"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 28 ianuarie 2011

Egoistul

Avea tot ce-i trebuie ca să ajungă biciul familiei lui.
S-a născut sănătos, s-a născut bogat şi toată viaţa lui a rămas bogat şi sănătos; n-a săvârşit nici-o fărădelege, n-a căzut în păcat, n-a scăpat un cuvânt nesocotit, n-a făcut un pas necalculat.
Era de o cinste fără cusur!... Şi mândru, conştient de cinstea lui, îi sugruma pe toţi din jur: familia, prietenii, cunoscuţii.
Cinstea era capitalul lui. Şi pentru acest capital, el lua o dobândă de cămătar.
Cinstea îi dădea dreptul să nu cunoască mila şi să nu facă bine, fără poruncă, şi el nu ştia de milă şi nu făcea bine, fiindcă binele poruncit nu mai este bine.
Nu purta de grijă nimănui, niciodată, în afară de propria lui persoană - atât de merituoasă! - şi era sincer indignat dacă vedea că alţii nu-i poartă de grijă tot atât de sârguincios.
Dar el nu se socotea egoist. Dimpotrivă, el se ridica împotriva acestui cusur şi-i urmărea mai ales pe egoişti şi egoismul. Fireşte! Egoismul altora încurca propriul său egoism.
Nestiindu-şi nici cea mai mică slăbiciune, nu înţelegea şi nu admitea slăbiciunile altora. Nu înţelegea pe nimeni şi nu înţelegea nimic, căci din toate părţile, de jos, de sus, de la spate şi din faţă, era împrejmuit doar de propria lui persoană.
Nu înţelegea, de pildă, ce înseamnă să ierţi? Nu avusese niciodată ocazia să-şi ierte lui însuşi ceva. Şi atunci, de ce să-i ierte pe alţii?
În faţa judecăţii cugetului său, în faţa dumnezeului său, el, această minune, ridica ochii spre cer şi rostea cu glas tare, senin: „Da, sunt un om moral, un om destoinic!”
Aceste cuvinte le va repeta şi pe patul său de moarte, crezând fără urmă de dubiu în ele, şi nicio coardă nu va tresări nici măcar atunci în inima lui de piatră - în inima aceea fără cea mai mică pată, fără cea mai mică fisură.

O, urâciune a virtuţii mulţumită de sine, necruţătoare, ieftine, nu ştiu dacă nu eşti mai dezgustătoare decât urâciunea făţişă a viciului!

vineri, 14 ianuarie 2011

Amintiri despre mine (cuvintele nespuse)

"Run away, run away, is there anybody there?"


Amintiri, in prag de plecare


„Sa iubesti si sa nu fii iubit.
Sa speri si sa fii dezamagit.”

Orice ar fi insa, merita sa risti, pentru ca cel mai mare risc al omului este tocmai acela de a nu risca nimic. Daca nu risti nu vei avea nimic, nu vei cunoaste nimic, nu vei simti nimic.

Esecul trece (ca si succesul), iar noi invatam ce e de invatat si mergem mai departe. Viata e compusa din toate lucrurile care o lumineaza, nu de acele obiecte care incearca sa produca umbre. Insa oamenii au tendinta sa nu acorde importanta tocmai lucrurilor cu adevarat importante. Bine, aici e vorba de scara de valori caracteristica fiecarui individ in parte. Ce e important pentru mine nu e obligatori sa aiba vreo importanta pentru altul. La fel, ce e important pentru mine azi, maine poate sa nu mai insemne nimic.

Cat despre pesimism, acesta ii caracterizeaza numai pe oamenii slabi. Daca ai incredere in tine nu ai de ce sa fii pesimist.

„De vreme ce am iesit din pantecele unei mame, sunt vinovat, sunt condamnat sa traiesc, am datoria sa apartin unui stat, sa fiu soldat, sa ucid, sa platesc impozite pentru inarmare”, spunea Herman Hesse in „Lupul de stepa”. Nu stiu de ce, dar am simtit nevoia sa pun acest citat, ca un fel de motto (sau o introducere) a tot ceea ce voi scrie mai departe, desi nu are prea mare legatura.

