"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

duminică, 31 august 2008

Marea Poveste

Cred că oamenii au sădită in firea lor tendinţa de a se îndrepta aproape inconştient spre sfârşituri, tocmai pentru că le sunt atât de plăcute începuturile. Fiecare sfârşit lasă locul unui (eventual) nou început. Dar câţi înţeleg oare că, prin fiecare poveste care se încheie, timpul nostru ni se scurtează? Şi la final, ce va rămâne? Un lung şir de poveşti, mai mult sau mai puţin plăcute. Şi mă intreb din nou: "dar Marea Poveste? Eu mi-am trăit, sau nu, Marea Poveste?"
Cineva-mi spunea că Marea Poveste este una din cele multe, trăite, dar că nu vom şti niciodată, exact, care e aceea. Eu cred însă că Marea Poveste o reprezintă însăşi viaţa. Lungul şir de poveşti. Cu cât sunt mai multe, cu atât invăţăm mai multe. Dacă ar fi să fie doar una, doar o poveste, ar rămâne marea îndoială: "dacă a fost doar una, de unde ştiu că a fost Marea Poveste, atâta timp cât ştiu că n-am cu ce s-o compar?"
Pentru că, orice s-ar zice, oamenii au nevoie să compare...

"Bătrânul şi marea"

“A man can be destroyed but not defeated.”

Nu neg de la bun început faptul că Ernest Miller Hemingway (a se pronunţa în gând, accentuat, cu spaţii semnificative între fiecare nume), poreclit Papa, m-a fascinat dintotdeauna, prin tot ceea ce a realizat. Este, după părerea mea, autorul ale cărui scrieri pot satisface aşteptările oricărui tip de cititor şi, probabil, cel mai cunoscut scriitor american. Întâmplarea a făcut să-mi cadă cărţile sale în mână, aproape în ordinea cronologică în care au fost scrise, şi astfel, odată cu alte informaţii care îmi parveneau despre el, din diverse surse, am observat că întreaga sa operă are un caracter autobiografic destul de evident. Multe din povestirile regăsite în lucrările sale sunt întamplări reale, pe care le-a trăit sau le-a aflat de-a lungul carierei sale de jurnalist. Inclusiv povestea din Bătrânul şi marea (1952), pentru care a primit două prestigioase premii (Pulitzer-1953 şi Nobel-1954), are la bază o întâmplare reală despre care Hemingway a scris în 1936 în revista Esquire. Articolul se numea “Pe apele albastre - Scrisoare de pe Gulf Stream” şi povestea despre un batrân pescar a cărui pradă fusese devorată de rechini, insă el a supravieţuit.

Să urmărim sfârşitul articolului: “După ce l-a legat de barcă, rechinii au şi început să muşte din marlin, şi bătrânul s-a bătut cu ei, singur, în barca aceea care aluneca pe apele Gulf Sreamului, lovindu-i cu măciuca, împungându-i cu cuţitul, lovindu-i cu vâsla, până când a căzut epuizat şi rechinii au mâncat din peşte cât au vrut. Când l-au găsit ceilalţi pescari, bătrânul, aproape înnebunit de pierderea suferită, plângea, iar rechinii dădeau târcoale încă bărcii.”

Anii care au urmat de la respectiva întamplare până la scrierea cărţii au reprezentat un prilej de reflecţie pentru scriitor. ”Aveam impresia că totuşi n-aş fi în stare să scriu această povestire… Am început să studiez satul (Cojimar) cu atenţie. Când , 13 ani mai târziu, m-am apucat să scriu cartea, cred că ştiam totul despre aceşti oameni: cum trăiesc, pe cine iubesc, pe cine urăsc şi ce le este indiferent. Cunoşteam fiecare familie din sat şi viaţa fiecăruia. Am considerat necesar să iau doar o părticică din viaţa lor. Un crâmpei prin care am încercat să exprim toată căldura acestor oameni.”

Bătrânul şi marea, în concepţia mea (şi am certitudinea că nu sunt singurul care gândeşte aşa), este o carte ce vorbeşte, în primul rând despre singurătate, despre bătrâneţe, dar şi despre speranţă, despre voinţă, despre experienţă, despre puterea de a îndura, precum şi despre păstrarea individualităţii şi despre regăsirea ce-ţi poate da un sens vieţii. Majoritatea ideilor sunt transmise prin monologul interior al bătrânului şi prin gândurile sale, acest lucru sporind senzaţia de singurătate. Această carte mi-a fost oferită cadou în seara de Crăciun, iar până a doua zi am si citit-o. Trebuie să mărturisesc că, înainte de a avea habar despre ce este vorba în ea, îmi făcusem fel şi fel de închipuiri, influenţate de succesul pe care l-a avut şi de premiile luate. Am rămas surprins când am văzut ce mică e şi fără glas după ce am terminat-o. Nu se poate, am gândit! Cât de simplă e! De fapt, cât de simplu scrisă e! Şi ore întregi am rămas sub efectul acestei cărţi, al simplităţii ei şi al înţelesurilor ce încă mi se dezvăluiau în minte.

Unul din ele ar fi acela că omul este supus unor neîncetate încercări din partea naturii şi nu rareori este strivit de ea. Sau că acel om care acceptă să fie singur, punând preţ pe demnitatea solitudinii, sfârşeşte prin a fi cuprins de nelinişte şi începe să resimtă înstrăinarea ca pe o povară.

Şi nu pot spune că nu m-am recunoscut şi eu în bătrînul Santiago (personajul principal al acestei cărti), simţindu-mă pierdut în această mare numită de noi lume, peştele meu spadă confundându-se cu idealurile si speranţele mele, pe care, încetul cu încetul, lumea le sfîrtecă precum rechinii.

De asemenea, cartea este plină de simboluri şi însuşi Hemingway, prin declaraţia sa, ne induce această idee: ”Am încercat să fac un bătrân adevărat, un băiat adevărat, o mare adevărată şi un peşte adevărat şi rechini adevăraţi, dar dăcă i-am făcut destul de bine şi de adevăraţi, vor însemna multe lucruri.”

La doi ani după publicarea acestei cărţi, autorul a câştigat Premiului Nobel pentru literatură. Motivaţia Juriului Nobel: "Pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan".

Sunt voci care susţin că o altă motivaţie ar fi fost faptul că „a descoperit limbajul universal”.

Povestea cărţii este simplă: bătrânul Santiago, un pescar urmărit de ghinion şi chinuit de gândul că timp de optzeci şi patru de zile nu a prins nimic, deşi a vâslit zilnic prin valurile mării cu firele undiţelor întinse, iese şi în a opt zeci şi cinci-a zi pe mare, propunându-şi ca de data asta să se ducă mai în larg decât de obicei. Ghinionul din ultimele zile îl face să fie privit ca un stigmatizat de către ceilalţi pescari, care chiar încep să-l evite pentru a nu se molipsi şi ei de la ghinionul lui. Ca singură mulţumire sufletească, îi rămâne ucenicul său, un baieţel pe nume Manolin, care îl indrăgeşte mult si care îşi pune bazele în experienţa lui, rămănăndu-i alături chiar şi atunci când părinţii îl îndeamnă să caute alţi pescari mai norocoşi. Între cei doi există o încredere reciprocă: ”Dar nu-i aşa ca noi avem încredere unul în celălalt?”. Atât discuţiile cu băiatul, precum şi atitudinea acestuia, îi insuflă bătrânului o oarecare doză de optimism şi dorinţa de a-şi demonstra în primul rând sieşi că încă mai poate reuşi, chiar cu preţul vieţii. Revigorantă pentru bătrân este şi dorinţa băiatului de a continua să înveţe de la el: ”Dar de acum înainte pescuim împreună, fiindcă mai am multe de învăţat.”

Totuşi, în acea zi, bătrânul iese singur pe mare, aventurându-se în larg mai mult decât de obicei. Amintirile din tinereţea lui plină de succese i-au dat puterea de a trece peste eşecul ultimelor luni, iar această a optzeci şi cincea zi, îşi spune că trebuie să fie una cu noroc.

Va reuşi sau nu? Răspunsul îl veţi afla în paginile cărţii.

Aprecieri critice: “…a transformat condiţia eroului său din cea a omului care gandeşte despre soarta sa în aceea a omului care acţionează, dată fiind această soartă… Eroul lui Hemingway nu ignoră condiţia iniţială a eşecului omului în societatea în care trăieşte. Esenţial pentru el rămâne însă posibilitatea de a îndura cu demnitate acest eşec şi dacă e posibil a transforma acest eşec în graţie.”

Sfârşitul romanului e unul din cele mai emoţionante, fiind şi motivul pentru care, după ce am terminat de citit, a fost nevoie de o bună bucată de vreme să pot articula cuvinte. „Dormea bătrânul şi visa lei…”

Şi totuşi, e o carte atât de simplă, care se citeşte atât de uşor si de repede! De-a dreptul fascinantă. E “marca” Hemingway!

Pentru cei care nu ştiu încă, există şi un filmuleţ animat (cu o durată de 20 de minute). Recomand însă vizionarea acestuia după ce veţi fi citit cartea.

Filmul animat poate fi văzut aici -> partea 1 si partea 2

____________________________________

Acest articol şi altele asemenea le găsiţi aici, in secţiunea "Carte"

vineri, 29 august 2008

"... din epoca foiletonistică"


În tot ceea ce faci pui o parte din tine - din sufletul tău, din personalitatea ta.
În tot ceea ce am trăit, am făcut şi am avut împreună, am pus câte o bucăţică din noi. Nici n-ar fi avut cum să fie altfel! Ne-am dăruit unul altuia atât de mult, încat de-acum o viaţă întreagă nu mai e suficientă pentru a putea pierde sau uita ce am primit.
Ti-am arătat ce înseamnă viaţa; nu-ţi mai rămane de-acum decât să trăieşti aşa cum ştii, cum iţi doreşti. Mi-ai fost călăuză în drumul spre "acasă"; nu-mi mai rămâne de-acum decât să merg pe acest drum, până la capăt.
Port în pieptul meu urmele încinse ale tălpilor sufletului tău. Ce am primit, în suflet îmi va rămâne!
N-am uitat nimic din tot ce am primit! N-am uitat nimic!
Doar am înteles...

marți, 26 august 2008

Pe tarmul marii...

Patru zile in Vama Veche. Patru zile, singur, complet singur. Desi Vama gemea de lume, cortul meu si-a gasit o ascunzatoare perfecta, departe de orice privire indiscreta, in fundul unei gradini, printre busteni de vita de vie, sub un copac cu coroana joasa si stufoasa. Doar eu si pasarea ce s-a gainatat pe cortul meu, precum si paianjenii care-si tesusera panza in colturile cortului, asa cum singuratatea isi tesea itele in colturile sufletului meu…
Singuratatea probabil ca are farmecul ei, dar numai atunci cand este cautata.
Cand mi-am cerut zilele de concediu pentru a prinde Folk You de la primele acorduri de chitara, eram ferm convins ca zilele acelui sfarsit de saptamana la mare aveau sa fie cele mai frumoase zile din aceasta vara. Eram chiar incredintat ca prin cererea de concediu, pentru a putea ajunge de joi, de la prima zi de festival, voi fi facut o surpriza. Eram ferm convins ca voi sta tolanit pe nisip, in fata scenei, inconjurat de prieteni si nu numai… Nu stiam ca viata avea altceva pregatit pentru mine.
N-a fost sa fie! Poate data viitoare! Caci daca iti doresti ceva cu adevarat, Universul te ajuta sa reusesti, nu?
Mi-a prins bine, insa, contactul cu scena. Si marea. Si valurile. Si briza, ce aducea de peste mare soapte nedefinite…
Am descoperit ca eternicul vant de libertate ce se revolta in mine se poate regasi la fel de bine si in mare. Intotdeauna am venit in Vama pentru alura ei de sat pescaresc hemingwayian, pentru libertatea de pe plaja, pentru muzica ce nu-mi zgarie auzul, pentru dansurile de pe plaja in puterea noptii, pentru ca pot sa-mi iau bere si vin de la supermarket si sa le beau pe plaja, in fata teraselor si bucurandu-ma de atmosfera de acolo, pentru concertele care se intampla mai mereu pe acolo, pentru oamenii cu chitara in spate, pentru a face baie, pentru a-mi colora pielea sub razele soarelui, pentru a fi cu prietenii si multe altele, dar niciodata pentru mare. Nu o vedeam de atata apa! Eram preocupat doar de mine si de a ma simti bine. Acum, singur fiind, am privit marea si am inceput sa inteleg ca vorbeste. Iar trupul meu lasa vesnic aceleasi urme, pe unde trece, chiar si pe tarmul marii…
Am ajuns joi seara, dar prima baie am facut-o abia tarziu in noapte, spre dimineata, dupa ce s-au terminat cantarile de pe scena Folk You. A fost singura baie pe care am facut-o in toata perioada cat am stat acolo. Ziua de vineri, pana la inceperea cantarilor, am acordat-o exclusiv contemplarii si comunicarii cu marea. Si am inteles ca doar cand suntem singuri (si acum ma refer numai la singuratatea fizica) vedem cu adevarat lucrurile care ne inconjoara.
Ce am vorbit cu marea, ce marturisiri ne-am facut, ce revelatii am avut, n-am sa va spun. Am sa va spun doar ca, stand acolo, pe malul marii, singur, doar eu cu apa, doar eu si valurile in care alta data ma aruncam entuziast, pe vremea cand credeam ca tot ceea ce am mi se cuvine, ca toata lumea e a mea, ca sunt tanar, deci nemuritor, ei bine, pe tarmul marii intre 2 Mai si Vama Veche (unde mi-am petrecut tot timpul in afara cantarilor de pe scena Folk You si a orelor de somn) am inteles ca fericirea inseamna sa fii acolo unde iti doresti sa fii.
Sunt tot numai creta…

