"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

luni, 15 septembrie 2008

"Narcis şi Gură-de-Aur"

De Herman Hesse.

Cele două personaje ale cărţii reprezintă de fapt două poveşti de viaţă, care ne arată cum să-ţi urmezi chemarea, dar mai ales cât de mult înseamnă să o găseşti pe cea adevărată.
Eram încă student, mă plimbam printr-o librărie, aveam ceva bani şi vroiam să-mi cumpăr o carte. M-a atras titlul: “Narcis şi Gură-de-aur”. Despre Hermann Hesse, autorul acestei cărţi, auzisem foarte puţine lucruri, până în acea clipă. Am zâmbit la citirea titlului, pentru că mi-a părut un fel de “Prâslea cel voinic şi merele de aur”. Asta numai după titlu, deşi nu se poate spune că această carte n-ar avea şi un aer de basm. Descrierea de pe copertă, care, printre alte aprecieri, conţinea şi cuvântul “hoinar”, m-a convins să o cumpăr. Dupa ce i-am parcurs toate paginile, însă, am inţeles că, până atunci, încă nu citisem o carte mai fascinantă şi în care să mă regăsec mai mult, decât aceasta. Şi de atunci şi până în prezent, am citit toate scrierile (romane, nuvele şi povestiri), ale lui Hesse. Restanţă mai am câteva basme, dar voi rezolva curând şi această problemă.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la scrierile sale, dincolo de poveştile despre oameni ce pornesc în lume, incercând să-şi alfe şi să-şi împlinească destinul, a fost frumuseţea limbajului. Citindu-l, mi-l închipuiam de multe ori pe autor, cum zăbovea clipe îndelungate asupra unei fraze.
“Narcis şi Gură-de-aur” este unul din cele mai remarcabile romane ale scriitorului german, Hermann Hesse. Face parte din acel gen de cărţi ce-ţi tulbură întreaga fiinţă, în care acţiunea se succede într-un ritm ameţitor. Este o poveste scrisă cu măiestrie, uneori pasaje întregi sunt ca nişte poeme în proză. Şi are un înţeles ce merită descoperit.
În lumea trecută a evului mediu germanic (o fascinantă atmosferă, care se regăseşte în mai toate scrierile autorului), cu frumuseţea sa aparte, doi tineri se cunosc într-o mănăstire. Gură-de-Aur este adus în mănăstire de către tatăl său, pentru a studia şi pentru a-şi dedica viaţa celor sfinte. Tatăl lui Gură-de-aur consideră acest lucru ca o datorie din partea fiului, pentru a răscumpăra greşelile mamei sale, o ţigancă ce avusese o viaţă plină de păcate, în ciuda tuturor încercărilor soţului de a o aduce pe calea cea bună. După ce aceasta a plecat, tatăl a încercat prin toate căile să îndepărteze amintirea ei din gândurile fiului. Narcis, elev în mănăstire, având darul de a vedea sufletul oamenilor şi intuind cum sunt ei cu adevărat, descoperă drama lui Gură-de-Aur şi îl ajută pe acesta să-şi descopere adevărata chemare. Din acest moment, între cei doi prieteni va apărea o legătură simbiotică, aşa cum s-a întâmplat şi între Sinclair şi Demian, într-un alt roman al lui Hesse.
Narcis rămâne la mănăstire, crezând pur şi simplu în Dumnezeu, iar Gură-de-aur, neînţelegând cum vine asta, pleacă în lume, să o cunoască şi-i inţelege imperfecţiunea, ca pe singura definiţie divină a ei.
Dupa ce Gură-de-aur hotăraşte să părăsească mănăstirea şi fuge în lume doar cu hainele de pe el, cartea va fi din ce în ce mai greu de lăsat din mână, până la sfârşitul ei.

O capodoperă literară de o sensibilitate şi o frumuseşe zguduitoare, care vorbeşte despre prietenie, despre destin, despre viaţă şi oameni, despre credinţă, despre pierderea acesteia şi apoi regăsirea ei într-o formă pură, mult mai apropiată sufletului, despre tinereţea prea scurtă, despre lume, călătorie, iubire, viaţă, despre hoinari, despre oameni şi, în special, despre drumul lor către ideea de OM, despre revolta faţă de lumea înconjurătoare, despre incercarea de a atinge desăvârşirea prin trăirea vieţii din plin, despre însingurarea artistului, precum şi despre celebra atracţie a contrariilor, care se regăseşte în întreaga operă a romancierului german.

După plecarea sa de la mănăstire, în dorinţa de a se regăsi pe sine în plăcerile lumeşti, Gură-de-aur va pribegi ani în şir din femeie în femeie, din loc în loc, iubind viaţa şi nedându-se înapoi de la nimic, aproape uitând de Dumnezeu. Narcis, credincios gândului său de a sluji Domnului, se va face preot şi va primi numele de Abatele Ioan. Autorul priveşte fără încetare în sufletul personajelor sale, dezvăluindu-le aşa cum sunt, fără ascunzişuri, fără înflorituri.
Impresionant este şi modul în care autorul zugrăveşte lumea, privită prin ochii şi sufletul hoinarului Gură-de-aur. Cartea urmăreşte, în cea mai mare parte, viaţa lui, precum şi maturizarea lui. De-a lungul vieţii sale, acest suflet de hoinar cunoaşte toate ororile lumii: ciuma, lăcomia, invidia, avariţia, adulterul, moartea, crima… După mulţi ani, „intâmplarea” face ca cei doi prieteni să se întâlnească într-un moment crucial pentru Gură-de-aur. Iar atunci când se reîntâlnesc, Narcis îl ceartă pe prietenul său, nu pentru că a fost desfrânat, nu pentru că a furat, nu pentru că a ucis, ci pentru că încetase să se mai roage lui Dumnezeu. Acesta era cel mai mare păcat, pierderea relaţiei cu divinitatea, căci celelalte păcate, Dumnezeu le poate ierta.

Dar şi Narcis, prin Gură-de-Aur, întrevede adevăratul sens al vieţii noastre pe Pământ: “Învăţ multe de la tine, Gură-de-Aur. [...] Abia acum văd câte căi sunt spre cunoaştere şi imi dau seama că drumul spiritului nu este singurul şi, poate, nici cel mai bun. Este drumul meu, desigur, voi continua să-l urmez. Însă pe tine te văd pe drumul opus, pe drumul simţurilor, cum prinzi la fel de profund taina existenţei şi o exprimi mult mai viu decât sunt în stare cei mai mulţi dintre gânditori.”

De asemenea, prin dialogurile purtate de cei doi prieteni, ni se arată că drumul cunoaşterii poate avea mai multe căi: “Gândirea noastră este [...] o intoarcere a privirii de la simţuri, spune Narcis [...] Tu însă îndrăgeşti tocmai ceea ce e mai nestatornic şi muritor, şi proclami sensul lumii tocmai în ceea ce este efemer [...] Noi, cugetătorii, încercăm a ne apropia de Dumnezeu scăzând lumea din fiinţa Lui. Tu te apropii de El, iubindu-i creţia şi creând-o din nou.”

Concluzia lui Hesse este optimistă, dar şi cuminte, pilduitoare, păstrând limita neputinţei umane, arătându-ne că de multe ori încercăm prea multe, vrem să realizăm prea multe lucruri, când tot ceea ce ar trebui să facem este să ne urmăm calea: “Căci un om care încearcă să se realizeze cu darurile ce-i sunt date de la natură, face lucrul cel mai important, singurul cu sens pe care-l poate face…”

Spre sfârşitul cărţii, Gură-de-Aur mărturiseşte că şi-ar dori şi el o pace şi o linişte ca a lui Narcis, iar acesta îi răspunde: “Pacea există, desigur, dar nu una care sălăşluieşte mereu în noi şi nu ne părăseşte. Există numai o pace care se cucereşte, prin lupte neîncetate si trebuie recucerită zi de zi.”

Părerea mea (puteţi să mă contraziceţi), este că această carte reprezintă, totuşi, unul dintre cele mai optimiste mesaje transmise de un scriitor al secolului XX.

_____________________________________________

Acest articol l-am postat şi pe Mixul de cultură, în secţiunea carte şi il puteţi găsi cu un simplu clic aici

Niciun comentariu: