Singurul eveniment mai aparte petrecut în acele zile a fost ieşirea din muţenie a "Taifunului Victoria". O întâlneam foarte rar pe coridor. De fiecare dată îmi zâmbea din căruciorul cu rotile pe care îl deplasa cu ajutorul mâinilor, eu o salutam şi treceam mai departe. Îmi era milă de ea, dar nu mă omoram cu firea, după câţiva paşi o uitam. Într-o zi însă m-am auzit strigat din spate şi m-am întors surprins. Bătrâna se oprise şi mă fixa, având o lucire voioasă în privire. Nu schimbasem niciodată vreo vorbă cu ea şi habar nu aveam cine era sau ce fusese înainte. Eram încurcat, nu ştiam ce să spun când, cu o mişcare destul de energică, ea a învârtit roţile căruciorului apropiindu-se de mine. Am presupus că vroia să mă roage ceva ori să mi se plângă de vreun necaz, ceea ce altădată m-ar fi agasat, dar acum, în noua situaţie care mi se crease, nu-mi displăcea. Spre mirarea mea m-a întrebat însă dacă aveam eu necazuri. "Am auzit că ai zăcut câteva zile în pat", zise ea. "N-a fost nimic deosebit, doamnă. Doctorul Dinu mi-a interzis să..." Dar nu m-a lăsat să termin. A mai învârtit odată roţile căruciorului şi s-a apropiat şi mai mult. "Domnule sculptor, să nu te încrezi niciodată în doctori. M-ai auzit?" Mă simţeam foarte stingherit în faţa acelei femei care ar fi trebuit să fie, în mod normal, acră, înrăită de boală şi posacă, dar care mi se arăta dintr-odată foarte volubilă, ba, mai mult, vorbea cu tonul impertinent pe care-l foloseam eu uneori în discuţiile cu Dinu. Susţinea că o boală e o binefacere, fiindcă îţi deschide ochii. "Singurul păcat al acestor binefaceri e că sunt uneori incurabile", râse ea arătând spre căruciorul în care stătea înţepenită. Îşi potrivi pe genunchi pătura galbenă şi, remarcând perplexitatea mea, râse din nou. "Aşa e pe lumea asta, tot ce e frumos e provizoriu. De ce mă priveşti mirat, domnule sculptor?" "Vă înşelaţi, doamnă", m-am apărat. Dar fără s-o conving. "Ba da, te miră că nu scrâşnesc din dinţi sau că nu-mi pun capăt zilelor. Ei nu, domnule, prefer să râd." Ideea ei era că pentru tristeţe e întotdeauna prea mult timp. De aceea singurul lucru înţelept e să-l micşorăm prin toate mijloacele. Mi-a spus aproape cu detaşare: "Am citit că omul este animalul cel mai bolnav şi tocmai de aceea cel mai interesant. Aşa am aflat şi eu de ce sunt atât de interesantă. Ca să fiu sinceră, mi-ar fi plăcut să fiu mai anostă, dar - şi râse din nou - nu putem atinge toţi idealul de brută reuşită, fără probleme". Ascultând-o, mă gândeam că n-am cunoscut niciodată oamenii. Le-am pus mereu etichete, i-am judecat după aparenţe şi m-am mişcat nu între oameni, ci între părerile mele despre ei. Nu bănuisem niciodată că dincolo de bătrâna cu gât lung şi fragil, încremenită într-un fotoliu de infirm, se putea ascunde şi altceva decât o suferinţă penibilă, o boală care reuşise în cele din urmă s-o doboare. Nu-mi trecuse prin minte că o asemenea femeie îşi putea îngădui să dea cu tifla soartei. Îi auzeam vorbele şi nu-mi venea să cred că ele erau rostite de bătrâna cu faţa plină de riduri dinaintea mea: "Am o voce răguşită, cum observaţi, domnule sculptor. Deloc muzicală. N-am putut să cânt. La desen nu m-am priceput. În literatură, unde