"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 23 martie 2010

Totul e trecător, dar nu e în zadar!

Totul este frumos când ştii să priveşti la ceasul potrivit.
Şi cred că cel mai frumos este faptul că în afară de fericire te mai pătrunde şi un fel de tristeţe sau teamă când vezi ceva minunat. Vreau să spun că frumuseţea n-ar părea, poate, atât de desăvârşită, dacă n-ai şti că şi ea îşi are vremea ei. Dacă ceva frumos ar dăinui veşnic, poate că m-ar bucura, dar aş privi cu mai multă răceala şi aş gândi, poate, că asta am s-o mai văd şi altădată. Insă frumuseţea clipei, a lucrurilor şi întâmplărilor trecătoare ce nu pot rămâne neschimbate, le privesc nu doar cu bucurie, ci şi cu compătimire. Multe lucruri sunt minunate tocmai pentru că durează doar o clipă.
Dar acest lucru nu e valabil pentru toate câte sunt. De exemplu, dacă doi oameni se iubesc şi se căsătoresc, sau leagă o prietenie unul cu celălalt, atunci tocmai de aceea e frumos pentru că e menit să dureze şi nu să se sfârşească imediat. Si chiar dacă şi aceste legături se pot sfârşi mai devreme sau mai târziu, nu te gandeşti la asta atunci când le începi. Toate patimile omeneşti, cu cât sunt mai frumoase, cu atât alină mai puţin şi trebuie să se stingă mai repede.
Iar în ceea ce priveşte relaţiile între oameni, fiecare păstrează doar pentru el ce-i al lui şi nu-l poate avea împreună cu altcineva. Se observă acest lucru şi când moare cineva. Se boceşte şi se poartă doliu o vreme, dar după aia mortul e mort şi dus şi asta e.
Viaţa insă, la urma urmei, trebuie să aibe un rost, iar faptul că unul e bun şi prietenos în loc să fie rău şi duşmănos îşi are valoarea lui. Dar dacă totul e deşertăciune, atunci ce importanţă mai are că eşti bun şi cumsecade? Atunci nu există bunătate, dacă răul e la fel de bun ca şi binele. Atunci fiecare ar fi precum un animal în pădure care şi-ar urma firea, neavând prin asta nici vină şi nici merit.
Dar cum ştim bine că purtăm vina pentru fiecare rău făcut şi meritul pentru fiecare faptă bună, pentru că suntem conştienţi de ceea ce facem, asta înseamnă că existenţa noastră nu e chiar atât de deşartă pe cât spun unii...
Viaţa noastră are şi sens şi scop şi numai incapacitatea de a înţelege care sunt acestea îi determină pe unii oameni să afirme că totul e deşertăciune.
Trecător nu înseamnă neapărat şi în zadar.

8 comentarii:

Ovidiu spunea...

În absolut, totul e deşertăciune. Toţi cunoscuţii noştri vor fi duşi la groapă, ne vom alina, vom fi îngropaţi şi noi după care vom fi uitaţi.
Şi când înţelegi asta, că totul este deşertăciune îţi fixezi propriul scop, propriul înţeles al vieţii. Acesta nu e scris în stele, ca să-l descoperi acolo, ci în întâmplările şi alegerile din viaţa ta cărora tu le dai înţeles tocmai atunci când constaţi că viaţa nu are niciun sens.
Într-adevăr nu are niciun sens dacă eşti bun sau rău (Universului şi eternităţii le sunt sunt absolut indiferente dacă tu comiţi o crimă sau salvezi o viaţă) până nu stabileşti tu că are sens să fii buna sau rău.
Nu ştiu dacă „incapacitate” este tocmai cuvântul potrivit pentru unii ci mai curând lipsă de imaginaţie.
Şi într-adevăr faptul că toate sunt efemere nu are nicio legătură cu rostul lor pe lume. Rost pe care tot noi li-l dăm.

Claudiu Crăciun spunea...

Poate n-am inteles eu bine, dar am impresia ca sfarsitul comentariului tau anuleaza inceputul. "In absolut, totul e desertaciune", dar "intr-adevar faptul ca toate sunt efemere nu are nici o legatura cu rostul lor pe lume". Adica, desertaciune nu inseamna lipsa de sens, de valoare, de importanta? Si atunci cum ceva lipsit de importanta (desertaciune) si efemer, nu este totusi lipsit de sens? Nu prea inteleg.

Si de ce, ma rog, in absolut ar fi totul desertaciune?
Nu intentionez neaparat sa te contrazic, vreau doar sa-ti reaminesc ca si aceasta opinie nu are cum sa fie "absoluta", pentru ca este tot o constatare umana, adica "o parere", ceea ce inseamna, implicit, subiectivism.
Si pe ce anume te bazezi in afara de opiniile altora, de "credinta" sau "parere" personala, cand afirmi ca, "intr-adevar Universului şi eternităţii le sunt absolut indiferente dacă tu comiţi o crimă sau salvezi o viaţă".
In opinia mea, dupa cum am scris si in textul comentat, faptul că unul e bun şi prietenos în loc să fie rău şi duşmănos îşi are valoarea lui. Si nu cred ca acest lucru este indiferent Universului.
Dimpotriva, eu cred ca fiecare alegere din fiecare clipa a oricarei fiinte din Univers, materiala sau imateriala, capabila de a constientiza optiunile pe care le are, influenteaza existenta Universului. Fiecare alegere. De exemplu, acum am 2 optiuni: de a posta acest comentariu, sau nu. Si sunt sigur ca daca as putea alege de doua ori acelasi lucru, in acelasi moment, Universul ar evolua cumva diferit in urma celor doua alegeri. Adica intr-un fel ar decurge lucrurile daca voi posta acest comentariu, in alt fel daca nu-l voi posta. Care ar fi diferenta sau cat de mare ori importanta ar fi, nu vom sti niciodata. Dar importanta are, iar noi vom vedea doar efectul alegerii si, de cele mai multe ori, nici macar pe acela. Caci nu vom putea imagina niciodata ce ar putea insemna efectul deciziei pe care il vom lua in evolutia de ansamblu, a Intregului, nu doar a noastra personala.
Fiecare alegere constienta influenteaza intr-un fel intregul univers, nu doar viata catorva fiinte. Caci efectul deciziilor noastre poate avea ecou chiar si in nemurire.

Nu pot afirma ca Universul e Absolut, iar noi suntem desertaciune. Nu. Personal, ma simt parte integranta in acest Univers si am rostul meu in evolutia lui. Si chiar daca sunt un nimic in fata eternitatii, totusi am rostul meu.

Claudiu Crăciun spunea...

Si se pare ca am incheiat si eu cu o contradictie: "chiar daca sunt un nimic in fata eternitatii, totusi am rostul meu",. :)
Vroiam sa spun ca, chiar daca, raportat la eternitate, sunt nimic, totusi am rostul meu in clipa prezenta, rost care poate influenta pana si felul cum va arata eternitatea.

Ovidiu spunea...

Am înţeles ce doreai să spui pentru că ceva asemănător am încercat şi eu să spun. În primul rând, este evident că tot ce spun (ca şi ceea ce spui tu) este sub semnul subiectivităţii. Şi aşa ar fi chiar dacă aş cita din cărţi sfinte sau te-aş pune la curent cu adevărurile revelate mie în cursul unui extaz mistic. Pentru că aceea ar fi revelaţia mea, adică tot subiectivă. Cuvântul „intr-adevar” apărea acolo cu rol de întărire, nu de scoatere la suprafaţă a unui adevăr absolut.
În al doilea rând ce înseamnă „rost” şi „sens”? Am spus şi eu că viaţa mea are rostul (sensul) care cred eu că are. De fapt nu care cred, ci pe care i-l dau eu. Rostul tău, poate este de a face bine pe Pământ, al meu poate de a face bani (şi astfel a dovedi că sunt un ales al Domnului cu bune şanse de mântuire cum se consideră în unele culte protestante.). Şi mai departe cred că aceste rosturi (sensuri) îi sunt absolute indiferente Universului. Universului cosmic dacă vrei care a existat cu bune miliarde înainte de a exista omul şi va exista bune miliarde de ani după ce acesta nu va mai fi. Acesta este un Univers şi o eternitate la care mă refeream.
Şi în sfârşit, rostul ca efect al acţiunilor noastre. Tu spui aşa: orice aş face, îi afectează, direct sau indirect pe alţii. Arunci o piatră în apă şi cercurile se propagă în tot lacul. Corect. Dar eu zic aşa: ceea ce fac eu mă afectează 100%, pe cei apropiaţi mie într-o măsură mai mică, pe prieteni şi mai mică, pe cunoscuţi mai deloc şi pe necunoscuţi chiar deloc. Nu cred că suntem chiar aşa de importanţi încât să fim responsabili pentru tot ceea ce se întâmplă clipă de clipă pe planetă. (Exagerez, nu ai spus asta dar raţionamentul tău într-acolo duce.) Piatra aruncată de tine e aruncată în ocean. Iar oceanului puţin îi pasă.
Sunt nişte poziţii extreme astea: că totul contează, că nimic nu contează. Dacă noi credem că gesturile noastre contează, atunci vor conta.
E ca în Google Earth, cumva: depinde de perspective la care te situezi. Cât zoom dai. La nivel de individ, sigur că orice contează. Când te îndepărtezi şi vezi planeta te mai gândeşti eventual la ecologie. Samd.
„Si chiar daca sunt un nimic in fata eternitatii, totusi am rostul meu”. Ai spus foarte frumos şi foarte adevărat.

Ovidiu spunea...

... dar este discutabil (părerea mea, subiectivă)că rostul tău va influenţa eternitatea.

Şi dacă introduci şi nemurirea în discuţie, eu mă abţin. Atunci „într-adevăr” toate dobândesc o altă greutate.

bisericadinsuflet spunea...

Existența noastră, deși umilă și aparent insignifiantă, influențează acest univers. Altfel de ce s-ar fi „chinuit” acesta să ne nască, să ne conceapă?
La ce bun existența noastră dacă nu contează?
Dacă omul nu ar fi decât corpul, materia, un fir de nisip în deșert, purtat de vântul soartei în toate direcțiile, poate că nu ar influența decât nisipul din imediata apropiere, cu care are contact direct.
Dar noi suntem mult mai mult - prin mintea și, mai ales, prin spiritul nostru - acea „suflare de Dumnezeu” pe care o conținem, influențăm universul din apropierea noastră și chiar mult mai mult.
Dacă nu ar fi adevărat, atunci cum se explică faptul că unul dintre noi, din când în când, influențează modul de a gândi a miliarde de oameni, mult după ce nu mai există fizic pe pământ. Atât de mult încât ajunge să fie considerat nu numai ca influențând eternitatea, ci ca făcând parte din ea.

Claudiu Crăciun spunea...

De acord.
(cam acelasi lucru m-am straduit sa-l explic si eu :) )

Anonim spunea...

Chentii ne asteapta pe toti...��, dar...nimic nu se pierde totul se transforma.