"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 16 octombrie 2014

Amintiri din copilarie cu miros de paine calda

Am prajit niste felii de paine pentru a asterne peste ele un strat de unt si altul de dulceata de cirese, de la mama, pentru ca apoi sa le devorez si cum asteptam eu sa se prajeasca feliile, m-am aplecat putin deasupra prajitorului. Din aparat ieseau valuri de caldura cu miros de paine calda, de coaja de paine uscata si mi-am amintit de serile cand bunica cocea paine in cuptorul sobei din casa. Doamne, ce bine mai mirosea! Si cum scotea prima paine dolofana si o invelea intr-un stergar, abia asteptam sa se mai raceasca sa pot sa mananc din ea. Mancam paine proaspata, goala, pana ma saturam iar la masa nu mai aveam pofta de mancare. Mirosea asa de bine si era asa buna, cu coaja moale si miezul alb si gustos, incat pana si matzele paraseau locul lor de leneveala dintre lemnele chitite sub soba si se indreptau pofticioase spre locul unde fusese asezata painea, intinzandu-se a lene, asa, din mers, lasand, pe rand, cate unul din picioarele din spate in urma, cu gherutele raschirate si labuta intoarsa in sus. Apoi, dezmeticite, prindeau viata si se agitau vioaie pe langa noi, mieunand scurt, din cand in cand. Era asa buna painea aia, ca pana si matzele o mancau goala si atunci cand capatau cate o bucatica de miez alb, torceau de placere in vreme ce devorau bucata.

Lumina incandescenta a prajitorului de paine mi-a amintit de jarul din soba. Imi placea (si inca imi place), sa privesc in foc. Sedeam in fata sobei si priveam in foc, simtind obrajii cum imi ardeau incinsi de caldura ce evada din soba. Imi placea si sa urmaresc pe tavan, noaptea, jocul luminii flacarilor care iesea prin tuturigile sobei si apoi se proiecta pe tavan. O lumina jucausa si neastamparata care, impreuna cu trosnetul lemnelor si duduitul sobei, iti dadea senzatia de bine, de placut, de camin, de cald, indiferent de vifornita de afara. Sedeam intins pe spate, in pat, cu mainile scoase de sub plapuma si asezate peste ea si priveam lumina flacarilor din tavan. Si povesti stiute doar de mine inchipuiam eu acolo, printre torsul martanului si sforaitul bunicului din celalat pat, toate cu aventuri prin paduri, pe munti si cu dormit afara, langa foc. Iar matzele, cand erau uitate in casa peste noapte sau cand vifornita era prea aspra afara pentru a le mai scoate bunicii din casa, dupa ce se saturau de dogoarea sobei, se indepartau de ea si se urcau in pat si se asezau sa doarma pe noi, peste plapuma. Si daca niciuna nu ma alegea si pe mine drept saltea, ma duceam si o culegeam eu si o asezam pe plapuma, peste mine si o mangaiam pana cand se linistea si incepea sa toarca si-i simteam parul cum se electriza sub palma mea. Si era bine si adormeam linistit, iar matza continua sa toarca pana cand adormea si ea. Si atunci tacea. Iar daca te intorceai sau te miscai si o trezeai, isi relua torsul, fara insa a-si schimba pozitia. O auzeai torcand si asta era singurul semn ca ai trezit-o din somn. Torcea pana adormea din nou si adormeai si tu.

Si mi-am amintit de o vacanta de primavara, care fusese inainte de Pastele din acel an. Era pe vremea cand anul scolar era impartit in trimestre iar vacanta de primavara, de doua saptamani, era prin martie. Inca mai era zapada si abia asteptam sa fac focul in soba. Ziua era soare si placut. Oamenii nu mergeau la camp, ca nu aveau ce sa faca, fiind inca zapada, asa ca isi faceau de lucru prin ograda. Maturau curtile, mai bateau cate un cui in gard pe unde acesta se darapanase, mai injurau porcul sau calul sau cainele pe care tocmai il calcasera pe coada, ca le sedea in picioare, ori strangeau gunoiul si-i dadeau foc si mirosea a fum in toata mahalaua. Pareau mereu grabiti si cand se intalneau pe drum se opreau si vorbeau si povesteau dand mereu senzatia ca erau gata de plecare, sa mearga la treburile lor. Nu se asezau domol, la vorba. Nu era vreme.
Eu eram cu iedutii prin gradina. Sedeam cu ei in saivan, unde mirosea a capra si a fan. Caprele erau plecate la camp, iar iedutii, mici fiind ramaneau singuri, ziua. Si-i incalzea soarele si aveau chef de joaca. Toti iedutii, dintotdeauna, au avut o pasiune pentru sireturile mele. Orice fel de incaltaminte aveam, daca aveau sireturi erau bune de ros. Aia mai mari se zbenguiau si sareau si topaiau si se impungeau cat era ziulica de mare. Imi placea sa stau ciucit in mijlocul lor si sa nu fac nimic. Iar iedutii veneau si sareau pe mine, apoi coborau, imi pasteau parul, ma ciuguleau de urechi si apoi iar sareau pe mine si topaiau. Ma foloseau pe post de bustean pe care sa se joace. Mai prindeam cate unul si-l pupam pe botic. Alteori stateam intins pe jos, pe spate si iedutii veneau si se urcau pe mine si veneau si imi rodeau nasul. Iar seara de seara, cand auzeau caprele ca veneau de la camp, incepeau o harmalaie de nedescris si fugeau si se strangeau toti in fata portii si asteptau sa se deschida si sa apara mamicile lor si sa suga. Din graba, unii mai nimereau pe la alta mamica si aceasta ii taxa imediat cu cate-un sut sau lovindu-i cu capul. Dupa cateva minute, insa, se aseza linistea. Iedutii sugeau toti ca disperatii, izbind cu botul in tatzele caprelor ca sa le dea mai mult lapte si scoteau niste sunete infundate de satisfactie, iar caprele rumegau linistite, acum ca-si regasisera plozii.
Zi de zi ma jucam cu ei. Uneori impreuna cu fratele meu, alteori singur. Sedeam acolo si singur, fara sa ma vada nimeni, fara sa vada nimeni ce fac eu, fara sa intentionez sa povestesc cuiva ce fac eu. Traiam clipa facand parte din ea. Si-mi placea. Si tare mai radeam de iedutii aia. Le-am pus si nume. 
Si asa am petrecut cele doua saptamani de vacanta, in mare parte jucandu-ma cu iedutii. Ii lasam sa se urce pe mine, imi placea sa-i vad fugind si radeam de ma prapadeam cand cate unul mai viteaz sarea in sus si facea pe tapul fioros.

Apoi, la cateva saptamani dupa au venit si Pastele si ne-am dus iar la tara. Prima mea grija cand am ajuns, a fost sa ma duc sa vad iezii. Dar mai inainte trebuia sa intru in casa si sa ma schimb. Si am vazut capetele a doi ieduti, asezate intr-un lighean, langa soba. Nu era prima data cand vedeam asa ceva. Eram obisnuit. Astfel de lucruri le-au vazut toti cei care au bunici la tara, toti cei care traiesc la tara. In zona bunicilor mei era si un obicei ciudat, acela ca femeile nu trebuie sa taie ceva. Pasari, animale. Nu. E pacat. Vedeai femei care n-aveau barbat sau al caror barbat era plecat la munca, cum ieseau cu pasarea in drum si asteptau sa treaca un barbat si-i dadeau sa le taie si lor pasarea. Si ala se executa imediat, dovedindu-si barbatia. N-am inteles niciodata de ce era pacat sa taie pasari o femeie, dar nu era pacat sa taie pasari un copil de 12 ani, daca era baiat. Si acum imi amintesc cat am patimit o biata rata pana am taiat-o, cand eram mic si mi-a dat-o o vecina sa i-o tai, ca era pacat s-o taie ea. Si eu eram mandru ca eram considera barbat.
In fine.
Eram obisnuit cu multe, iar capetele acelor ieduti nu m-au impresionat prea mult. Bineinteles ca mi-a fost mila de ei, dar nu chiar atat de mult. Insa, nu stiu de ce, probabil pentru ca eram constient de faptul ca pot impresiona prin inocenta mea si voind probabil sa vad efectul (sau poate chiar de mila – nu pot sustine exact ca stiu adevaratul motiv, caci este mult de atunci – aveam in jur de 10-12 ani, dar ceea ce stiu cu adevarat este ca un copil este cu mult mai inteligent decat crede un adult si ca ii poate prosti foarte usor pe adulti, bazandu-se doar pe faptul ca cei mari il cred nestiutor), m-am asezat jos, langa capetele de ieduti si am inceput sa vorbesc cu ele. Numisem unul din iezii taiati Pâciu. Si vorbeam cu el: „Pâciule, ma auzi? Uita-te la mine? Ma vezi?” si luam capul de urechi ori de cornite si ma uitam la el. „Hai, nu vii cu mine sa ne jucam?” Si tot asa. Si asa m-a gasit bunica mea cand a intrat in camera si a fost atat de socata, de impresionata, incat a inceput sa planga. Si imi amintesc ca de atunci si pana ce am crescut noi mari, nu am mai vazut capete de iezi prin casa si nu am mai fost pusi sa taiem pui sau pasari, chiar daca, la inceput eu vroiam, fiind obisnuit si crezand ca asa imi dovedeam barbatia...

Feliile de paine au sarit din prajitorul de paine, speriindu-ma si trezindu-ma din amintiri.
Painea prajita cu unt si cu dulceata de visine a fost delicioasa.

vineri, 3 octombrie 2014

Moarte in dupa-amiaza

Cand a sunat alarma de la telefon, habar nu aveam ce se intampla cu mine. Nu prea intelegeam multe din cele din jur. Afara era lumina, dar geamul izolat fonic nu lasa zgomotul zilei deja incepute sa patrunda pana la mine. Dupa ce am amanat alarma m-am intins pe spate si m-am uitat in tavan. Si din nou, aceeasi senzatie de gol interior, de pustiu, m-a cuprins. Asteptam sa se umple cu ceva... si ma apasa asa, o senzatie, ca ceva s-a intamplat si trebuiue sa-mi amintesc ce. Spatele zdrelit bine in robinetul de la cada, in vreme ce ma luptam cu spalatul covorasului de baie, ma chinuia. Si in vreme ce somnul ma cuprindea, mi-am amintit. Ochii mi s-au deschis brusc si in interior am simtit cum golul ala se extinde si doare ca o bula de aer pe care ai inghitit-o din greseala. M-am intors pe o parte si am luat pozitia fetusului. As fi vrut sa nu-mi aduc aminte. Si sa nu-mi amintesc ceea ce proaspata amintire imi aducea aminte. Dar poate ca are un sens, sau un scop, amintirea asta. Prea s-a potrivit ca eu sa fiu martor al mortii. Cateva secunde mai devreme sau mai tarziu de m-as fi urnit din loc si n-as fi vazut nimic.
Intors pe-o parte, spatele nu ma mai durea. Capul greu imi amintea ca in lipsa de Spiritul Austriei, ceaiul negru cu rom Havana Club Anejo Especial poate fi un bun surogat pentru jagertee.
In vreme ce-mi adunam gandurile, alarma de la telefon m-a anuntat ca au mai trecut zece minute de leneveala in pat. Am amanat-o iar si, in aceeasi pozitie, am inceput sa rememorez intamplarea.

Desi altele imi erau planurile initiale pentru dupa-amiaza de ieri, intr-un final s-a potrivit cu o neasteptata bauta la terasa Argentine, din centrul vechi. La terasa fiind, cu un Edelweiss in mana, am observat ca, ametit cum sunt, mi-am uitat telefonul la magazin. Am sunat-o pe colega mea si am rugat-o sa ma anunte cand pleaca de la magazin, sa ne intalnim undeva pe drum si sa-mi dea telefonul.
Dand pe gat lichidul nefiltrat si rece, mi-am amintit o intamplare haioasa care tot acolo s-a petrecut, in partea cu restaurantul, nu cu mult timp in urma. O persoana din cele cu care eram la masa comandase inital o bere Silva, iar cand am aparut eu, evident, am comandat o nefiltrata Edelweiss (o bere pe care o recomand oricand). Gustand si vazand ca-i place, cand a comandat al doilea rand, a cerut la randul ei o bere Edelweiss. Barmanul, privind-o, i-a zis: "in sfarsit, te-ai hotarat sa-ti iei si tu o bere!". Flacaul a avut o bila alba din partea mea.

Vorba multa, saracia omului, si fara sa-mi dau seama timpul a trecut si colega mea m-a sunat pe numarul de pe care o sunasem eu, sa-mi spuna ca pleaca de la magazin. Am stabilit un loc de intalnire, am mai dat pe gat o gura de bere si am pornit voiniceste intr-acolo. Din mers mi-am pus castile pe urechi si am pornit muzica. Cand am iesit de la terasa si am cotit dreapta, am vazut, printre gramada de masini parcate, patru tineri care se jucau cu o minge. Si cand m-am apropiat de ei, intre o masina parcata langa ei si zidul unei case, s-au auzit niste zgomote specifice unei batai intre pisici. Unul din flacai, care mersese sa ia mingea ce le sarise acolo, a exclamat "bai, se bat doua pisici" si s-a indreptat spre locul cu pricina. Din mers, m-am abatut si eu spre trotuar. Pisicile, un motan mai mare si unul mai mic, erau in valtoarea bataliei. Cand flacaul cu mingea s-a indreptat spre ele si am aparut si eu, motanul cel mare a intrerupt batalia, l-a lasat pe celalat mai mic, pe care il pusese jos si a fugit. Totul, de la primul semnal al bataliei intre pisici si pana cand a fugit motanul acela, a durat mai putin de patru secunde. Rezultatul, insa, m-a socat. Socat a ramas si flacaul celalat, cu mingea in mana. Motanul mai mic, in urma bataii, se zbatea ca si cum l-ar fi calcat o masina pe cap. S-a zbatut, s-a tarat putin si mi-am dat seama ca el se afla deja in ghearele mortii. Flacaul acela, cu mingea in mana, a exclamat: "Bai, a omorat-o! O pisica a omorat alta pisica!".
Mie mi s-a ridicat parul pe ceafa si pe spate. M-am oprit si priveam scena. Pisoiul continua sa se zbata si era evident ca e pe moarte, ca alea sunt ultimele lui clipe. Capul il avea fixat pe asfalt si doar cu picioarele din spate isi mai arunca corpul in sus. Deschidea gura dar era evident ca nu mai poate sa traga oxigen. Ochii larg deschisi se uitau spre mine, dar nu mai vedeau nimic. Am vazut valul mortii cum i-a cuprins. Pisoiul continua sa se zbata, flacaii se indemnau unul pe altul sa nu se mai uite, iar eu am ramas inlemnit si-l priveam cum moare.

Cei de la Black Label Society imi spuneau in casti:


"My spirit is bent and there's blood on my hands
The more I'm down, the less I understand
Once so found, now so lost
I ask no questions, it's just one more bridge to cross"

Si nu puteam sa inteleg, cum naiba a fost posibil asa ceva? Cum a putut o pisica sa omoare alta pisica si inca in mai putin de patru secunde? Ce i-a facut, de i-a luat dintr-o data toate cele noua vieti legendare? E drept ca acesta, care murea, era mai mic, inclusiv de varsta, nu cred sa fi avut mai mult de 8-9 luni, insa tot mi s-a parut neverosimil sa poata fi ucis atat de repede, de alta pisica. Si ce au avut de impartit, de ce celalat a dorit sa-l omoare? Si cum de a reusit, atat de repede? Priveam si nu-mi venea sa cred. Iar agonia pisoiului se apropia de final, moartea punea stapanire pe el. Priveam impietrit.


Si mi-am amintit cat de greu moare o pisica. 
Bunicul meu a avut porumbei acasa de cand eram eu mic. Si intr-o zi a vazut motanul nostru urcat pe satra in podul careia erau porumbeii. Se plimba pe acolo, motanul. Aveam in jur de 10 ani pe atunci si erau si parintii mei la tara. Era motanul nostru favorit, al meu si al fratelui meu, iar babele din sat cand veneau pe la bunica si ne vedeau cum dormeam cu el in brate, sau cum venea si se alinta pe langa noi, ne scuipau sa nu ne deoache, ca prea bine ne intelegeam cu acel motan. Era cel mai iubit animal al nostru. 
Vazandu-l pe satra, bunicul a tras concluzia ca motanul nostru ii mananca porumbeii care ii tot dispareau si se imputinau. L-a cheamat si motanul a venit incet, alintandu-se, spre el. Bunicul a intins mana sa-l dea jos, iar motanul se mangaia de mana lui, se alinta. Era vara, toti eram in curte. Bunicul l-a luat in brate, l-a strans bine de picioarele din spate si fara de veste l-a izbit cu toata puterea de un gard de ciment. Fara sa stie daca s-a atins de vreun porumbel, fara vreo speranta ca astfel sa aiba porumbei de azi inainte, pentru ca erau destui motani in sat si bineinteles fara mila (desi motanul ii era drag) si fara sa se gandeasca ca noi, copii mici, eram la cativa pasi de el. Nu am putut nici o clipa sa inteleg de ce a facut asta. De ce, persoana la care tineam mai mult ca la tatal meu, imi ucidea tot ceea ce era mai frumos pentru mine acolo, singurul meu prieten de joaca adevarat?
Am sarit amandoi in picioare, am tipat mai rau decat daca am fi fost bagati in ulei incins si am inceput sa plangem si sa-i zicem sa-l lase in pace. Dar motanul nu a murit din acea lovitura. Insa nici bunicul meu nu s-a oprit. Timp de cinci minute, in fata noastra care tipam cu lacrimi in ochi sa-l lase, l-a lovit cu capul de acel gard. L-a calcat pe cap. L-a lovit cu o lopata... dar parca era surd. Parea ca nici pe noi nu ne aude, nici pe mama mea, fata lui, care ii zicea sa-l lase ca plangem noi. Dupa vreo cinci minute, probabil ca a obosit, s-a oprit. Nu o sa pot uita niciodata felul in care arata motanul meu drag, dupa. Insa, atata timp cat eu nu sunt capabil sa fac miracole, cred in ele. Iar atunci, probail ca am vazut un miracol. Dupa toate loviturile pe care le-a primit, motanul inca mai misca. Lipit de pamant, naucit, s-a echilibrat cum a putut el mai bine si, lipit cu burta de pamant, respirand greu, sacadat, privea cu ochii mari, fix, in fata. Desi nu mai putea nici sa miste capul, desi nu putea sa gandeasca, in privirea lui s-a vazut cea mai mare lipsa de a putea intelege „DE CE?” Nu facuse nimic, in jurul lui erau doar persoanele care erau totul pentru el si tocmai ele sa-i faca asta. Ochii lui priveau fix inainte, dar se vedea ca incearca sa ne vada pe toti. Probabil ca el nu se intreba „DE CE?”, pentru ca nu putea sa gandeasca. Insa tot ceea ce vroia el era sa scape de acolo. Brusc, s-a trezit in mijlocul dusmanilor. Si ma gandeam cu durere in suflet ca eu i-am aratat bunicului meu motanul pe satra. 
Dupa cateva clipe, a facut cativa pasi si a ramas iar lipit de pamant. Poarta era deschisa, asa ca s-a strecurat afara. A mai ramas in drum, a ajuns in fata gardului de peste drum. Acolo a stat vreo 10 minute. Am fost atat de ingrozit, incat nici nu am avut curaj sa ma apropii de el, sa vad ce are, si plangeam in continuare. Bunicul meu s-a mai inmuiat si ne-a zis. „Lasa-l ma, ca nu moare. Dar nici nu mai calca pe aici!” 
Motanul a sarit, cu un ultim efort pe gardul vecin, a cazut in partea cealalta si nu l-am mai vazut de atunci. Seara m-am uitat peste gard in gradina vecinului, sa vad daca nu cumva o fi murit pe acolo. Nu l-am mai vazut. Dar cum lucruri bune se intampla, peste un an l-am vazut in poarta unei vecine, statea la picioarele ei. La doua case distanta de noi, peste drum. M-am bucurat de parca as fi vazut un prieten care de 10 ani era dat disparut in razboi. L-am chemat si vecina ne-a spus ca e la ea de vreun an. Si, culmea, cand l-am chemat, ca un catel, motanul a venit la picioarele noastre. A doua zi a venit acasa. Era mult mai salbatic, se folosea de gheare ca un animal de prada; era mai morocanos, mai independent si mai „cu ochii in patru”. Nu mai era acelasi motan lipsit de griji, care fusese inainte. Reactiona mult mai greu la mangaierile noastre; parea mai batran si era plini de cicatrici. Dar eram fericit ca traieste.

Si ma gandesc eu acum: daca un taran in putere n-a reusit timp de cinci minute de incercari asidue sa omoare un motan, cum a reusit motanul de aseara sa omoare pisoiul ala in mai putin de patru secunde?!

Am pornit spre locul de intalnire, mi-am recuperat telefonul si, gandindu-ma la motanul meu de la tara care supravietuise, aveam un sambure de speranta ca poate isi va reveni si ala micu. Cand am trecut din nou pe langa acea masina, pisoiul era deja mort. L-am atins. Labutele deja ii intepenisera. Cativa purici ieseau din blanita lui, paraseau "locuinta" al carei sange incepuse sa se raceasca. Ochi ii avea deschisi, dar nu mai vedeau nimic.

Cei de la Anathema imi spuneau, in casti:

"We are just a moment in time,
A blink of an eye,
A dream for the blind,
Visions from a dying brain...

I hope you don't understand!"

Alarma a sunat iar, in dimineata asta. Era vremea sa plec. M-am ridicat, m-am imbracat si am plecat. In drum spre metrou am vazut o pisica tarcata care mi-a taiat calea. Si mi-am amintit din nou de pisoiul de aseara. De incercarile lui zadarnice de a evada din ghearele mortii, apoi de privirea aceea rece, goala, moarta. Si m-am infiorat.
Rece, intunecata si inspaimantatoare este aripa mortii! Si falfaie mereu, pe langa noi. Mereu, la mai putin de 50 m in jurul nostru, ceva moare. Singura certitudine, in viata, e moartea.