am făcut câteva încercări, am aflat la timp că, pe măsură ce încerci să devii mai inteligent, devii mai prost. Singurul lucru care mi-a rămas a fost să vântur lumea. Numai că, din păcate, m-am hotărât târziu, după ce-am mucezit între prejudecăţi. Renunţasem la fumat, mă culcam la oră fixă, devreme, şi ţineam regim, zicând că în felul ăsta opresc boala de care mă speriasem. Ajunsesem un fel de călugăriţă în libertate, care nu-şi îngăduia nici un fel de exces. Îmi luasem cărţi de medicină şi le studiam cu grijă. Când am simţi că picioarele îmi înţepeneau, mi-am zis: 'Proasto, în felul ăsta nu faci decât să goleşti si anii pe care-i mai ai de trăit'. Şi m-am schimbat cu 180 de grade. M-am reapucat de fumat, nu-mi mai păsa de nopţile pierdute şi de regim, iar într-o dimineaţă m-am hotărât să văd ce mai pot vedea din lume înainte de a ajunge într-un cărucior ca ăsta. Am început să mă fardez violent, fiindcă nu vroiam să mă simt că o cutie goală de conserve aruncată la gunoi. Dar, vai, era cam târziu. Din nefericire, devenim înţelepţi când asta nu ne mai e de mare folos. Mai e nevoie să vă spun că n-am avut timp să recuperez? În Grecia m-am împrieteni cu un poet bolnav de plămâni care muncea ca hamal în porturi ca să-şi strângă bani, să-şi tipărească plachetele de versuri. Era un tip ciudat şi interesant. Plachetele de versuri le tipărea în câteva sute de exemplare pe care le împărţea străinilor, în port. 'Ei nu înţeleg nici o boabă greceşte, dar cărţile mele sunt pe toate meridianele pământului', zicea el. Nu-i păsa că-şi dădea toţi banii pentru a tipări nişte cărţi pe care le oferea unor necunoscuţi care nu le citeau, le uitau în primul hotel sau le aruncau în mare. Când a văzut la mine poza Parthenonului, a început să plângă. El de dor de Atena, eu de dor de lumea pe care n-o voi vedea niciodată. Deşi nu ştiu, domnule sculptor, cum e mai rău: să-ţi pară rău de ce ai făcut sau de ce n-ai făcut. Asta niciodată n-am reuşit să mă decid... Dar mint, reluă ea după o pauză. Cineva zicea că pe măsură ce-i scad puterile, îi scad şi dorinţele. Adică nu mai ai puterea să fugi, nu mai ai dorinţa să fugi. Eu cred că lucrurile nu stau aşa. Dacă nu mai ai putere să bei e şi pentru că nu-ţi mai e de-ajuns de sete. Şi, la drept vorbind, asta-mi reproşez. Că atunci când puteam merge nu mi-a fost de-ajuns de sete. Că am avut puterea să renunţ. Îmbătrânisem, domnule. Când omul e cât de cât tânăr, în ciuda anilor, e slab în faţa dorinţelor. N-are puterea să renunţe, cedează în faţa lor. Se apleacă spre izvor fiindcă nu-şi poate stăpâni setea. Când face pe înţeleptul, gata. S-a terminat. Vedeţi, prin urmare, că n-am glumit spunând că bolile ne deschid ochii. Ascultaţi-mă pe mine, viaţa e un miracol ticălos de scurt". Şi zicând asta, "Taifunul Victoria" întoarse brusc căruciorul şi dispăru.
Citat din "Un om norocos", de Octavian Paler
_____________________________________
Mai e nevoie să vă spun că trebuie să citiţi şi această carte? Numai că trebuie sa tineţi cont de două lucruri: acesta este, de departe, cel mai întunecat roman din literaura română, precum şi cel mai sincer. Şi nu veţi regreta, dacă îl veţi citi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu