"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 17 martie 2011

Se întâmplă în România


Alina a fost elevă la un cunoscut liceu din capitală. Domnul Popescu i-a fost diriginte. El s-a ocupat de educaţia Alinei. De fapt, domnul Popescu s-a ocupat de educaţia a mii de Aline. Generaţii întregi de Aline au trecut prin mâna domnului Popescu şi au învăţat de la el cum să mintă, cum să se descurce, cum să înşele viaţa.
Domnul Popescu a protejat elevii care făceau meditaţii cu el acasă. El a scos o carte la editura mamei unui elev şi a vândut apoi cartea elevilor săi, la suprapreţ. Domnul Popescu le-a explicat elevilor că cei care nu iau numai 9 şi 10 sunt nişte rataţi care nu merită nimic. Dar, deşi ştia că elevii din clasa lui copiau la teze, nu spunea nimic ca să nu-şi strice imaginea de dascăl competent.
Există în învăţământul românesc sute, poate chiar mii de domnul Popescu. Domnul Trandafir e istorie. Legendă! Acum la modă e domnul Popescu. Profesorul care te învaţă să furi ca să ai o imagine bună. Profesorul care ridică şmecheria la rang de virtute.
Domnul Popescu distruge generaţie după generaţie. Tinerii intră în viaţă cu învăţătura putredă inoculată de un om putred.
Dar, din când în când, apare Alina. Ea simte că nu e bine. Spune că nu e corect şi e nefiresc să primească o astfel de educaţie a corupţiei.
Alina se revoltă. La festivitatea de absolvire, ea spune că sistemul de învăţământ din România este corupt. Inspectoratul şcolar declanşează o anchetă. Mai mulţi domni Popescu, având funcţii la inspectorat, cercetează cazul. Şi, să vezi minune! Nu descoperă nimic. Inspectorii spun că totul merge ca la carte şi domnul Popescu e un dascăl eminent. Acesta iese la rampă şi strigă în gura mare că e o conspiraţie împotriva sa pusă la cale de profesoara de franceză şi de profesorul de sport. Alina devine o marionetă. Scârbită, ea dă la facultate unde o aşteaptă alţi domni Popescu.
Şi astfel, ea se gândeşte cum să facă să plece din ţară.
Alina pleacă, domnul Popescu rămâne. Sistemul merge înainte. În România rămîn tot mai puţine Aline şi tot mai mulţi domni Popescu. Mai rămân şi Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta, Traian Băsescu*, şi mulţi alţi elevi renumiţi ai liceului la care predă domnul Popescu, care folosesc din plin lecţiile primite în tinereţe.

Mă frământă însă o întrebare. De ce foloseşte Alina expresia "domnul” când vorbeşte despre fostul ei diriginte?

__________________________________
Acest text e preluat dintr-un e-mail pe care l-am trimis unei cunoştinţe, în anul 2004, după ce am realizat că nu pot intra în licenţă datorită restanţelor... iar mesajul nu are nicio legătură cu situaţia financiară din prezent, a profesorilor.
* - (numele Victor Ponta şi Traian Băsescu le-am adăugat în prezent)

luni, 14 martie 2011

De pe-o bună dimineaţă...



"Trecutul poate fi şters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din faţa viitorului nu te poţi sustrage." Aşa spunea Oscar Wilde.
Un pahar de vin în cinstea celor ce au să vie...

PS: copil fiind, cineva imi spunea - "e-hei, băiete, o să vezi tu când o să ai 30 de ani!".
Azi împlinesc 30 de ani şi încă n-am văzut nimic. Şi nici măcar nu am idee ce anume trebuia să văd!

marți, 1 martie 2011

Nopti Albe


Stiam ca ningea de cand intrasem in scara blocului, cu fulgii agatati de caciula. Dar seara m-a furat cu ale ei ganduri si n-am mai aruncat un ochi sa vad ce se intapla pe afara, pana tarziu in noapte cand, cu o cana de ceai aburinda in mana, m-am apropiat de fereastra bucatariei. Si am ramas uimit de ce am vazut afara! Desi luna martie batea la usa, afara ningea spectaculos, ca in mijlocul iernii. Chiar si asfaltul strazii era acoperit cu zapada. Si nicaieri, nicio urma. De cat timp ningea cu atata convingere nu stiu, cert este insa ca acoperise orice urma.
Am deschis fereastra. Si in mijlocul orasului, am descoparit atata liniste! Doar fosnetul fulgilor si un caine ce latra surd, in departare. Si dintr-o data m-a coplesit o liniste atat de adanca, de parca toate tristetile mele fusesera ingropate intr-un imens omat de resemnare. Stiam doar ca-mi place ce vad afara. Si, desi eram imbracat in pijamale, am decis sa ies afara pentru o plimbare.
M-am imbracat la nimereala. Am gasit niste pantaloni din Polartec, peste ei am tras suprapantalonii de schi; am luat pe mine bluza de corp din lana, un pulovar gros, cu guler si geaca de schi; mi-am tras caciula pe cap, mi-am pus niste manusi in mana si asa, incotosmanat ca si cum as fi plecat in Siberia, am inchis usa blocului in spatele meu. Fulgii m-au imbratisat de cum am pus piciorul pe scara, iar zapada a si inceput sa scartaie sub picioare. Am pornit fara nicio directie, spre stanga. Desi aveam manusi, din reflexul unui hoinar fara tinta, mi-am infundat mainile in buzunare.
Zapada afanata era imprastiata de bocancii mei. In jur liniste. Fulgii fosneau ca niste insecte pe o pagina de ziar.
Dintr-o data, in drumul meu apar niste urme proaspete in zapada, ce veneau din dreapta. Le urmez, o vreme. Eram pe o straduta paralela cu bulevardul mare. Straduta pe care ma aflam eu cotea usor stanga, urmele se indreptau spre bulevard. Asa ca am parasit acele urme. Nu aveam chef sa urmez drumul altcuiva, care nu stiam unde duce; vroiam sa urmez drumul meu catre nicaieri.
Zapada se asezase ca faina, pe jos. Printre crengile copacilor, fulgii fosneau fara incetare. Ii auzeam cum se izbeau in rapait usor de hainele mele. Era o noapte autentica de iarna, o noapte care ascundea toata mizeria orasului. Ca si cum totul in jur ar fi fost fara pata, ca si cum n-ar mai fi existat nicio patima.
Iar eu mergeam doar inainte.
In fata mea nicio urma. In spatele meu, nimeni care sa se lase calauzit de urmele mele, nimeni care sa le urmeze cu incredere. Iar urmele erau acoperite incet, incet, de zapada.
Un caine m-a reperat si a inceput sa se ratoiasca la mine. Dar, apropiindu-se, gasindu-ma fara scop, ca si el, m-a salutat atingadu-mi genunchiul cu botul. Mi-am dat manusa jos si eu si l-am mangaiat. Apoi m-a urmat o vreme, dar, brusc, cred ca si-o fi amintit el un loc mai placut prin apropiere, a plecata fara o vorba, fara nicio explicatie.
Am mers doar inainte. Si cand m-am gandit ca am mers destul si ca ar cam fi cazul sa ma intorc, am exclamat surprins: „hei, dar ce satana e asta?!”. In fata mea se afla blocul meu. Vedeam lumina din camera mea, pe care o uitasem deschisa. Am recunoscut brusc locul. Era drumul pe care mergeam spre parc. Iata si gangul de trecere pe partea cealalta a sirului de blocuri. Cand am trecut prin el, am auzit suierul vantului ca in mijlocul celui mai mare pustiu inghetat, iar sub talpa bocancilor era numai gheata, peste care alergau grabiti fulgii de zapada inghetati, purtati de vant. Si desi am pornit la plimbare spre stanga si am mers doar inainte, iata-ma acum ajungand in fata blocului meu, de unde plecasem, insa venind din partea dreapta. Nicio clipa n-am pasit pe urmele mele, iar acum abia mi le mai zaream in zapada. Se pare ca nu degeaba strada pe care stau se numeste Strada Rotunda.
Asa e si in viata: pornim la drum si mergem doar inainte, niciodata nu ne intoarcem pe acelasi drum, (unii din noi nici macar nu mai privesc inapoi la ceea ce a fost, considerant acest lucru inutil), bun sau rau, pana cand ajungem la ultima usa, pe care o deschidem si, pasind dincolo de ea, ne trezim in acelasi loc de unde am plecat... insa mai bogati.
Si eu eram mai bogat, cu sute de fulgi agatati de haine, cu imagi frumoase pe retina, cu senzatia unui par de caine in palma.
Am intrat in casa, am terminat ceaiul, am facut un dus, dupa care proaspat si revigorat, m-am pregatit de somn ca si cum abia imi incepeam ziua.
M-am bagat in pat, am stins lumina, mi-am pus ceasul sa sune si asa am observat ca era ora 3:20. Nici nu stiam daca e prea devreme, sau prea tarziu.
A fost o noapte frumoasa.
Si a urmat dimineata, cu o frantura de senzatie de liniste sufleteasca si de bine, care a durat fix pana cand m-am dezmeticit si am devenit brusc constient de realitatea care ma inconjoara.
Sfanta clipa a diminetii, cand deschizi ochii si te intinzi, inainte sa devii constient de tot ceea ce ai stocat in cosntiinta, nepretuita mai esti!