duminică, 24 august 2008

"Plecarea"

Ati observat cum, uneori, un simplu fapt sau lucru produce in noi o avalansa de amintiri carora nu le mai putem face fata? Un parfum, o scena, un gest, o situatie, un peisaj, un gust, un sunet, un obiect, sau altele asemenea, trezesc in noi, uneori, amitiri si melancolii care ne coplesesc. Ne coplesesc!
De data asta a fost melodia “Plecarea”, de Ducu Bertzi. Era in mijlocul verii, in faptul serii, pe o caldura naucitoare, intr-un tren personal jegos ce ne ducea spre casa… tocmai ne dadusem jos din Parang, de pe Custura Carjei. Imparteam melodiile mp3player-ului (acum deja pierdut si acesta) prin intermediul castilor (una mie, una tie – asa se impart lucrurile frumoase intre doua suflete ce se indragesc). Dupa o zi incarcata de emotii, de trairi si, poate, chiar de amintiri, melodia amintita mai sus a fost, pentru ea, picatura care a umplut paharul amintirilor si al melancoliei. Si totul, tot ce era inchis in zid, s-a revarsat ca dintr-un cer senin intr-o ploaie de lacrimi. De tristete, de melancolie, de fericire, de regrete… ce importanta ar fi avut sa stiu asta? Erau lacrimile ei, iar motivele ii apartineau. O tineam si ma tinea de mana si, da, asta avea importanta! Era clipa ei, iar eu am trait clipa mea, alaturi. Si nimic, nimic in mine sau din afara nu imi spunea ca ar fi fost in zadar. Totul are un sens, iar viata fiecarei fiinte sau plante are un scop. Si tot ceea ce traim si toate persoanele si fiintele pe care le intalnim, sunt semne pe care noi inca nu am invatat sa le citim. Toate aceste semne sunt hieroglifele noastre personale, pe care noi singuri trebuie sa le descifram.
Imi place sa cred ca toti cei pe care i-am intalnit si au sapat urme (mai mult sau mai putin) adanci in sufletul meu, precum si cei pe care ii voi intalni de aici inainte precum si toate cate am trait si cate imi va fi dat sa mai traiesc, reprezinta repere in drumul meu spre ideea de OM, idee de multi oameni uitata, din pacate.
Ascultandu-i suspinele si simtindu-i tresaririle sufletului in palma, am intors capul spre stanga si am privit cateva clipe afara, prin geamul murdar al trenului. Acolo, afara, pe panta abrupta a unui delulet impadurit, o stanca golasa, izolata, isi traia povestea ei. Vegetatia se chinuia s-o acopere in intregime, dar stanca golasa si alba isi itea cu incapatanare piscul alb deasupra tuturor boschetilor si a copacilor. Era acolo in poveastea acelei stanci, un talc precum in toate cele. Facea parte dintre marile minunatii ale lumii, ca si lumina soarelui, ca si primavara, ca si imaginea din ape intunecate a acelei scoici de argint pe care noi o numim luna. Dar, inteleasa ori nu, stanca isi duce si acum, in tacere, lupta ei cu vegetatia, care incearca s-o cucereasca, sau poate doar s-o ascunda privirilor, s-o reduca la tacere, sa nu-si mai strige povestea: „in marile incercari ale vietii, esti singur, complet singur, dar asta nu inseamna ca nu vei putea razbi.”
Totul, totul in jur este un lung sir de povesti, mai mult sau mai putin interesante. Dar Marea Poveste? Eu mi-am trait Marea Poveste?
Drumul spre casa nu mi-l mai amintesc. Tot ce stiu e ca am facut un scurt popas prin Craiova, de unde ne-am luat lucrurile ce ramasesera pe acolo si am pupat miaunelul... si deasupra noastra era un cer senin, spuzit de stele, care uneori are si luna plina.
Nu stiam ca floarea amara a singuratatii are, atunci cand o atingi de obraz, sunetul unor pasi care pleaca”, spunea Paler.
O voi, lucruri si intamplari dragi ce zi de zi imi colorati viata, de ce, de ce simtiti nevoia sa va preschimbati in amintiri si sa plecati de langa mine?
Am atatea amintiri (si acum ma refer numai la cele frumoase) incat as putea povesti luni in sir, fara oprire, fara macar sa fac pauze de somn. Si nu regret nimic din ceea ce nu intra in aceste amintiri, nu regret decat ceea ce nu mi s-a intamplat si n-am trait inca. Poate nici macar atat!

vineri, 22 august 2008

Ganduri...


Imi doresc sa redescopar increderea. Chiar daca m-am ars cu ciorba odata, sa stiu ca de acum nu e nevoie sa suflu in toate ciorbele. Doar sa fiu mai atent cu cele din care se ridica aburi…
Imi doresc sa stiu ca florile au ramas tot flori.
Imi doresc sa pot din nou sa cred in oameni, in prieteni si ca ei sa poata sa creada in mine.
Stiu ca loialitatea este “o calitate ce vine din constanta sentimentelor si a principiilor” si ca iubirea este un sentiment, nu doar “o incapacitate a creierului de a se rupe de ceva” cu care s-a obisnuit.
Imi doresc sa arat cat mai multor persoane, minunatiile pe care le-am descoperit in munti.
Imi doresc clipe alaturi de prietenii mei (mi-e drag de voi, ‘tzai dracu’ de rockeri). Imi e dor de tot ceea ce suntem, cand suntem impreuna.
Ma rog lui Dumnezeu sa nu stinga niciodata lumina ochilor mei. Nu inainte de a mi se stinge si fiinta. Caci n-as putea indura sa fiu, dar sa nu pot sa mai vad tot ceea ce imi e atat de scump pe lume.
Acum toamna s-a instalat in sufletul meu, mai devreme decat pe plaiurile mioritice… imi doresc sa infloresc din nou. Si simt deja adierea unui vant primavaratic, pe cutele fruntii mele.
Imi doresc ganduri curate si planuri de viitor. Imi doresc sa nu planuiesc singur.
Imi doresc sa-mi murdaresc hainele de praful drumurilor din satul bunicilor mei, leaganul copilariei mele, sa vad daca mai sunt conturate potecile pe care numai eu le stiam… eu si cainii mei. Imi doresc sa mai mangai odata Negroteiul si motanul uitati pe acolo...
Imi doresc sa urc Hornul Sperantelor din Piatra Craiului, dar nu singur.
Imi doresc sa rasara soarele.
Pentru ca totul imi e furat de ganduri, rasaritul meu.


marți, 19 august 2008

Viata se numara in clipe...

Ca sa intelegi cat inseamna un an, intreaba un student care tocmai a picat un examen.
Ca sa intelegi cat inseamna o luna, intreaba o mama care a nascut prematur.
Ca sa intelegi cat inseamna o zi, intreaba pe cineva care e nascut pe 29 februarie.
Ca sa intelegi cat inseamna o ora, intreaba doi indragostiti care abia asteapta sa se vada.
Ca sa intelegi cat inseamna un minut, intreaba un om care tocmai a pierdut trenul.
Ca sa intelegi cat inseamna o secunda, intreaba un sofer care tocmai a reusit sa evite un accident.
Ca sa intelegi cat inseamna o viata, intreaba pe cineva care tocmai a pierdut pe cineva drag.
Sau pur si simplu intrebati-ma pe mine. Sunt putine intrebarile la care n-as putea sa va raspund.
Pretuiti fiecare clipa. Nu avem pentru toate o viata intreaga la dispozitie, asa cum imi placea mie sa cred, sa spun. M-am inselat! Tot ce conteaza este clipa. Viata se numara in clipe. Fiecare clipa inseamna o amintire. Si trebuie pretuita.

luni, 18 august 2008

Într-un colţ...

Într-un colţ e-un bocanc desigur
Şi-o inimă ce se căzneşte sa bată
În jur e vânt, pietrele sunt
Desprinse din aceeaşi bucată.
***
E destul de mică, casa mea
Dar încap toate visele mele în ea...
_______________________________
PS: vă spun de pe acum, să se ştie: cănd va fi să nu mai fiu, vreau să fiu înmormântat cu bocancii în picioare.

marți, 12 august 2008

L-am intalnit pe Hemingway...

Ca tot spuneam eu mereu ca Vama Veche imi aminteste de Hemingway, de satele pescaresti descrise de el....
Sambata, in plimbarile mele solitare pe tarmul marii intre Vama Veche si 2 Mai, l-am intalnit pe Hemingway. Era un batran cu barba sura si parul carunt, cu trupul ars de soare, imbracat doar in niste pantaloni scurti gri, prinsi la brau cu o curea, incaltat in sandale si cu o palarie de paie pe cap. El nu era singur. In plimbarea lui il insotea un superb exemplar patruped.
Cand am trecut pe langa el, am vrut sa il opresc, sa-l salut, sa-i spun ca i-am citit toate cartile si... sa-i strang mana. Ca mare om a fost si zbuciumat si incercat suflet a mai avut! Dar n-am facut-o. M-am temut ca poate am innebunit, desi nebunii nu se mai tem de nebunie.
Ochii ni s-au intalnit pret de o clipa si n-a mai fost nevoie de cuvinte; el mi-a zambit cu acel chip al lui plin de incercarile vietii, reamintindu-mi: "Omul poate fi distrus, dar nu poate fi infrant!"
Multumesc, prietene, multumesc. Calatorie frumoasa printre astre.
Ajuns la Micul Golf, am privit marea si cu lacrimi in ochi am baut o bere Heineken. Ca buna mai e o bere Heineken la amiaza, pe malul marii! Chiar daca esti singur...
__________________________
PS: Stiti cum spunea Hemingway ca soarele e rosu in aceasta dimineata?
Hemingway spunea: "Soarele e rosu in aceasta dimineata."

duminică, 10 august 2008

Micul lup (de stepa)

De-a lungul unei calatorii obositoare dincolo de ultimii arbusti si dumbravi sporadice, in inima Terenurilor Neproductive unde meschinul nord neaga existenta Pamantului, vei intalni teritoriul lui...
Terenurile Neproductive; ei bine acestea sunt Terenurile Neproductive: pamanturile rele si inghetate ale Arcticului, deserturile Ecuatorului si campiile sterpe ale lupului.
Iar acesta este barlogul lui:

________________________________________

Fotografiile si "tablita de deasupra usii" sunt realizate de Cristina Andries

miercuri, 6 august 2008

Mica Lupa

Mica Lupa este o specie foarte rara, care traieste cel mai bine si aproape intotdeuna in iarba, desculta. Usor de recunoscut dupa cateva trasaturi caracteristice: par lung, chitara in spate, bocanci si rucsac (optional); se gaseste la munte, pe malul marii, prin baruri, prin ceainerii si prin anticariate; face si tace; capteaza imagini; evolueaza; uneori zboara; migreaza. Cuibul si-l face, in general, in sufletul tzestosilor.
Nu, acum n-am sa mai uit lucrul esential despre aceasta specie, si anume ca isi pune visele la pastrare in borcanase cu ceai.