"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 3 decembrie 2013

O intamplare, la metrou (de sezon)

13.12.2012

Cu o seara inainte, pe la ora 18:30, in pasajul de la Metrou Unirii era atat de multa lume incat chiar cred ca unii au ascultat indemnul autoritatilor din acea perioada ca pana se duce zapada sa isi mai ridice fundurile din masina personala si sa mearga si cu mijloacele de transport in comun.
In ziua datata mai sus, pe la 10:30, era atat de putina lume in zona Unirii (si la metrou, si pe afara) si atat de putine masini, incat nu stiam ce sa mai cred. Unde s-au dus toti?
Treaba lor.

Dar in linistea aceea de la metrou, la ora amintita, o intamplare mi-a atras atentia.

Cand am coborat, pe peronul larg era o doamna cu un copil de mana, care avea o varsta destul de frageda. Si el ducea in mana, incantat dar oarecum incurcat de dimensiune, o imensa mitraliera de jucarie. Ma gandeam eu ca mai lipsea sa-i faca cadou si o spanzuratoare, sa isi spanzure papusile (in joaca, bineinteles). Si cum gandul este creator, desi eu nu mi-as fi permis sa fac vreo observatie, un batranel care cobora scarile din sens opus, indreptandu-se spre peron, s-a oprit dintr-o data si a privit fix spre copil. Apoi, cu o privire blanda, s-a uitat spre mama acestuia si a intreabat-o:
- "Doriti sa-l faceti soldat?"
Aceasta, luata prin surprindere, l-a privit nedumerita, probabil neintelegand aluzia de la bun inceput.
- "Sa ucida, sa impuste dusmanii?", continua batranul. "Femei, copii, orice ii sta in cale?"
Femeia s-a uita putin panicata la batran, apoi la copil (care sedea linistit cu mitraliera in mana) si a dat sa-l traga sa plece mai repede, ca si cum s-ar fi aflat langa un pericol (desi batranul era foarte pasnic).
- "Sau poate mafiot? Sa-si faca singur dreptate? Sa intre in banci si sa traga in stanga si in dreapta, apoi sa fure banii? Ori terorist care in numele unei idei sa traga in multime?"
Femeia, muta de uimire, a intepenit pe scari, privind cand la batran, cand la copil, cu ochi mari.
- "Cum te cheama pe tine?" l-a intreabat batranul pe copil, aplecandu-se spre el.
- "Ovidiu", a raspuns acesta, cu mitraliera in mana.
- "Ovidiu!", exclama batranul zambind. "Ia arata-ne tu, Ovidiu, cum impusti toti oamenii de aici?"
Si baietelul s-a desprins din mana mamei, a prins mitraliera cu amandoua mainile, a pus-o la ochi si, tintind spre calatorii de la metrou, s-a invartit roata, ca sa-i prinda in raza de actiune a mitralierei pe toti si a imitat prin voce cum ii impusca. Era tare mandru de jucaria si fapta lui.
O umbra a intunecat zambetul batranului.
Acesta s-a indreaptat de sale, a oftat vizibil, trist, si, privind-o pe mama care-si lua copilul de mana si-l tragea dupa ea, sa mearga, sa plece de acolo, i-a zis acesteia cu o voce amara:
- "Felicitari, doamna! I-ati dat o jucarie care ii place foarte mult!"

Femeia a pleacat fara sa spuna o vorba, tragand copilul dupa ea. Cei cativa trecatori, martori ai intamplarii, printre care si eu, din mers ne uitam fix la copil si la imensa lui jucarie. Iar femeia era rosie la fata. N-am vazut niciodata o persoana mai rosie decat ea, la fata! Mergea apasat, grabita, vadit indispusa de privirea trecatorilor si, la un moment dat, s-a oprit si a luat jucaria din mana copilului. Calma, fara nervi si fara sa-l repeada. Doar i-a spus:
- "Da' la mama, sa-ti tin eu jucaria."
A luat-o si a incearcat sa o bage in sacosa, dar era atat de mare incat atarna in afara si se balanganea in toate directiile, mai ceva ca un piolet pe care ai incerca sa-l cari intr-o punguta de 20 de bani.

Interesanta intamplarea!