"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 28 ianuarie 2011

Egoistul

Avea tot ce-i trebuie ca să ajungă biciul familiei lui.
S-a născut sănătos, s-a născut bogat şi toată viaţa lui a rămas bogat şi sănătos; n-a săvârşit nici-o fărădelege, n-a căzut în păcat, n-a scăpat un cuvânt nesocotit, n-a făcut un pas necalculat.
Era de o cinste fără cusur!... Şi mândru, conştient de cinstea lui, îi sugruma pe toţi din jur: familia, prietenii, cunoscuţii.
Cinstea era capitalul lui. Şi pentru acest capital, el lua o dobândă de cămătar.
Cinstea îi dădea dreptul să nu cunoască mila şi să nu facă bine, fără poruncă, şi el nu ştia de milă şi nu făcea bine, fiindcă binele poruncit nu mai este bine.
Nu purta de grijă nimănui, niciodată, în afară de propria lui persoană - atât de merituoasă! - şi era sincer indignat dacă vedea că alţii nu-i poartă de grijă tot atât de sârguincios.
Dar el nu se socotea egoist. Dimpotrivă, el se ridica împotriva acestui cusur şi-i urmărea mai ales pe egoişti şi egoismul. Fireşte! Egoismul altora încurca propriul său egoism.
Nestiindu-şi nici cea mai mică slăbiciune, nu înţelegea şi nu admitea slăbiciunile altora. Nu înţelegea pe nimeni şi nu înţelegea nimic, căci din toate părţile, de jos, de sus, de la spate şi din faţă, era împrejmuit doar de propria lui persoană.
Nu înţelegea, de pildă, ce înseamnă să ierţi? Nu avusese niciodată ocazia să-şi ierte lui însuşi ceva. Şi atunci, de ce să-i ierte pe alţii?
În faţa judecăţii cugetului său, în faţa dumnezeului său, el, această minune, ridica ochii spre cer şi rostea cu glas tare, senin: „Da, sunt un om moral, un om destoinic!”
Aceste cuvinte le va repeta şi pe patul său de moarte, crezând fără urmă de dubiu în ele, şi nicio coardă nu va tresări nici măcar atunci în inima lui de piatră - în inima aceea fără cea mai mică pată, fără cea mai mică fisură.

O, urâciune a virtuţii mulţumită de sine, necruţătoare, ieftine, nu ştiu dacă nu eşti mai dezgustătoare decât urâciunea făţişă a viciului!

Niciun comentariu: