"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

miercuri, 10 decembrie 2008

Ernest Hemingway - omul şi artistul

Viaţa şi activitatea lui Ernest Hemingway
„Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Nu uitaţi că Iuda avea amici ireproşabili.” E.H.

Ernest Miller Hemingway (Hem’ pentru prieteni) a fost scriitor. Asta a ştiut el cel mai bine să fie. Atunci când nu a mai putut să scrie, nu a mai dorit să fie deloc.
Ca artist, a fost un geniu. Nimeni nu poate contesta asta. Dar, dincolo de toate realizările lui literare, Hem’ a fost om. Ca noi toţi. Poate puţin mai plin de viaţă…
Şi este aproape imposibil să nu fii fascinat de viaţa acestui „zdrahon de 1,90 m şi 100 kg”, care practicase şi boxul, căruia îi plăcea pescuitul de rechini, vânătoarea de lei, corida şi guerilla. Însă aceasta ar fi o descriere incompletă. Iubea enorm viaţa, femeile, aventura, frumosul, pisicile  (casa lui din Cuba adăpostind la un moment dat 40 de pisici). Era un bun prieten, dar avea, desigur, şi păcate, pasiunea pentru licorile bahice şi izbucnirile violente fiind cele mai rele. Fernanda Pivano, în cuvintele sale despre scriitorul american, a povestit o scenă în care acesta s-a războit cu o fotografie. Era cazat la Ritz, în Paris, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, într-o seară, un colonel i-a aratat portretul bărbatului celei care avea să-i devină cea de-a patra soţie. Înfuriat la culme, Hem’ a vrut să împuşte fotografia, dar nu a fost lăsat. Atunci el s-a încuiat în baie, de unde s-au auzit detunături. Cei care au intrat cu forţa peste el, au văzut closetul făcut praf, apa peste tot şi poza distrusă.

Avea şi traume. Viaţa i s-a înfiripat alături de oameni care au murit în împrejurări tragice, la fel cum avea să moară şi el. Tatăl, Clarence Hemingway, s-a împuşcat în cap în 1928. Ursula, sora autorului, a murit de supradoză de pilule contra durerii, iar Leicester, fratele său, s-a împuşcat şi el. Actriţa Margot Hemingway (nepoata scriitorului), s-a sinucis şi ea. Cea de-a treia soţie a lui Hemingway, Martha Gellhorn, a fost o ziaristă renumită, unul dintre cei mai cunoscuţi corespondenţi de război. La bătrâneţe, aproape oarbă fiind, s-a omorât cu otravă. Asta s-a întâmplat în anul 1998.
Într-o iarnă, Hemingway a întalnit-o şi pe baroana Adriana Ivancich, cea care mai târziu avea să se întrupeze literar în eroina din „Across the river and into the trees” (Dincolo de fluviu si printre copaci). În 1983, femeia s-a spânzurat de un copac.

