles progresul, poti simti venind, de undeva din preajma, miros de pestera.

Declari ca te deranjeaza ipocriziile si vezi aparand niste brute sincere.

Nu mai vrei exces de rafinament si te pomenesti in fata unui exces de mitocanie.

Il invoci pe Rousseau si vorbesti despre "intoarcerea la natura", cu gandul la zgomotul unui rau sau la o pasare care zboara, si, in clipa urmatoare, iti amintesti ca din natura fac parte si plosnitele.

Nu mai vrei sa respecti niciun fel de dogma si auzi ca unii nu mai respecta nimic.

Ai vrea sa fii natural si chiar atunci cineva scuipa langa tine.

Te-ai plictisit de etichete fade, dar, inainte de a te lamuri ce vrei sa pui in loc, vine,

pentru a-ti propune, in locul stilului, o lipsa totala de stil, un badaran care tropaie stergandu-se de noroi pe covor.

Va spun toate acestea, doamnelor si domnilor, fiindca tin sa evit confuzia dintre bruta si barbar.

Cand zicea ca 'timpul rafinamentelor a trecut, avem nevoie de barbari', Charles Louis Philippe nu se gandea la bestii.

Nici la mitocani.

Si de ce n-as recunoaste?

Pe mine, semidoctii ma sperie mai mult decat analfabetii.

In plus, m-am dumirit ca nu exista nefericire pentru imbecili."

Octavian Paler

Sunt clipe, pur si simplu!

Imi amintesc senzatiile pe care le traiam pe stanca din imagine. Eram la inceput de drum in ceea ce inseamna ascensiunile montane, dar eram deja cucerit pe vecie. Vantul sufla cu putere iar daca strigam, nu-mi puteam auzi ecoul, purtat de vant in alte directii. Sunt stari de beatitudine maxima, ce nu pot fi exprimate in cuvinte. Sunt clipe ce nu pot nicidecum sa fie masurate in secunde, minute sau ore. Sunt clipe, pur si simplu! Cu o vioiciune extraordinara, revedeam vremurile si intamplarile trecute si presimteam ce va urma. Toate acele vremuri au trecut; cele ce vor urma vor trece si ele; trupul va fi sfasiat ca o haina. Dar eu, acest eu pe care incep sa-l descopar, eu exist!

Ah, de ce cand trebuie sa vorbim despre starile de beatitudine traite de sufletul nostru suntem nevoiti sa intrebuintam imagini care nu exprima decat stari exterioare? Dinaintea Divinului exista inaltime sau prapastie, intunecime sau lumina? Numai pentru noi exista ceva sus sau jos, exista zi sau noapte. Si de aceea s-a facut El asemenea noua, caci altfel n-am fi avut nici un mijloc de a-l intelege.

Dar cum putem avea parte de aceasta nepretuita binefacere? Prin credinta, ne raspund cartile simbolice. Dar ce e credinta? La ce-mi foloseste sa cred ca este adevarata istorisirea unei intamplari? E necesar sa-mi pot insusi efectele, urmarile. Aceasta credinta insusita trebuie sa fie o stare sufleteasca aparte, neobisnuita la omul natural.
Daca putem admite ca insusi creatorul lumii a luat infatisarea creaturii sale si ca s-a aflat o vreme pe pamant in aceleasi conditii, inseamna ca trebuie sa privim faptura creata ca absolut perfecta, deoarece creatorul s-a putut uni cu ea atat de intim. De aceea in conceptul de om nu poate sa se gaseasca nici o contradictie cu conceptul de divinitate; si daca adesea ne dam seama de diferenta si de departarea pana la ea, avem cu atat mai mult datoria sa nu privim mereu numai la ticalosia si slabiciunea naturii noastre, ci sa cautam tot ce e desavarsit in noi, tot ce poate indreptati pretentiile noastre la asemanarea cu Dumnezeu.

