"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

duminică, 12 septembrie 2010

Despre „lanţuri” rupte (şi nu numai...)



Există în vieţile noastre perioade scurte care nu-şi păstrează un loc în memorie, decât ca amintirea unui sentiment. Nu ne rămâne amintirea unui gest, a unei fapte sau a unei alte manifestări exterioare a vieţii; acestea s-au pierdut în strălucirea nefirească sau în întunecimea nefirească a unor asemenea momente. Suntem absorbiţi în contemplarea acelui ceva încolţit înăuntrul nostru, ceva care se bucură sau suferă, în timp ce trupul continuă să respire instinctiv, se fereşte instinctiv sau, nu mai puţin instinctiv, luptă - şi poate chiar moare. Însă moartea într-un astfel de moment este un privilegiu pentru cel norocos, este o înaltă şi rară favoare, o graţie supremă.
Nu mi-am amintit niciodată cum şi când a ajuns în braţele mele. Ştiu doar că eram sus, la poalele norilor, pe crestele Alpilor Transilvaniei.
Iar dimineaţa a venit cu al ei răsărit în cel mai miraculos mod cu putinţă, de parcă nu m-aş fi aşteptat să vină. Bagajul strâns, tot ce aveam purtam în spate şi gata! - am purces la drum întocmai ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
...
Întoarcerea mea bruscă a oprit-o la primul pas şi din nou mi-a apărut dreaptă, zveltă, în aşteptare, gata să se facă nevăzută. Deasupra, norii se întâlneau într-o masă de ceaţă tremurătoare, palidă, prin care ploaia razelor galbene, cernute de sus, pogora pe creştetul ei, curgea în scanteiri în josul şuviţelor, strălucea pe faţa ei în nuanţe de metal topit şi se pierdea, scânteind, în adâncimea întunecată a ochilor care, acum larg deschişi, cu pupilele lărgite, se uitau neclintit la omul ce i se oprise în cale. Şi eu mă uitam drept la ea, cucerit de un farmec care purta în el înţelesul unei rătăciri ireparabile, odată cu acea senzaţie care începe ca o alinare şi care se termină ca o lovitură, lovitura bruscă a unei emoţii noi făcându-şi drum în inima omenească, redeşteptand subit senzaţii adormite care izbucnesc într-o năvală de noi speranţe, noi temeri, noi dorinţi - şi în luptă cu vechiul tău eu.

Eu: - Cu cât distrugi mai multe lanţuri în tine, cu atât mai uşor poţi merge mai departe. Vezi tu, când rupi lacătul unei porţi depui un efort susţinut. Dar apoi mergi mai departe fără efort şi fericit că ai devenit liber. Nu trebuie să compari ceea ce va urma cu efortul iniţial de a ajunge pe o anumită cale. Ruperea lanţului este partea cea mai grea, restul e încantare. Cât despre incitare, hm... asta e benefică oricând, dacă e utilizată cu măsură. Distrugerea viselor, anularea incitării, a curiozităţii, astea pot fi chestii negative.
Tot eu: - Cu lanţuri nu cred că mai e legat nimic în mine. Adevărat e însă că mai sunt unele ziduri clădite, viguros chiar.
Acelaşi eu: - Eheee!...
Dar încă n-am străbătut toate cotloanele sufletului nostru. Câte camere or fi rămas încă ferecate şi necunoscute!

Ea m-a cercetat cu o privire care a cuprins într-o scânteiere rapidă întreaga mea făptură, apoi a surâs. În frumuseţea sumbră a feţei ei, surâsul acela era ca licărirea zorilor într-o dimineaţă furtunoasă, ca prima rază de lumină de la răsărit care străbate, firavă şi pală, printre norii întunecaţi, vestitoare a răsăritului de soare şi a tunetului.
(va urma)