Despre scriitor, William Faulkner spunea: „Hemingway a fost unul dintre cei mai străluciţi, mai îndrăzneţi şi mai riguroşi stlişti din întreaga literatură universală, urmărind neclintit principalul scop al artei sale: acela de a surprinde însăşi esenţa umanităţii, aşa cum apare ea în spectacolul tragicomic al vieţii. Iar cei care l-au cunoscut, pot depune mărturie că era la fel de bun ca om, pe cât a fost ca scriitor.”
Ca om, a iubit viaţa şi a fost un aventurier, din toate punctele de vedere. Deşi au trecut peste 60 de ani, încă se mai vorbeste şi acum în insula Key West despre acea noapte de pomină (despre care voi scrie mai jos), din pivniţa domnului Hemingway.
S-a născut pe 21 iulie 1899, în orăşelul Oak Park, în apropiere de Chicago. Oameni pentru care articolele din tabloidele zilelor noastre înseamnă mai mult decât rândurile cărţilor sale au facut o serie de speculaţii legate de travestirea “umilitoare” la care l-a supus mama sa, în copilărie, când l-a îmbrăcat pe Hem’ în rochie dantelată, pentru a-l fotografia alături de sora sa mai mare. Bineînţeles că nu voi acorda importanţă acestor lucruri. De menţionat, însă, este faptul că încă din timpul şcolii a aratat un interes activ pentru scris, fiind redactor al revistei săptamânale Trapeze, a şcolii Oak Park High School, şi colaborator al celei trimestriale, Tabula. De asemenea, a făcut parte din echipele de înot şi de fotbal ale şcolii şi tot în această perioadă a încercat să fugă de două ori de acasă, datorită deselor neînţelegeri dintre părinţii săi. După abslovirea şcolii, a plecat în Kansas City, unde a intrat reporter la Kansas City Star.
În timpul Primului Război Mondial, a intrat ca voluntar în formaţiile auxiliare ale Crucii Roşii americane şi s-a dus în Europa, unde a fost repartizat pe frontul italian. Pe 8 iulie 1918, a fost grav rănit de explozia unui obuz. A fost internat într-un spital militar din Milano, unde a stat trei luni. A primit două decoraţii italieneşti („Medalia d’Argento al Valore Militare” şi „Croce al Merito de Guera”) şi, după ieşirea din spital, s-a înrolat în armata italiană, în trupele de infanterie. În perioada petrecută la spital, a întalnit-o pe infirmiera Agnes von Kurowsky, care era cu caţiva ani mai mare decât scriitorul şi care, atunci când nu îngrijea soldaţi răniţi, adora să fie curtată. Hemingway a ajuns în mâinile ei după ce a fost rănit pe front de acel obuz, în timp ce împărţea soldaţilor italieni provizii şi scrisori. Avea picioarele ciuruite de schije şi un genunchi zdrobit. Povestea lor de amor s-a terminat când ea l-a anunţat că s-a îndrăgostit de un altul. Însă această infirmieră l-a inspirat pe Hemingway pentru personajul Catherinei Barkley din „Adio, arme!”, un roman ce poartă pecetea întâmplărlor din acea perioadă.
De-a lungul vieţii sale a călătorit foarte mult, în aproape toată lumea. A început cu Europa, călătorind după război prin Franţa, Spania, Elveţia, Italia, Germania, împreună cu prima lui soţie. A fost în Grecia şi în Turcia în timpul războiului dintre cele două ţări. Mai târziu, a început să fie atras de Africa şi de vânătoarea de fiare sălbatice în acest continent romantic.
În iulie 1936, a donat 40.000 de dolari serviciilor sanitare ale armatelor republicane din Spania, pentru achiziţionarea de medicamente şi ambulanţe. Anul următor a pleacat în Spania, în calitate de corespondent de presă al agenţiei americane North American Newspaper Alliance, pe lângă armatele republicane. A participat şi la cel de-al doilea Congres al scriitorilor americani, unde şi-a arătat ferma sa opoziţie faţă de fascism. În acelşi an, a scris scenariul şi comentariul, pe care l-a şi rostit, la filmul documentar The Spanish Earth (Pământul Spaniol), realizat în colaborare cu Joris Ivens. Această perioadă, petrecută în Spania, l-a inspirat pentru romanul „For Whom The Bell Tolls” (Pentru cine bat clopotele), care a avut un succes enorm. Acest roman a fost publicat în 1940.
Avea o mare atracţie şi faţă de Cuba, unde şi-a achiziţionat şi o proprietate, Finca Vigia, situată lângă Havana. Între anii 1942-1944, a patrulat în largul coastelor Cubei, în urmărirea submarinelor hitleriste, aflat la bordul yachtului său Pilar, adaptat şi echipat conform acestui scop. Această „vânătoare” de submarine, i-a fost sursă de inspiraţie pentru ultima parte a romanului „Islands in the Stream” (Insule în derivă sau Insulele lui Thomas Hudson – traducerea diferind în funcţie de editură).
După cum am mai zis, a avut patru soţii. Despre perioada petrecută în Paris cu prima lui soţie, Hadley Richardson, a scris în romanul autobiografic „A Moveable Feast” (Sărbătoarea de neuitat), în care descrie, printre altele, relaţiile sale de prietenie cu Ezra Pound, James Joyce, Scot Fitzgerald şi alţii. Se împrieteneşte şi cu Gertrude Stein, care, referindu-se la el şi la contemporanii săi, scriitori americani exilaţi la Paris, îi numeşte „generaţia pierdută”. În replică, gândindu-se la această denumire, Hemingway îşi zicea că, în fond, de când lumea „toate generţtiile au fost, sunt şi întotdeauna vor fi dintr-o pricină sau alta generaţii pierdute”. Tot în această carte, scritorul american îşi aminteşte şi de-o seară petrecută la cafenea cu pictorul Pascin, care era însoţit de două modele. Peste ani, pictorul s-a spânzurat, lăsând în urma lui, pe perete, un mesaj scris cu propriul său sânge. Îşi lua rămas bun de la o anumită Cecile, lăsându-şi averea, prin testament, atât soţiei, cât şi amantei. Spre cimitir a fost însoţit de mii de oameni, în special de artişti, chelneri şi barmani, ceea ce spune multe despre principalele ocupaţii ale pictorului.
În 1927, după şase ani, a divorţat de Hadley şi s-a căsătorit cu ziarista Pauline Pfeiffer. S-a întors în Satele Unite şi s-a stabilit în Key West, Florida, într-o casă oferită de un unchi al noii sale soţii.
În 1940, după ce a divorţat de Pauline, Hemingway s-a căsătorit cu scriitoarea şi ziarista Martha Gellhorn, cu care a pleacat în China, în calitate de corespondent de război, şi a asistat la luptele împotiva japonezilor. În 1946 a divorţat şi de Martha Gellhorn şi s-a căsătorit cu ziarista Mary Welsh.
A avut şi trei fii: John, născut în 1923, Patrik, născut în 1928 şi Gregory, care a venit pe lume în 1931.
De-a lungul existenţei sale, Hem’ a avut o ciudată predispoziţie la accidente. În 1930 a suferit un accident de maşină, când şi-a fracturat grav braţul drept. La începutul anului 1954, a suferit un accident de avion în Africa, împreună cu soţia sa, din care, însă, au scăpat nevătămati. Cu toate astea, ziarele din întreaga lume le-au anunţat moartea. Încercănd să ia un alt avion, acesta a explodat, de data asta fiind răniţi ceva mai serios, dar nu grav. De asemenea, în timpul unei beţii grozave, undeva în Paris, s-a dus la toaletă, iar la plecare a văzut în dreapta un lanţ atârnând. A tras de el, dar apa nu a curs. A mai tras o dată, nimic. Apoi, supărat, a tras cu toată puterea. Atunci luminatorul din tavan i s-a prăbuşit în cap. Lanţul de la apă era în partea stangă. A rămas cu o cicatrice adâncă pe frunte.

În anul 1960, bolnav fiind, se internează în cateva rânduri, pentru un tratament medical de mai lungă durată, care a implicat şi „şocuri electrice”.
Viaţa tumultuoasă a artistului l-a determinat pe Norman Mailer să spună, vorbind despre Hemingway, că „a fost, în esenţă, un simplu băiat din inima ţării, căruia succesul i-a smuls rădăcinile – şi şi-a petrecut tot restul vieţii căutând să regăsească vechea senzaţie pierdută de pământ ferm.” Toată viaţa sa, orice ar fi fost, nu a încetat o clipă să scrie. Povestiri, nuvele, romane, publicistică şi chiar poeme. A continuat să scrie chiar şi atunci când zilele nu îi erau prea viu colorate.
În 1952 a publicat romanul „The old man and the sea” (Bătrânul şi marea), care a cunoscut un mare succes şi a fost salutat cu entuziasm de critică. Pentru acest roman i s-a acordat premiul american Pullitzer (1953). Revista Life i-a propus lui Hemingway să publice „Bătrânul şi marea” integral, într-un singur număr. Rezultatul – cinci milioane şi jumătate de exemplare s-au vândut în primele 48 de ore.
În toamna anului 1954 i s-a decernat premiul Nobel “pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan.” Părerea lui Tennesee Williams, privindu-l pe autor în întregime, ca om şi ca artist, era aceea că „nu s-a ascuns niciodată într-un turn de fildeş. Ştia prea bine că substanţa operei unui artist este artistul însuşi, viaţa şi trăirile lui, şi a reuşit ceea ce puţini scriitori din epoca lui sau dintotdeauna au izbutit să facă: să devină, ca om şi în văzul lumii în mijlocul căreia trăia, imaginea vie a semnificaţiei celei mai autentice şi mai profunde a operei sale, iar acest lucru a continuat să-l facă neabătut şi cu cea mai deplină onestitate, până în momentul morţii.” Şi acest lucru este, întradevăr, o mare performanţă, dacă stăm să ne gândim că majoritatea dintre noi nu putem deveni nici măcar imaginea vie a propriilor noastre crezuri şi principii.
Hemingway fascinează prin stilul său simplu şi firesc, fără împopoţonări ale frazelor. Cuvintele sale, modeste şi concise, ne poartă gândul direct la imagini, situaţii şi fapte, fără a mai fi trecute prin sensibilitatea personajelor. Citindu-i operele, ne trezim dintr-o dată că îi urmăm, pas cu pas, pe eroii cărţilor sale şi că lăsăm în urmă totul, toate nevoile noastre, de a gândi, de a scrie, precum şi multe altele. Le lăsăm pe toate în urmă.
Într-un interviu, vorbind despre munca unui artist, în special a unui scriitor, Hemingway a declarat: „Sunt adeseori întrebat în ce constă secretul creaţiei. Creaţia n-are secret. Există oare secrete în zidăria şi piatra bizantină?… Nu, nu există nici un secret. Era doar muncă supraomenească… Secretul creaţie este acelaşi: munca supraomenească pentru ca un cuvânt să adere la celălalt, ca şi pietrele zidului chinezesc. Oamenii nu văd această muncă. Ei văd doar rezultatul: o carte bună, succesul, gloria şi, probabil, o grămadă de bani. Ei nu ştiu câte chinuri, câte eforturi ascund rândurile pe care le citesc. Este adesea mai greu să descrii ceva, decât să înfăptuieşti ceva.” În zilele petrecute în locuinţa sa din Cuba, fiecare dimineaţă îl găsea în faţa maşinii de scris, în care se afla o coală albă, iar alături, un pahar cu whiskey american. Hem’ işi scria pagina pe ziua aceea, golea paharul de whiskey şi, după ce mânca, îşi lua pălăria şi puşca de vânătoare şi se aventura în culturile de trestie de zahăr, convins că va împuşca un leu. N-a împuşcat niciun leu, dar în tot acel timp, cât el căuta lei, lucra mental la cărţile ce urmau să apară.
În romanul autobiografic, „A Moveable feast” (Sărbătoarea de neuitat), scria: „De câte ori mă simţeam blocat în scrierea unei povestiri care nu ducea nicăieri, îmi spuneam: Nu te îngrijora. Ai scris întotdeauna şi vei scrie şi acum. Tot ce trebuie să faci este să scrii o propoziţie adevărată. Scrie cea mai adevărată propoziţie pe care o cunoşti”. Şi, mai departe, autorul celei mai adevărate proze americane continuă: “Aşa că scriam o propoziţie adevărată şi porneam de la ea. Era uşor, pentru că auzeam întotdeauna pe cineva în jur spunînd cîte o propoziţie adevărată.” Elementul autobiografic a avut o importanţă deosebită, în scrierile sale. Autorul, în majoritatea operelor sale, a pornit de l-a întâmplări reale, trăite de el, precum şi de la oameni pe care i-a cunoscut. O condiţie primă şi esenţială a activităţii scriitorului, reprezentănd un principiu fundamental al esteticii sale, era aceea de a cunoaşte profund lucrurile despre care scria. „Mai întâi trebuie să cunosti subiectul – spunea Hemingway într-un articol din 1934 din revista Esquire, intitulat Old Newsman Writes (Bătrânul gazetar scrie) – după aceea trebuie să ştii cum să scrii. Ca să înveţi aceste două lucruri, îţi trebuie o viaţă întreagă.”
Privit astfel, elementul autobiografic nu mai apare ca un simplu detaliu menit a clarifica episoade mai mult sau mai puţin obscure, ci serveşste în chip esenţial la sporirea autenticităţii relatării unei experienţe umane, care, dincolo de semnificaţiile individuale, poate căpăta un sens mai larg. Perspectiva din care este privită, în scris, poate modifica sensul intâmplării din viaţa în mod fundamental. În general însă, în scrisul lui Hemingway se simte o cunoaştere intimă a locurilor, a întâmplarilor, a diferitelor îndeletniciri, a oamenilor. Cunoaştere care este valorificată prin notaţii sobre, precise, precum şi prin nuanţe subtile, de multe ori sugerate numai.

În concluzie, Hem’, ori Hemingway, au aceeaşi identitate: aceea de clasic al literaturii universale.

În destăinuirile sale, marele romancier american spunea: „Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce creşte în ochii celorlalţi, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi este nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne meru de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate, sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin.”
După cum am mai zis, în 1960 s-a îmbolnăvit şi a fost internat în repetate rânduri. Tratamentul cu şocuri electrice l-a transformat într-o legumă. Îşi petrecea ore în şir, privind absent foaia albă de hîrtie şi, cînd a ştiut că nu mai poate să scrie, a pus puşca de vînătoare în gură şi a apăsat pe trăgaci. S-a întâmplat în 1961; avea 62 de ani. Avusese o viaţă tumultuoasă. Dăduse, de fapt, ceea ce a avut de dat: mari romane, publicistică, nuvele remarcabile şi … pumni (prin bistrourile pariziene sau americane).

„Un om poate fi distrus, dar nu poate fi invins”, scria el în „Bătrânul şi marea”. A fost Hemingway un învins?

La Key West, unde avea casa dăruită de unchiul lui Pauline, Hemingway se scula în zori, se ducea la un pavilion pe care îl construise în grădină, la doi paşi de casă, urca treptele scării exterioare şi intra în camera lui de lucru. Scria până aproape de prânz. Când soarele devenea prea arzător, dormea puţin, apoi mergea la barul prietenului său, Sloopy Joe, unde intra în vorbă cu oricine era dispus să converseze. Asculta poveştile altora, sătul fiind de poveştile sale. Seara, se întorcea acasă, fără riscul de a se rătăci pe străduţele întunecoase, deoarece casa lui se afla lângă far. Oricat de aburiţi îi erau ochii, urma lumina farului care îl ducea acasă.
Când a venit vremea divorţului, a trebuit să părăsească acea casă din Key West, care era a soţiei sale. La plecare, a rugat-o pe aceasta să-l lase să-şi ia manuscrisele din camera de lucru şi băutura adunată de-a lungul anilor, în pivniţa casei. Avea strânse acolo vinuri şi băuturi tari în cantităţi despre care nici el nu mai ştia. Pauline a fost de acord şi a plecat de acasă o săptămână, să îl lase să-şi împacheteze lucrurile. Nici el nu-şi mai dorea alte confruntări cu Pauline, aşa că, prevăzător, şi-a aranjat plecarea în dimineaţa zilei când ea urma să se întoarcă. Manuscrisele le-a împachetat şi le-a şi expediat în mai puţin de două zile. Dar cu sticlele a fost mai greu. Erau prea multe şi, curând, a realizat că nu va avea timp să le ordoneze în cutii şi să le expedieze. Atunci, i-a venit o idee. S-a dus la barul lui Sloopy Joe, unde erau aproximativ o sută de clienţi şi i-a chemat pe toţi la el acasă, să-l ajute în pivniţă, cu sticlele. Nu, nu la împachetat, ci la băut. În acea noapte, au dat gata toată băutura din pivniţa unuia dintre cei mai virtuoşi băutori ai lumii. A fost o beţie colectivă de mare amploare, despre care, după cum am mai amintit, se spune că şi azi încă mai poţi auzi, pe insulă, poveşti colorate. A plecat din Key West în dimineaţa stabilită, abia ştiind pe ce lume se află. Când a sosit acasă, Pauline a găsit superba curte devastată de urmele acelui dezmăţ alcoolic.
Acum, în vila-muzeu din Key West, în zilele noastre, oricine poate organiza nunţi, desigur, contra cost. Pentru cei interesaţi, am auzit că există camere video ce transmit imagini live din curtea în care trăiesc „pisicile lui Hemingway”, despre care a scris cu atâta drag în a doua parte a romanului „Islands in the Stream”.

Zvonurile spun că la “Sloopy Joe’s Bar”, jazzul reprezenta doar o infimă bucată din zgomotul care te înconjura din toate părţile. Acolo mereu te întâmpina un grup gălăgios, într-o încăpere mare, în care mirosea a tutun şi alcool şi se bea mai mult în picioare, decât la masă. Acum, închipuiţi-vă acest grup gălăgios, dominat de un tip solid şi înalt, cu aspect neîngrijit, cu chipul vesel, dar hotărât şi care poartă o cicatrice vizibilă în frunte. Acest tip te invită şi pe tine în pivniţa lui, să îl ajuţi să bea tot ce are acolo, căci divorţează şi pleacă din Key West şi nu vrea să-i lase soţiei nici o picătură. Îl priveşti neîncrezător, dar… ai putea, oare, să-l refuzi? În plus, el zice că nu stă departe…

Repere ale unui destin de excepţie:
1923 – Three Stories and Ten Poems (Trei Povestiri şi Zece Poeme) (povestiri)
1925 - In Our Time (În timpul nostru) (povestiri)
1926 – The Torrents of Spring (Torentele primăverii) (roman)
1926 – The Sun Also Rises (Fiesta) (roman)
1927 – Men Without Women (Bărbaţi fără femei) (povestiri)
1929 – A Farewell to Arms (Adio, arme!) (roman)
1930 – The Fifth Column and the First Forty-Nine Stories (Coloana a cincea şi Primele patruzeci şi nouă de povestiri) (povestiri)
1932 – Death in the Afternoon (Moartea după-amiază) (roman)
1933 – Winner Takes Nothing (Învingătorul nu ia nimic) (povestiri)
1935 – Green Hills of Africa (Colinele verzi ale Africii) (roman)
1937 – To Have and Have Not (A avea şi a nu avea) (roman)
1940 – For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele) (roman)
1942 – Men at War (Bărbaţi la război) (antologiei de lucrări revăzute)
1950 – Across the River and into the Trees (Dincolo de râu şi între copaci) (roman) 1952 – The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea) (roman)

Postume:

1962 – The Wild Years (Anii sălbatici) (compilaţie)
1964 – A Moveable Feast (Sarbatoarea de neuitat) – (roman)
1967 – By-Lines – (articole publicate în Toronto Star)
1970 – Islands in the Stream (Insule în derivă/Insulele lui Thomas Hudson) (roman)
1972 – The Nick Adams Stories (Povestirile lui Nick Adam)
1979 – 88 Poems (88 Poezii) (poeme)
1981 – Selected Letters (Corepondenţă selectivă)

3 comentarii:

Anonim spunea...

Parcurgand textul nu pot sa dau decat un singur raspuns..nu, Hemingway nu a fost invins!cred ca nici macar distrus nu a fost. A fost un OM care si-a trait viata la intensitate maxima si cel mai important si-a gasit drumul in viata si l-a urmat fara nici cea mai mica ezitare.A gustat din tot ce i-a oferit viata si dulci si amare si a avut darul sa impartaseasca asta cu toata lumea: "Este adesea mai greu să descrii ceva, decât să înfăptuieşti ceva"- cat de adevarat. Faptul ca s-a sinucis nu inseamna ca a fost invins, a fost alegerea lui, a simtit ca firul ce-l lega de viata s-a rupt si ca misiunea lui pe pamant s-a terminat, cred ca a fost mai degraba un gest de impacare cu viata.

Laura spunea...

Un articol bine scris, captivant. Multumesc.

Claudiu Crăciun spunea...

Multumesc si eu pentru apreciere si pentru faptul ca ai lasat cateva vorbe dupa ce ai citit, chiar daca e vorba de un text scris in urma cu multi ani.