Fara indoiala ca meritul cel mai mare al omului este sa determine cat mai mult cu putinta imprejurarile si sa se lase determinat de ele cat mai putin. Universul intreg sta in fata noastra ca o cariera de piatra in fata arhitectului, care nu-si merita numele decat numai cand din materialul brut si intamplator executa prototipul nascut in spiritul sau, conform unui anumit scop, cu economie si soliditate extrema. Tot ce e in afara noastra se afla in stare elementara, ba chiar si tot ce e in noi; dar in adancul nostru exista acea forta creatoare care tinde sa plasmuiasca ceea ce e necesar sa fie, si care nu ne da liniste si pace pana ce, intr-un fel sau altul, n-am ajuns sa-l infaptuim, in afara noastra sau in noi insine.
Insa nimic nu-i cu putinta in lume fara seriozitate, si printre cei pe care-i numim oameni cultivati, gasesti putini care sa fie seriosi. Oricare ar fi imboldul, fie ratiunea, fie sentimentul, care ne face sa parasim un lucru pentru altul, sau sa alegem un lucru in locul altuia, eu sustin ca insusirile cele mai de laudat ale omului sunt hotararea si perseverenta. Nu poti avea in acelasi timp si marfa si banii, iar acela care pofteste mereu marfa, fara a avea inima sa se desparta de bani, e tot atat de nefericit ca acela care regreta cumparatura facuta, cand are marfa in mana. Dar nu pot fi invinuiti oamenii din pricina asta caci, propriuzis nu sunt ei vinovati, ci situatia incurcata in care se afla si in care nu stiu cum sa reactioneze. Asa, de pilda, vei gasi mai putini prosti gospodari la tara decat la oras, iar in orasele mici mai putini decat in cele mari. De ce asta? Pentru ca omul e facut sa traiasca in conditii limitate; el nu e in stare sa conceapa decat scopuri simple, apropiate, precise si se deprinde sa se foloseasca de mijloacele care-i sunt la indemana; insa, indata ce ajunge intr-un mediu mai larg, nu mai stie ce vrea si nici ce ar trebui sa vrea, indiferent daca este descumpanit de multimea obiectelor sau evenimentelor, ori de grandoarea si maiestatea lor. Omul se simte intotdeauna nenorocit atunci cand e indemnat sa nazuiasca la ceva, de care nu poate fi legat printr-o activitate proprie si continua.

Multi oameni traiesc asa cum citesc un teanc de ziare, numai ca sa scape de ele. Vrem sa stim si sa cunoastem o multime de lucruri, si tocmai acelea care ne privesc mai putin, dar nu ne dam seama ca foamea nu poate fi potolita sorbind aer. Cineva imi spunea ca atunci cand face cunostinta cu un om il intreaba indata cu ce se ocupa, in ce fel si cu ce urmari si raspunsul la aceste intrebari hotaraste pentru toata viata daca omul respectiv il intereseaza sau nu.

Când orgoliul străluceşte prea tare

Dincolo de zidurile unei cetăți, se strângeau zilnic soldați dușmani, care se pregăteau să atace. Cei din interiorul cetății au început pregătirile de luptă.

Guvernatorul cetății era pentru pace, numai că preotul (cetatea respectivă se închina zeilor) și comandantul oștilor (acesta, orgolios din fire, dorea să demonstreze că armata lui e pregătită să învingă), doreau războiul. Într-o zi, trecând pe lângă soldații care se antrenau, guvernatorul aude următorul dialog.

Un soldat îl întreabă pe comandant:

- Care dintre noi, care dintre armate este mai pricepută în mânuirea spadei? Noi sau cei de afară?

Comandantul răspunde:

- Mâine dimineață, în zori, să te duci la marginea muntelui, să alegi acolo o stâncă și să îi vorbești urât.

- Dar de ce să fac asta? întreabă soldatul nedumerit. Stânca nu-mi poate răspunde!

- Atunci, atac-o cu spada.

