"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 26 mai 2009

The man from Earth

Am stat câteva clipe, gândindu-mâ cum sâ încep...
Dumnezeule mare! Am terminat de vizionat acum cateva clipe un film şi încă am părul sburlit pe mine. N-am mai văzut de foarte mult timp un film atât de bine structurat şi cu o încărcătură emoţională atăt de mare! Nu, nu e vorba de sentimente de iubire, etc, chestii din astea Hollywoodiene.
Jerome Bixby a scris scenariul acestui film prin 1960 şi l-a definitivat în 1998, cu puţin timp înainte de moartea sa. Fiul său, scriitor şi el de SF, a arătat scenariul mai multor regizori şi a dorit să-şi aducă şi el contribuţia, transformând această poveste intimă într-una cu efecte speciale. Slavă Domnului că regizorul Richard Schenkman, din motive artistice dar şi financiare, a vrut să facă filmul aşa cum fusese scris scenariul initial. Şi a ieşit un film de suflet, zguduitor, plin de discuţii psihologice, care ne duce cu mintea în locuri neaşteptate.
Este un film cu un buget redus, dar de mii de ori mai bun decât blockbuster-urile care ne invadează în ultima vreme. Probabil datorită acestui lucru a trecut "neobservat" şi nu a făcut mare vâlvă, cum ar fi fost de aşteptat. Căci nu înţeleg cum un film precum Codul lui DaVinci a produs atătea turbulenţe, iar acesta a trecut neobservat de cei care nu vor să audă "anumite lucruri".
The man from Earth este cu siguranţă cel mai bun film în materie de originalitate, pe care l-am văzut în ultimii ani. Personal, l-aş intr0duce in aceeaşi categorie cu K-Pax (un film pe care-l recomand, de asemenea). Şi nu, acesta nu este un film SF. Este mai degrabă un film psihologic, care tratează teme din cele mai variate, până la faptul că religia nu poate răspunde la câteva întrebări solide.
Vă recomand cu căldură acest film. Este o alegorie, o poveste de suflet... Va fi o plăcere, vă va ţine lipiţi de ecran şi, prin intermediul a câtorva personaje care stau de vorbâ în faţa unui şemineu din casa lui Oldman, veţi face o călătorie istorică prin ultimii 14000 de ani. Vă va lăsa la propriu, cu gura căscată, de mai multe ori. Este rezultatul a peste 30 de ani de muncă a unui om genial. În orice film în care nu predomină acţiunea, dialogul trebuie să fie incitant, iar în cazul acesta CHIAR ESTE!
Intriga e relativ simplă. Un grup de prieteni se adună la petrecerea de rămas-bun, dată în cinstea profesorului John Oldman. Prietenii lui sunt puţin intrigaţi de faptul că el a renunţat la slujba sa, aparent fără motive întemeiate şi şi-a anunţat şi o plecare "în mare grabă". Majoritatea celor care s-au strâns în casa lui Oldman sunt prieteni ai lui şi se arată îngrijoraţi. Îl suspectează că ar avea probleme pe care nu vrea să le spună. Cei prezenţi sunt cu toţii specialişti în antropologie, biologie, filosofie, psihologie, precum şi o persoană foarte religioasă. La un moment dat, Oldman stârneşte interesul fiecăruia dintre ei cu o problemă ipotetică: dacă un om din Epoca de piatră ar reuşi să supravieţuiască timp de 10000 de ani, până în prezent, cum ar fi acest om? Iar ceea ce a început ca o interesantă discuţie între intelectuali, ia o întorsătură neaşteptată când Oldman mărturiseşte că el este acel om, din epoca Paleoliticului, care trăieşte de 14.000 de ani. Nici unul din cei prezenţi nu îl crede nici măcar pentru o secundă, dar au decis să-i facă jocul, cu scopul de a vedea dacă există vreo scăpare în istorisirea lui. Oldman îi provoacă pe cei prezenţi la nivel spiritual, stiinţific şi istoric, prin descrierea călătoriilor sale şi a unora din cele mai faimoase celebrităţi istorice întâlnite de-a lungul vieţii sale - oameni ca Van Gogh, Columb şi chiar Buddha. Dar filmul atinge momentul culminant, atunci cand Oldman dezvăluie anumite lucruri pe care oamenii nu vor să le audă. Ce este mai incredibil abia urmează - un adevăr şi mai uimitor.
V-aş recomanda să nu vă interesaţi prea mult despre subiectul acestui film, înainte de a-l vedea. Astfel, efectul filmului va fi cel scontat.
Este un film foarte, foarte bun, din toate punctele de vedere. Şi, repet, nu este neapărat SF, deşi elementele esenţiale pentru această categorie, sunt acolo. Trailerul, precum şi cuvintele mele, nu sunt reprezentative. Filmul e mult mai bun, decât ai putea deduce de aici. Dacă v-a plăcut K-Pax, acesta s-ar putea să vă placă mai mult! Sincer, mi se pare că trailerul instigă prea puţin la vizionarea acestui film genial.
Mi-ar placea ca, dacă veţi vedea acest film, să reveniţi şi să purtăm o discuţie despre el.

Vizionaţi acest film!

duminică, 17 mai 2009

Sete de viaţă

Singurul eveniment mai aparte petrecut în acele zile a fost ieşirea din muţenie a "Taifunului Victoria". O întâlneam foarte rar pe coridor. De fiecare dată îmi zâmbea din căruciorul cu rotile pe care îl deplasa cu ajutorul mâinilor, eu o salutam şi treceam mai departe. Îmi era milă de ea, dar nu mă omoram cu firea, după câţiva paşi o uitam. Într-o zi însă m-am auzit strigat din spate şi m-am întors surprins. Bătrâna se oprise şi mă fixa, având o lucire voioasă în privire. Nu schimbasem niciodată vreo vorbă cu ea şi habar nu aveam cine era sau ce fusese înainte. Eram încurcat, nu ştiam ce să spun când, cu o mişcare destul de energică, ea a învârtit roţile căruciorului apropiindu-se de mine. Am presupus că vroia să mă roage ceva ori să mi se plângă de vreun necaz, ceea ce altădată m-ar fi agasat, dar acum, în noua situaţie care mi se crease, nu-mi displăcea. Spre mirarea mea m-a întrebat însă dacă aveam eu necazuri. "Am auzit că ai zăcut câteva zile în pat", zise ea. "N-a fost nimic deosebit, doamnă. Doctorul Dinu mi-a interzis să..." Dar nu m-a lăsat să termin. A mai învârtit odată roţile căruciorului şi s-a apropiat şi mai mult. "Domnule sculptor, să nu te încrezi niciodată în doctori. M-ai auzit?" Mă simţeam foarte stingherit în faţa acelei femei care ar fi trebuit să fie, în mod normal, acră, înrăită de boală şi posacă, dar care mi se arăta dintr-odată foarte volubilă, ba, mai mult, vorbea cu tonul impertinent pe care-l foloseam eu uneori în discuţiile cu Dinu. Susţinea că o boală e o binefacere, fiindcă îţi deschide ochii. "Singurul păcat al acestor binefaceri e că sunt uneori incurabile", râse ea arătând spre căruciorul în care stătea înţepenită. Îşi potrivi pe genunchi pătura galbenă şi, remarcând perplexitatea mea, râse din nou. "Aşa e pe lumea asta, tot ce e frumos e provizoriu. De ce mă priveşti mirat, domnule sculptor?" "Vă înşelaţi, doamnă", m-am apărat. Dar fără s-o conving. "Ba da, te miră că nu scrâşnesc din dinţi sau că nu-mi pun capăt zilelor. Ei nu, domnule, prefer să râd." Ideea ei era că pentru tristeţe e întotdeauna prea mult timp. De aceea singurul lucru înţelept e să-l micşorăm prin toate mijloacele. Mi-a spus aproape cu detaşare: "Am citit că omul este animalul cel mai bolnav şi tocmai de aceea cel mai interesant. Aşa am aflat şi eu de ce sunt atât de interesantă. Ca să fiu sinceră, mi-ar fi plăcut să fiu mai anostă, dar - şi râse din nou - nu putem atinge toţi idealul de brută reuşită, fără probleme". Ascultând-o, mă gândeam că n-am cunoscut niciodată oamenii. Le-am pus mereu etichete, i-am judecat după aparenţe şi m-am mişcat nu între oameni, ci între părerile mele despre ei. Nu bănuisem niciodată că dincolo de bătrâna cu gât lung şi fragil, încremenită într-un fotoliu de infirm, se putea ascunde şi altceva decât o suferinţă penibilă, o boală care reuşise în cele din urmă s-o doboare. Nu-mi trecuse prin minte că o asemenea femeie îşi putea îngădui să dea cu tifla soartei. Îi auzeam vorbele şi nu-mi venea să cred că ele erau rostite de bătrâna cu faţa plină de riduri dinaintea mea: "Am o voce răguşită, cum observaţi, domnule sculptor. Deloc muzicală. N-am putut să cânt. La desen nu m-am priceput. În literatură, unde am făcut câteva încercări, am aflat la timp că, pe măsură ce încerci să devii mai inteligent, devii mai prost. Singurul lucru care mi-a rămas a fost să vântur lumea. Numai că, din păcate, m-am hotărât târziu, după ce-am mucezit între prejudecăţi. Renunţasem la fumat, mă culcam la oră fixă, devreme, şi ţineam regim, zicând că în felul ăsta opresc boala de care mă speriasem. Ajunsesem un fel de călugăriţă în libertate, care nu-şi îngăduia nici un fel de exces. Îmi luasem cărţi de medicină şi le studiam cu grijă. Când am simţi că picioarele îmi înţepeneau, mi-am zis: 'Proasto, în felul ăsta nu faci decât să goleşti si anii pe care-i mai ai de trăit'. Şi m-am schimbat cu 180 de grade. M-am reapucat de fumat, nu-mi mai păsa de nopţile pierdute şi de regim, iar într-o dimineaţă m-am hotărât să văd ce mai pot vedea din lume înainte de a ajunge într-un cărucior ca ăsta. Am început să mă fardez violent, fiindcă nu vroiam să mă simt că o cutie goală de conserve aruncată la gunoi. Dar, vai, era cam târziu. Din nefericire, devenim înţelepţi când asta nu ne mai e de mare folos. Mai e nevoie să vă spun că n-am avut timp să recuperez? În Grecia m-am împrieteni cu un poet bolnav de plămâni care muncea ca hamal în porturi ca să-şi strângă bani, să-şi tipărească plachetele de versuri. Era un tip ciudat şi interesant. Plachetele de versuri le tipărea în câteva sute de exemplare pe care le împărţea străinilor, în port. 'Ei nu înţeleg nici o boabă greceşte, dar cărţile mele sunt pe toate meridianele pământului', zicea el. Nu-i păsa că-şi dădea toţi banii pentru a tipări nişte cărţi pe care le oferea unor necunoscuţi care nu le citeau, le uitau în primul hotel sau le aruncau în mare. Când a văzut la mine poza Parthenonului, a început să plângă. El de dor de Atena, eu de dor de lumea pe care n-o voi vedea niciodată. Deşi nu ştiu, domnule sculptor, cum e mai rău: să-ţi pară rău de ce ai făcut sau de ce n-ai făcut. Asta niciodată n-am reuşit să mă decid... Dar mint, reluă ea după o pauză. Cineva zicea că pe măsură ce-i scad puterile, îi scad şi dorinţele. Adică nu mai ai puterea să fugi, nu mai ai dorinţa să fugi. Eu cred că lucrurile nu stau aşa. Dacă nu mai ai putere să bei e şi pentru că nu-ţi mai e de-ajuns de sete. Şi, la drept vorbind, asta-mi reproşez. Că atunci când puteam merge nu mi-a fost de-ajuns de sete. Că am avut puterea să renunţ. Îmbătrânisem, domnule. Când omul e cât de cât tânăr, în ciuda anilor, e slab în faţa dorinţelor. N-are puterea să renunţe, cedează în faţa lor. Se apleacă spre izvor fiindcă nu-şi poate stăpâni setea. Când face pe înţeleptul, gata. S-a terminat. Vedeţi, prin urmare, că n-am glumit spunând că bolile ne deschid ochii. Ascultaţi-mă pe mine, viaţa e un miracol ticălos de scurt". Şi zicând asta, "Taifunul Victoria" întoarse brusc căruciorul şi dispăru.
Citat din "Un om norocos", de Octavian Paler
_____________________________________
Mai e nevoie să vă spun că trebuie să citiţi şi această carte? Numai că trebuie sa tineţi cont de două lucruri: acesta este, de departe, cel mai întunecat roman din literaura română, precum şi cel mai sincer. Şi nu veţi regreta, dacă îl veţi citi.

miercuri, 13 mai 2009

Despre oameni

"Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt.
De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi." Nichita Stănescu

"Un călător trecând pe lângă un mare oraş l-a întrebat pe bătrânul ce stătea pe marginea drumului:
- Cum sunt oamenii din acest oraş?
- Cum sunt cei din locul în care vii? l-a întrebat bărbatul.
- Îngrozitori, i-a răspuns călătorul. Răi, nevrednici şi detestabili din toate punctele de vedere.
- Aha!, spuse bătrânul. Aşa ţi se vor părea şi cei din acest oraş.
De-abia plecă primul călător când un al doilea se opri lângă bătrân, interogându-l cu privire la oamenii din oraşul ce se vedea în zare. Bătrânul îl întreabă şi pe acest călător despre oamenii din locurile de unde venea.
- Sunt nişte oameni buni: cinstiţi, muncitori şi foarte generoşi, i-a spus călătorul. Mi-a părut sincer rău că am plecat.
Bătrânul i-a răspuns:
- Exact aşa îi vei vedea şi pe oamenii de aici."
John C. Maxwell - C
âştigă cu oamenii

marți, 12 mai 2009

Liberi...


În hoinăreala mea prin viaţă, am întâlnit oameni care căutau singurătatea, pentru a putea fi liberi. Fugeau de orice legătură serioasă, de absolut orice lucru care i-ar fi putut înlănţui în orice fel. Ce prostie! Cum să fii liber, dacă eşti singur? Singur nu eşti liber niciodată. Singurătatea nu e libertate, ci sclavie. Nu suntem liberi decât legaţi profund de un om sau de o idee.

luni, 4 mai 2009

"Quo Vadis"

Am convingerea că nu este prima dată când spun că uneori, când zilele ne devin egale şi apatia riscă să ne cuprindă, se întâmplă ceva, de obicei banal, dar care reuşeşte să ne schimbe într-un fel, dispoziţia.
Azi, o zi egală cu multe altele, plină doar cu ore de cumplită plictiseală la serviciu, cu câteva amintiri frumoase despre weekend, dar şi cu câteva frustrări, o zi pe care nu visam s-o închei decât în pat, cât mai devreme. Nimic nu îmi surâdea în afară de somn. Prin trup îmi curgea doar lene.
Acum însă mă pregătesc, febril, să ies în oraş, să mă întâlnesc cu prietenii, să povestim care şi ce am făcut şi să trăim, cum ne-om pricepe, clipa. Dispoziţia mi s-a schimbat pe o distanţă mai scurtă de 100 de metri. Lângă Piaţa Sudului, este o familie, cred, de oameni care locuiesc afară, pe un teren public, având acoperite toate boarfele lor cu celofan şi sub acel adăpost, probabil şi-au încropit un culcuş. Nu ştiu care e povestea lor. Ştiu doar că troturaul este plin cu grămezi imense de cărţi vechi, pe care ei le vând. Din asta trăiesc. Şi mereu, când trec pe acolo, ignoranţa mă face să mă gândesc la faptul că ei trăiesc din comercializarea culturii, vădit fiind pe înfăţişarea lor, precum şi prin comportamnetul lor, că ei, totuşi, nu au avut mari tangenţe cu cultura. Dar niciodată nu m-am întrebat care ar putea fi povestea lor. Nici acum nu o ştiu.
Ceva mai departe de grămada lor de cărţi, pe acelaşi trotuar, o femeie mai în vârstă, cu tenul mai închis, cam de aceeaşi condiţie socială cu cei de dinainte, le făcea acestora concurenţă. Pe o măsuţă, vindea şi ea cărţi, cu mult mai puţine decât concurenţii lor. Apropiindu-mă, am observat urmele sărăciei pe chipul ei, precum şi hainele vechi, ponosite şi mizere. M-a mirat că era îmbrăcată gros faţă de căldura de afară, dar şi mai mult m-a mirat poziţia trupului ei - părea că citeşte. "Vreo pagină pierdută de cineva, din Libertatea", am gândit eu. Apropiindu-mă însă, am văzut că avea în mână o carte groasă, cam ponosită, din acelea de prin 1980 de la editura Univers, cu coperţi din carton moale, gălbui. Am zâmbit, oarecum mirat şi curiozitatea m-a făcut să vreau să ştiu ce carte citeşte. M-am apropiat, uitându-mă la cărţile expuse cu un ochi şi cu celalat la cartea din mâna ei. Şi am rămas fără cuvinte. Citea Quo Vadis, de Henryk Sienkiewicz
Ce să mai zic? Eu încă n-am citit această carte!
Şi nu era o joacă sau o pură curiozitate. Nu era la prima pagină, citise deja cam un sfert din ea.

Cred că mi-am primit lecţia pentru ignoranţa mea. Tăcut şi, mărturisesc, plăcut surprins, am plecat mai departe. La trecerea de pietoni, semaforul roşu. Aştept. Lângă mine, un câine se tăvălea în praful de pe marginea trotuarului. S-a învârtit odată brusc, vesel, stârnind tot praful, şi (cum, nu ştiu) a ajuns în picioare. Obosit fiind, respira cu nesaţ, iar eu, privindu-l, am văzut cum intra praful pe nările lui. A tresărit brusc, s-a uitat la mine cu ochi veseli, prietenoşi, şi după un moment de linişte, a pufnit pe nări tot praful pe care-l inhalase. Apoi a început să tuşească. Am pufnit şi eu, într-un râs zgomotas şi am alintat potaia:
- Patrocleee! ce faci prostovane, te-ai înecat?
Văzându-se băgat în seamă, patrocle se dă odată peste cap, se zbate oleacă prin praful ăla, dând din coadă, de parcă era curentat, se opreşte o clipă la picioarele mele şi îmi aruncă o privire ce seamănă a invitaţie, apoi o rupe la fugă de-a lungul trotuarului, ca un apucat şi praful curgea lung după el. Fugea nebunul, fugea şi dădea din coadă şi cred că nici el nu ştia unde se duce.
Eu am rămas râzând, întrebându-mă unde mă invitase el să-l însoţesc, prin acea privire? Nu ştiu, că nu s-a mai întors să-mi spună.

