"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

sâmbătă, 27 martie 2010

Experiment muzical (Washington Post)

Washington – Staţia de Metrou, într-o dimineaţă friguroasă din ianuarie 2007. El a cântat şase bucăţi de Bach, timp de aproximativ 45 de minute. În acest timp, circa 2 mii de oameni au trecut prin staţie, cei mai mulţi dintre ei în drum spre locul de muncă.

După 3 minute de când începuse să cânte, un om de vârstă mijlocie a realizat că violonistul era muzician. El şi-a încetinit ritmul şi s-a oprit pentru câteva secunde, apoi a pornit grăbit pentru a-şi îndeplini programul.

4 minute mai târziu violonistul a primit primul său dolar: o femeie a aruncat banii în şapcă şi, fără oprire, a continuat să meargă.

Peste 6 minute, un tânăr s-a lipit de perete să-l asculte, apoi şi-a privit ceasul şi a repornit grăbit.

Peste 10 min, un băieţel de 3 ani s-a oprit, dar mama lui l-a tras grăbită în lungul peronului, când puştiul s-a oprit pentru a privi la violonist. În cele din urmă mama şi-a împins din greu copilul care a continuat să meargă întorcând capul tot timpul. Această acţiune a fost repetată cu mai mulţi alţi copii. Fiecare părinte, fără excepţie, i-au forţat să se mişte.

Muzicianul a cântat 45 de minute. Doar 6 persoane s-au oprit şi au rămas pentru o vreme. Aproximativ 20 i-au dat bani, dar au continuat să meargă în ritmul lor normal.

A colectat în total 32 de dolari.

După 1 oră, a terminat de cântat şi s-a aşternut tăcerea. Nimeni nu a observat. Nimeni nu a aplaudat şi nici nu a existat vreo recunoaştere.

Nimeni nu a ştiut acest lucru, dar a fost violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni din lume. El a cântat una dintre cele mai complicate piese scrise vreodata, cu o vioară în valoare de 3,5 milioane de dolari. Cu două zile înainte, Joshua Bell avusese un concert cu casa închisă la un teatru din Boston , unde valoarea medie a unui bilet fusese de 100 dolari.

Aceasta este o poveste adevarata. Concertul Joshua Bell, incognito în staţia de metrou, a fost organizat de "Washington Post", ca parte a unui experiment social despre percepţie, gust şi priorităţile oamenilor. Întrebările ridicate: într-un loc comun, într-un mediu şi la o oră inadecvată, putem percepe frumuseţea? Ne oprim pentru a o aprecia? Am recunoaşte talentul într-un context neaşteptat?

O posibilă concluzie a acestui experiment ar putea fi următoarea: Dacă nu avem un moment pentru a ne opri şi a asculta cântând pe unul dintre cei mai buni muzicieni din lume, una din cea mai bună muzică scrisă vreodată, cu unul dintre cele mai valoroase instrumente... de cât de multe alte lucruri frumoase ne lipsim?

Sursa: primit pe e-mail.

5 comentarii:

Anonim spunea...

Pe mine nu ma intereseaza deloc cine e nenea. Ca e considerat printre cei mai buni, e una si ca genul asta nu e atragator pentru oamenii care frecventeaza locul ala (si cred ca pentru oameni in general, ar trebui facut un studiu si vazut ca asta e realitatea: oamenilor nu prea le place muzica clasica) e alta.
Daca madonna sau riahnna si-ar fi mutilat infatisarea si ar fi cantat in stilul lor, fi sigur ca nu trecea asa lumea;)
Am mai tot auzit experimentu asta, nu mi se pare relevant. As fi trecut si eu ca pe langa oricine care canta la vioara. Daca mi-ar fi placut melodia, m-as fi oprit, daca nu, nu. Nu ma interesa cine o canta sau cat de "consacrat" e.

Claudiu Crăciun spunea...

Sa stii ca m-am gandit si eu la ceva similar, anonimule. Adica imi inchipuiam la Unirii acest artist cantand si ii prevedeam cam aceeasi soarta, cu mentiunea ca nu cred ca ar fi strans atatia dolari.
In schimb, daca ar fi cantat in aceeasi statie de metrou Baniciu, sa zicem, sau Tudor Gheorghe, impactul era cu totul altul. Oamenii au tendinta sa reactioneze doar la "frumosul" cu care sunt obisnuiti.
Ca si frumusetea asta e cam ca fericirea: nu putem avea decat fericirea pe care o putem intelege, implicit nu ne putem bucura decat de frumusetea pe care suntem capabili sa o percepem.

Insa trebuie sa recunoastem ca experimentul in sine este interesant.

Anonim spunea...

Imi pare bine ca ai postat experimentul. Te pune pe ganduri. Mi-a amintit de vorba aceea: Viaţa e ceva ce ni se intampla cand suntem ocupati cu altceva.
Adrian

Cris spunea...

Superba piesa, superba interpretarea...
Din pacate, parerea mea, desigur, este ca marea majoritate a oamenilor nu au ureche muzicala. Sau, ca sa fiu inteles, nu pot percepe decat ceea ce au fost educati sa perceapa.
Cant la chitara clasica. Am cantat la o adunare piese clasice; ma intrerupeau in timp ce cantam ca sa imi spuna cat de mult le place piesa, sa ma intrebe cine a compus-o, desi nu le spunea nimic numele compozitorului... Apoi, m-am plictisit sa tot fiu intrerupt si am inceput cu muzica folk, piese cunoscute. Nu m-au mai intrerupt deloc... vroiau sa cant fara oprire...
Concluzia: cei care merg acolo, in America, la un concert de muzica clasica, unde biletul este 100 de dolari, nu sunt neaparat melomani; vor sa para mai interesanti... o mare parte dintre ei...
Muzica clasica este placuta de o mica parte din oameni; aceia au ureche muzicala, canta sau au incercat cel putin un instrument muzical, au educatie muzicala.
Argument: Sting, Queen samd au avut studii muzicale. Au cantat la origini muzica clasica, de placere.
Dar cati oameni canta sau asculta muzica clasica de placere?

Acum cativa ani am asistat la o scena deplorabila la metrou Unirii: se cantau colinde de catre o trupa de tineri, elevi ai unei scoli de muzica/teatru. Cantau superb! Dar publicul? O mica parte era incantata de prestatia lor. Restul nu. Ba chiar unii au aruncat cu maruntis in ei... Ceea ce in America macar nu s-a intamplat.

In final, eu cred ca oamenii pot fi catalogati chiar si dupa genul de muzica pe care il prefera...

Iti doresc numai bine!

Cristi

Claudiu Craciun spunea...

@ Cris: Categoric oamenii pot fi "catalogati" si dupa stilul de muzica pe care il asculta. Adica muzica pe care o asculti spune multe despre tine si iti defineste intr-o anumita masura personalitatea si chiar si nivelul de cultura.
Iar ceea ce ai spus la inceputul comentariului tau e cam acelasi lucru cu ce "comentasem" si eu - "nu ne putem bucura decat de frumusetea (muzica) pe care suntem capabili sa o percepem."
Esenta exemplelor tale am prins-o... Daca mai ai si alte opinii despre orice altceva gasesti pe aici, le astept cu placere.