- Și spada se va rupe, spune soldatul. Nu asta am vrut să știu; am întrebat cine e cel mai bun în mânuirea spadei.

- Cel mai bun e acela care se aseamănă cu o piatră, îi răspunde comandantul. Cel care, fără a scoate spada din teacă, reușește să-i convingă pe ceilalți că nimeni nu-l poate învinge.

Auzind acest răspuns, guvernatorul gândește: Comandantul e un înțelept. Dar când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă.

_____________________________________________
Această scurtă povestioară am citit-o când eram puradel, într-o carte a lui Paulo Coelho (însă am mari bănuieli că e un plagiat după cultura populară a vreunui popor arab sau asiatic). Am redat-o aici așa cum mi-am amintit-o.

De sărbători (efectul de bumerang)

Pentru lipsa zăpezii și pentru toate neîmplinirile din bilanțul personal anual:

Ați prins ideea, nu? Dacă vreți să ningă, rupeți lista neîmplinirilor și transformați-o în ninsoare, iar regretele sau dezamăgirile aferente, eliberați-le din suflet în viscol... Oricum, totul e în zadar! 

Pentru anul care vine și pentru cei care n-au înțeles încă ce înseamnă efectul de bumerang, în viață (oferiți doar ceea ce ați dori să primiți):

Și vă recomand cu căldură un film mai vechi, dar care sigur o să vă placă: Pay it forward! V-ați prins, e tot despre "efectul de bumerang", un film genial, care vă poate schimba perspectiva asupra vieții, nicidecum doar un film "drăguț, dă Crăciun".

Și nu uitați ca în vremea care va veni, în timpul rămas până la parasirea acestei lumi, să vă bucurați de orice vă oferă clipa. Căci dacă în eternitate totul e în zadar, în clipă, momentul prezent reprezintă sensul absolut, sens care trebuie trăit, simțit și asimilat. 
Căci asta e tot ceea ce contează, ceea ce conține clipa e ceea ce ne formează, ne șlefuiește și tot ceea ce vom lua cu noi, anume amintirea tuturor clipelor pe care le-am trăit într-un mod ce nu  se poate uita! 

Viața e formată din clipe. Trăiți-le! Însă nu uitați în tot ceea ce alegeți să trăiți, de efectul de bumerang.
Și să trăim, orice, astfel încât dacă am afla că cei din jurul nostru, ori cei dragi nouă, ar trăi clipe la fel cum am decis noi, acest lucru nu ne-ar deranja!
Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face! Că e și el om, la fel ca tine. Și cu siguranță ce te-ar răni pe tine, îl va răni și pe el. Excepția fiind doar cazul celor care îți confirmă că lor le place.
Și îmi doresc să trăim toți asemenea, indiferent că e vorba de oameni dragi, cunoscuți sau străini!
 
Clipe cât mai multe, tuturor, și înțelepciunea de a alege să le trăiți atfel încât să obțineți maximul de fericire. (maxim am zis!)
Asta e ceea ce doresc tuturor celor pe care îi cunosc, tuturor celor dragi mie, tuturor celor ce vor citi aceste rânduri și, în primul rând, asta îmi doresc mie!

 

 Sărbăutori Fericite!

Și la final, ceva pentru toate împlinirile de pe foaia bilanțului și, de ce nu, "pentru toate revelioanele gastro-bahice..." Sus paharul și până la fund! (Fundul paharului... sau al cui vreti voi)

I-auzi!

_____________________________________________________

Fotografiile din acest text sunt realizate de Raluca si Marius. Restul fotografiilor le gasiti in albumul Creasta Nordica a Craiului (17-18 dec. 2011)

Doresc tuturor astfel de clipe...

"...

Urcusul de la cabana Cuca spre varful Papusa incepe foarte pieptis. A scos sufletul din noi. Prima ora a fost epuizanta, tragand rucsacurile dupa noi prin padurea aceea mai batrana decat veacul.

...

Am urcat pe marcaj banda albastra pana in Saua Gradisteanu si acolo am cotit-o spre nord, spre varful Papusa, pe marcajul de creasta banda rosie pe care ar fi trebuit sa-l urmam pana la Crucea Ateneului sau cel putin pana in saua de dupa vf. Iezerul Mare, de unde urma sa coboram spre refugiul Iezer.

Prin padure nu era zapada deloc. Inghetul la sol era destul de slab. Dupa ceva mai mult de o ora de la plecare am iesit din padure. In fata noastra se intindea culmea ce urma se ne conduca spre varful Papusa. Iarba era uscata, arsa de gerul toamnei. Dar nu se vedea zapada. Ma intrebam daca vom gasi zapada sau nu. Atunci Alin mi-a atras atentia sa ma uit in spate – si peste cetina brazilor se vedea varful Iezerul Mare, culmea Vacarea si caldarea lacului Iezer. Am ramas cu gura cascata – acolo era iarna!

A fost prima data cand am vazut ce ne astepta sus, pe creasta. Cerul era de un albastru spalacit, patat cu nori de diverse forme. Pe creasta se vedeau nori alburii care poposisera in preajma varfurilor mai inalte. Cu fiecare metru pe care il luam in altitudine, creasta se deschidea si mai larg privirilor noastre si pentru o clipa am avut senzatia ca nu ma mai aflu in Romania.

Pana aici obosisem serios datorita efortului. Am facut un scurt popas si am mancat un baton de ciocolata. Si ma gandeam ce ma voi face cu incaltarile mele sus, pe creasta.

Chiar si de la iesirea din padure, in golul alpin, urcusul isi mentinea gradul pronuntat. Efortul depus era considerabil. Ma simteam epuizat, asa ca m-am prabusit pe iarba cu rucsacul in spate, sa ma odihnesc, sa extrag energie din maruntaiele pamantului, din iarba pe care, la inceput, am simtit-o calda sub mine. Si n-a durat mult si singuratatea odihnei mele mi-a fost transformata in implinire. Doresc tuturor astfel de clipe, despre care nu pot vorbi in cuvinte..." *

Dar mult mai mult, mi le doresc mie!

***

--------------------------------------------------------------------------------

* - fragment din jurnalul Iezer–Papusa. Cand planul de acasa nu se potriveste cu cel din... ceata

Rânduri pentru Moș Crăciun

Iartă-mă că te salut numai din ușă...
Te-aș pofti și-n casă,
Dar mi-e teamă
Că-mi aduci aceeași veșnică păpușă
Si același vechi refren de panoramă!...
Iartă-mă că-ți spun ce cuget, Moș Crăciun...
Dar eu - zău - nu văd de ce mai vii!...
Ce folos că ești bătrân
Și-ai suflet bun,
Dacă-n tolbă n-ai decât minciuni pentru copii!...

Nu-ți mai pierde timpul cu povești
Pentru cei ce nu mai cred în ele...
Tu - e drept - n-ai fost decât așa cum ești -
Omul cu păpuși de porțelan
Și acadele...

Dar eu nu mai sunt copilul de-altădată,
Să mă-ncânt numai de chipuri ce se șterg -
Mie-mi trebuie-o femeie adevărată,
Nu femei-păpuși de Nurenberg!...

Iată!...
Asta este tot ce-am vrut să-ți spun...
Si ți-am spus, să știi și tu ce-aș vrea!...
Ține minte,
Ține minte, Moș Crăciun...
Și la anul, dacă vii din nou, să-mi vii cu Ea!...

Astfel spunea Ion Minulescu

Eu, însa, te aștept să-mi vii cu ea și-acum!

Știi tu, Moșule, despre ce vorbesc...

Pentru spirit... şi pentru trup

Pentru spirit:



Pentru trup:



Iar eu mă las în voia vântului cel bun, care ne apropie doar din când în când, ajutându-mă să nu explodez de dor.