Viata mea a fost compusa din momente frumoase si din momente triste. Precizez ca, superficial gandind, am fost tentat sa cred ca au condus detasat momentele triste. Treptat insa, incep sa inteleg ca am fost trist pentru ca asa am decis eu, in urma unor intamplari. In acelasi timp, aveam suficiente motive sa ma bucur, dar eu am ales sa las suferinta ori tristetea sa-mi copleseasca sufletul, sa-mi lucreze fiinta, personalitatea si sa las aceste sentimente negative sa isi verse esenta lor in constiinta mea. Si nu tot timpul aceasta avea un gust amar.

Au fost momente cand am suferit nu pentru ceea ce mi se intampla, ci datorita faptului ca imi lipsea curajul sa spun ce aveam de zis, cui aveam de zis. Aceste momente, atunci cand au aparut, m-au fac sa ma simt las. Nu de teama ca mi s-ar fi putut intampla ceva, ci de teama ca, spunand ce am de zis, lucrurile n-ar fi luat calea dorita de mine. Teama de a nu-mi pierde macar dreptul de a visa. Teama ca poate n-ar fi fost asa cum imi doream si astfel as fi suferit. De parca as fi stiut vreodata ce e cel mai bine pentru mine, sau ce e cel mai frumos sa mi se intample la un moment dat, ori cel mai potrivit. Nu, nu aveam de unde sa stiu asa ceva si acum mi se par nejustificate aceste temeri ale mele, mai ales ca viata mi-a demonstrat de atatea ori ca ceea ce mi s-a intamplat in realitate a fost mult mai potrivit si mai bine, pentru mine, decat ceea ce credeam eu ca ar fi bine. Chiar daca uneori ceea ce mi se intampla era complet diferit, poate chiar opus asteptarilor mele.

Credeam insa ca atata timp cat nu stiu ce ar putea urma, eram liber sa visez la orice. Dar, astfel, nu puteam fi fericit. Si mereu stiam ca daca as fi spus ce aveam pe suflet mi-as fi gasit eliberarea si as fi fost mai usurat. Stiam asta, porneam la drum hotarat sa spun si apoi, ca un las, incepeam sa „aman momentul” - stai sa gasesc momentul prielnic. Si bineinteles ca niciun moment nu mi se parea prielnic si nu vorbeam decat numai si numai ce nu aveam de zis. Si simteam ca ce aveam de zis nu era pentru mine si ca, implicit, nu putea sa dezvolte energii, situatii, atata timp cat nu era spus, cat nu era eliberat. Ma simteam ca si cum as fi pastrat un cadou ce-l cumparasem special pentru o persoana, ca si cum as fi pastrat ceva ce nu era pentru mine, ceva ca nu-mi apartinea. Ma simteam hot. Am furat dreptul unei persoane de a sti, de a auzi cuvintele ce-i sunt destinate. Si ma simteam las, pentru ca nu aveam curajul sa risc sa fiu fericit, sau cel putin usurat de povara cuvintelor nespuse. Mi-era teama ca daca n-ar fi fost cum speram, as fi suferit, mi-era teama ca lucrurile din jur nu vor lua directia dorita de mine. De parca lumea asta ar avea ca unic scop sa se invarta dupa roata mintii mele! Ce ciudati mai suntem: suferim ca altii nu traiesc, nu gandesc si nu actioneaza conform asteptarilor noastre, dar ne suparam tare daca altcineva ne cere sa fim conform propriilor sale dorinte!

N-ar trebui sa-mi fie frica de nimic, mai ales sa incerc sa fac lucrurile care imi fac placere. Stiu. Dar intre a sti ce si cum trebuie sa faci si a face asa cum stii ca trebuie, e o mare diferenta!

Astfel de momente poate ca sunt normale pana la urma, pentru ca ele ma ajuta sa ma cunosc si astfel sa evoluez si, treptat, sa ma descopar pe mine insumi, pe cel care sunt cu adevarat.

Acum incerc doar sa gandesc in perspectiva si sa incerc sa cuprind cu mintea toate planurile, dar evit sa-mi fac asteptari (desi nu mereu reusesc), pentru a nu avea dezamagiri.

Daca incerci, ai un avantaj: poti sa castigi! Iar daca nu castigi, nu obtii ce vrei, macar stii ca ai incercat. Insa daca alegi pasivitatea si refuzi macar sa incerci, ce castigi? Eu nu am castigat nimic, niciodata, in niciuna din situatiile in care am tacut. Dimpotriva, mai tarziu am aflat ca ale mele cuvinte, care n-au venit niciodata, au fost indelug asteptate. Ar fi putut sa bucure, ar fi putut sa aline, ar fi putut...

Eh!... In viata, exista doar o singura situatie cand pierzi. Atunci cand nu faci nimic, cand refuzi sa incerci ceva si alegi pasivitatea ori tacerea, din cauza anumitor temeri sau principii.

Fiecare om are propriile lui tragedii inchipuite (pana si Dumnezeu are propria lui tragedie si anume dragostea lui pentru noi, oamenii, care prin ceea ce facem ii transformam in chin fiecare clipa a existentei sale), si prin asta nu vreau sa spun ca e un lucru rau, ci un lucru poate chiar minunat, care defineste caracterul naiv al umanitatii. Insa, de cele mai multe ori, ba chiar de fiecare data, suferintele noastre sunt nefondate, fiind provocate de o cazua neinsemnata si ridicol de exagerata: dar daca ai un neg pe nas ti se pare mereu ca oamenii n-au altceva mai bun de facut pe lume decat sa-ti priveasca negul, sa rada de el si sa te blameze.

Imi tot amintesc diferite lucruri despre mine. Imi amintesc cum am devenit. Si uneori imi scriu aceste amintiri, in mod haotic, aparent fara niciun sens. Insa exista cu siguranta un motiv pentru toate cate sunt, pentru toate cate se intampla.

Iar daca in viata totul este cauza si efect inseamna ca ceea ce suntem azi este un efect al propriilor noastre fapte. Trecutul si circumstantele ne influenteaza personalitatea, insa numai noi suntem responsabili pentru ceea ce devenim. Destinul e doar efectul actiunilor noastre prezente, iar noi suntem absolut raspunzatori pentru el, un lucru care e cat se poate de minunat. Sufletul meu insa are un chip si o calitate anume - nu am alergat niciodata dupa cateva parale, ci am nazuit catre cerul instelat. Acum, eu nu mai regret absolut nimic din tot ceea ce am fost. M-am patruns din nou de adevarul ca intamplarea e sinonima cu destinul si ca noianul acela format din ruinele existentei mele poarta insemnul unui fragment divin. Suntem insa nevoiti sa bajbaim prin atata noroi si absurditate, pana sa ajungem "acasa "! Si n-avem nicio calauza in afara de dorul de casa! Totul, absolut totul in viata se rezolva prin dragoste, totul in viata se vindeca prin dragoste. Dragoste de aproape, de parinti, dragoste fata de copii, fata de copaci, munti, pasari, luna, cer, vant si stele, fata de oamenii buni si fata de oamenii care inca nu au inteles ca sunt atat de buni. Fiecare clipa din viata noastra e plina de fericire, speranta, iubire. Totul e sa constientizam forma sub care apare, iar asta nu e usor deloc.

Suntem inconjurati de o lume care traieste, uitand ca traieste, si care este frumoasa, uitand cat de frumoasa poate fi.

Va doresc o zi minunata. Si asa va fi, daca veti sti sa o faceti sa fie minunata. Soarele a rasarit din nou si ne asteapta cu o noua zi minunata, pe care sa o traim asa cum stim noi. Iar eu am intampinat acest soare vesel, trezit de la ora 3, facandu-mi bagajul. Azi plec... trec cateva granite pana in locul unde voi schia pret de 7-8 zile.
Zillertal!