Dar e mai bine aşa, decât să se ţină după mine, plin de speranţe că poate îl voi salva din viaţa lui mizeră, şi asta doar pentru că i-am acordat puţină atenţie. Mai bine să-l văd alergând bezmetic şi fericit, chiar dacă îi ghiorăie maţele de foame, decât să se ţină după mine şi să fiu nevoit să îi văd privirea tristă şi dezamăgită, când sunt nevoit să ii închid uşa (a maşinii, a autobuzului, a blocului) în nas şi să-l las afară. Şi nici nu ştiu cum e mai bine: să ignor, fără a produce vreo dezamăgire, sau să acord puţină atenţie, să creez speranţe şi apoi să plec? Căci nu poţi compătimi o astfel de fiinţă, decât dacă, la rândul tău, ştii ce inseamnă să nu găseşti nicăieri o uşă deschisă "no matter what"
Şi uite aşa, un maidanez mi-a reamintit ce înseamnă să preţuieşti fiecare clipă, iar acea femeie, să nu mai judec oamenii după aparenţe. Căci dacă un câine amărât şi lihnit de foame poate fi atât de vesel, eu de ce n-aş putea fi?

***

După miezul nopţii: Cât de uşor e să te pierzi într-un oraş mare! Singura explicaţie pe care o găsesc pentru (de)căderea mea, este, de fapt, inadaptarea la acest oraş şi pierderea scopului pentru care am venit aici. Cred că asta m-a deprimat cel mai mult, că m-am simţit ridicol venind acolo unde nu eram dorit. Dar aveam de ispăşit păcate, aşa că vâltoarea vieţii m-a trimis în braţele dezastrului. Şi am venit în Bucureşti, întru împlinirea trecutului vis de a fi împreună şi am fost tratat cu spatele. Am fost cu nervii slăbiţi şi căutam linişte, în schimb am primit furtună! Şi am căzut de la prima adiere, iar un om căzut nu mai e responsabil de faptele sale.
Acum... mă simt atât de departe de toate astea. Totul a fost o mare porcărie, din orice unghi ai privi situaţia. Abia acum constat că, de fapt, tristeţea mea e datorată faptului că nu mai sunt eu însumi: în Craiova îmi era simplu, foarte multe depindeau doar de mine.
În Bucureşti, încă nu găsisem acea cale care să mă ducă spre mine însumi. De aici mi s-a tras toată tristeţea şi de aici au venit toate reful
ările.
Şi, da, a fost mai bine că s-a întâmplat aşa. Acum sunt departe de ai mei (cel puţin am linişte în casă), sunt pe cont propriu şi sunt liber să fiu ceea ce vreau să fiu, fără restricţii (chiar dacă nu reuşesc - bănuiesc că nu-mi doresc suficient de mult!). Sunt liber să trăiesc cum vreau, cum îmi face plăcere şi am posibilitatea să îmi construiesc viaţa aşa cum vreau.
M-am împiedicat ca un orb, am căzut, dar m-am ridicat. Mai repede decât aş fi crezut, dar muuult mai târziu decât ar fi trebuit. Acum zbor iar, până la următoarea cădere. Într-o clipă cazi! Apoi durează luni, sau ani, până când te ridici din nou. Şi părul continuă să albească. Până când...
Dar, până atunci, singura mea grijă este să rămân OM şi să îmi umplu viaţa cu amintiri plăcute.
Regret un singur lucru: că în rătăcirile mele spre drumul către ideea de OM, am rănit (şi probabil continui să o fac), oameni care mi-au fost şi care îmi sunt foarte dragi.
Am scris toată "poezia" asta, pentru a-mi reaminti că starea mea de spirit, din prezent, e influenţată de situaţia în care mă aflu: departe de împlinirea viselor mele, într-un oraş în care îmi e imposibil să plănuiesc ceva în stilul meu, cu un serviciu detestabil şi într-o casă străină, care, în afară de dezordine, n-are nimic din personalitatea mea...