"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

sâmbătă, 27 martie 2010

Experiment muzical (Washington Post)

Washington – Staţia de Metrou, într-o dimineaţă friguroasă din ianuarie 2007. El a cântat şase bucăţi de Bach, timp de aproximativ 45 de minute. În acest timp, circa 2 mii de oameni au trecut prin staţie, cei mai mulţi dintre ei în drum spre locul de muncă.

După 3 minute de când începuse să cânte, un om de vârstă mijlocie a realizat că violonistul era muzician. El şi-a încetinit ritmul şi s-a oprit pentru câteva secunde, apoi a pornit grăbit pentru a-şi îndeplini programul.

4 minute mai târziu violonistul a primit primul său dolar: o femeie a aruncat banii în şapcă şi, fără oprire, a continuat să meargă.

Peste 6 minute, un tânăr s-a lipit de perete să-l asculte, apoi şi-a privit ceasul şi a repornit grăbit.

Peste 10 min, un băieţel de 3 ani s-a oprit, dar mama lui l-a tras grăbită în lungul peronului, când puştiul s-a oprit pentru a privi la violonist. În cele din urmă mama şi-a împins din greu copilul care a continuat să meargă întorcând capul tot timpul. Această acţiune a fost repetată cu mai mulţi alţi copii. Fiecare părinte, fără excepţie, i-au forţat să se mişte.

Muzicianul a cântat 45 de minute. Doar 6 persoane s-au oprit şi au rămas pentru o vreme. Aproximativ 20 i-au dat bani, dar au continuat să meargă în ritmul lor normal.

A colectat în total 32 de dolari.

După 1 oră, a terminat de cântat şi s-a aşternut tăcerea. Nimeni nu a observat. Nimeni nu a aplaudat şi nici nu a existat vreo recunoaştere.

Nimeni nu a ştiut acest lucru, dar a fost violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni din lume. El a cântat una dintre cele mai complicate piese scrise vreodata, cu o vioară în valoare de 3,5 milioane de dolari. Cu două zile înainte, Joshua Bell avusese un concert cu casa închisă la un teatru din Boston , unde valoarea medie a unui bilet fusese de 100 dolari.

Aceasta este o poveste adevarata. Concertul Joshua Bell, incognito în staţia de metrou, a fost organizat de "Washington Post", ca parte a unui experiment social despre percepţie, gust şi priorităţile oamenilor. Întrebările ridicate: într-un loc comun, într-un mediu şi la o oră inadecvată, putem percepe frumuseţea? Ne oprim pentru a o aprecia? Am recunoaşte talentul într-un context neaşteptat?

O posibilă concluzie a acestui experiment ar putea fi următoarea: Dacă nu avem un moment pentru a ne opri şi a asculta cântând pe unul dintre cei mai buni muzicieni din lume, una din cea mai bună muzică scrisă vreodată, cu unul dintre cele mai valoroase instrumente... de cât de multe alte lucruri frumoase ne lipsim?

Sursa: primit pe e-mail.

joi, 25 martie 2010

Extreme ways! (Sometimes I feel like... screaming)

Mai bine să fii nefericit dar să ştii, decât să te crezi fericit dar să te prostească alţii.

"Then it fell apart, Like it always does"

Dacă e necesar, găsiţi versurile aici (clic pentru detalii)

Iar acum a venit din nou timpul pentru Deep Purple. Până acum nu am făcut publică decât o melodie a lor şi aceea într-un moment de cumpănă, pentru că această formaţie care mi-a pătruns de mult timp adânc în suflet, intervine mereu pentru a mă defini atunci când eu am tendinţa să uit cine sunt. (Drept mărturie pentru această afirmaţie stă si textul alături de care am postat prima melodie a trupei, pe care îl găsiţi cu un simplu clic aici - Noi tot noi rămânem). Şi tocmai pentru că muzica lor îmi e atât de apropiată de suflet, o folosesc numai atunci când, într-adevăr, se aşterne în spaţiul virtual mai bine decât ar face-o umilele mele cuvinte.

Sometimes I feel like... screaming.

Şi dacă doriţi cumva să experimentaţi şi ceva mai intim, încercaţi varianta live a melodiei. O găsiţi aici -> Live in Melbourne 1999

"În aritmetica dragostei unu si cu unu fac totul, iar doi fără unu este o imposibilitate." Mignon McLaughlin

marți, 23 martie 2010

Totul e trecător, dar nu e în zadar!

Totul este frumos când ştii să priveşti la ceasul potrivit.
Şi cred că cel mai frumos este faptul că în afară de fericire te mai pătrunde şi un fel de tristeţe sau teamă când vezi ceva minunat. Vreau să spun că frumuseţea n-ar părea, poate, atât de desăvârşită, dacă n-ai şti că şi ea îşi are vremea ei. Dacă ceva frumos ar dăinui veşnic, poate că m-ar bucura, dar aş privi cu mai multă răceala şi aş gândi, poate, că asta am s-o mai văd şi altădată. Insă frumuseţea clipei, a lucrurilor şi întâmplărilor trecătoare ce nu pot rămâne neschimbate, le privesc nu doar cu bucurie, ci şi cu compătimire. Multe lucruri sunt minunate tocmai pentru că durează doar o clipă.
Dar acest lucru nu e valabil pentru toate câte sunt. De exemplu, dacă doi oameni se iubesc şi se căsătoresc, sau leagă o prietenie unul cu celălalt, atunci tocmai de aceea e frumos pentru că e menit să dureze şi nu să se sfârşească imediat. Si chiar dacă şi aceste legături se pot sfârşi mai devreme sau mai târziu, nu te gandeşti la asta atunci când le începi. Toate patimile omeneşti, cu cât sunt mai frumoase, cu atât alină mai puţin şi trebuie să se stingă mai repede.
Iar în ceea ce priveşte relaţiile între oameni, fiecare păstrează doar pentru el ce-i al lui şi nu-l poate avea împreună cu altcineva. Se observă acest lucru şi când moare cineva. Se boceşte şi se poartă doliu o vreme, dar după aia mortul e mort şi dus şi asta e.
Viaţa insă, la urma urmei, trebuie să aibe un rost, iar faptul că unul e bun şi prietenos în loc să fie rău şi duşmănos îşi are valoarea lui. Dar dacă totul e deşertăciune, atunci ce importanţă mai are că eşti bun şi cumsecade? Atunci nu există bunătate, dacă răul e la fel de bun ca şi binele. Atunci fiecare ar fi precum un animal în pădure care şi-ar urma firea, neavând prin asta nici vină şi nici merit.
Dar cum ştim bine că purtăm vina pentru fiecare rău făcut şi meritul pentru fiecare faptă bună, pentru că suntem conştienţi de ceea ce facem, asta înseamnă că existenţa noastră nu e chiar atât de deşartă pe cât spun unii...
Viaţa noastră are şi sens şi scop şi numai incapacitatea de a înţelege care sunt acestea îi determină pe unii oameni să afirme că totul e deşertăciune.
Trecător nu înseamnă neapărat şi în zadar.

vineri, 19 martie 2010

A venit primăvara! - noi ce mai aşteptăm?

De primăvară:

"Dorul este focul care arde speranţele, dorinţele, durerile... iar cenuşa care rămâne reprezintă amintirile." Octavian Paler.



Mai jos ataşez un text pe care l-am postat pe 11 februarie 2008, dar care este la fel de actual şi acum...

Ecourile îndepărtate lăsate de frenezia sărbătorilor au trecut, pe ici pe colo se mai vede câte o rămăşiţă a ceea ce a fost cândva instalaţie luminoasă sau ornament de sărbătoare, iar gerul iernii aşterne tăcerea peste natura înconjurătoare. Sub pătura anemică de omăt este, totuşi, activitate. Ascunse de privirile indiscrete, seminţele germinează şi se pregătesc să răsară o data cu venirea vremii favorabile. Oare oamenii ce mai aşteaptă? Care sunt semnele omeneşti care anunţă venirea vremii favorabile pentru a ieşi în viaţă, în lume? Ce am de făcut în acet an? Dar în această viaţă? Cum putem şti care ne este menirea pentru care am venit pe lume? Există vreo menire, vreun rost pentru care am venit? Există vreo forţă care se opune vieţii, îndeplinirii rostului nostru în această viaţă? Sau totul este o expansiune inertă, o continuare a unui impuls iniţial, a unui Big-Bang de necuprins cu gândul? Există vreo provocare care echilibrează impulsul creator? Există un "NU" care să se opună lui "DA"? Şi, cea mai importantă întrebare pentru mine: cum putem afla aceste răspunsuri - singuri, sau împreună?

Mă simt ca un musafir în propria mea viaţă!

Încă mă mai întreb ce e cu mine în acest loc al vieţii? Aici am fost când am descoperit o fărâmă din adevăratul eu, aici mi s-au deschis drumuri în faţă, alegeri, la această răscruce de drumuri sunt încă şi acum. Ce mai caut aici? Aştept, stau sub acoperişul casei în care am crescut aşa cum un drumeţ nehotărât se opreşte pe timp de ploaie sub un acoperiş oarecare sau sub un copac; numai în trecere, numai ca musafir, numai de frica lipsei de ospitalitate a depărtărilor. Viaţă mea nu mai e decât o amânare şi o pregătire a despărţirii de tot ce e vechi, pentru a porni pe noul drum ce mi se deschide în zare, total necunoscut. Dar până atunci, continui să mă bucur de tot ceea ce viaţa îmi oferă.
Am citit odată o mică poveste: "Un călugăr budist alerga prin pădure urmărit de un tigru imens. Alunecă pe o râpă şi se trezeşte atârnând deasupra unei prăpăstii adânci şi fără putinţă de întoarcere, pentru că deasupra îl aştepta tigrul! Ţinându-se bine, observă lângă el o tufă cu fragi care crescuse într-o crăpătură a stâncii şi care avea fructe coapte. Brusc, călugărul, lăsând la o parte orice grijă, întinde mână, ia o fragă şi o savurează încântat." Asta e tot. O părere ar fi că acest călugăr era un iresponsabil inconştient care s-a apucat de mâncat într-o situaţie stresantă de viaţă şi de moarte. Dar dacă e altfel? Privind povestea din punct de vedere temporal, tigrul este trecutul. Trecutul nu poate fi controlat, nici nu e cazul să îl regretăm prea mult. Ce-a fost a fost! Important e ce vom face de acum înainte. Prăpastia reprezintă un posibil viitor. Viitorul nu poate fi prevăzut sau controlat decât prin poarta prezentului, prin ceea ce facem acum. Ce putea să facă în situaţia dată, călugărul? A savurat ce îi oferea mai bun clipa prezentă. Şi-a transformat spaima în încantare şi a trecut pe un nivel superior de a trăi! A reuşit să trăiască viaţa cu încantare chiar într-o situaţie în care cei mai mulţi dintre noi s-ar fi stresat teribil.
Mi-a plăcut povestea asta.
Deci, ce putem face? Simplu: încetinim ritmul până la viteza la care suntem în stare să ne bucurăm de ceea ce facem, de ceea ce ne oferă clipa. Şi asta nu îmi va încetini eficienţa, pentru că încetinesc până ajung să mă bucur, să savurez ceea ce fac, orice aş face. Iar faptul că sunt în stare să mă bucur de ceea ce fac acum, elimină stresul şi reduce mult oboseala. Deci creşte capacitatea mea de muncă, gândirea este mai limpede, vederea de ansamblu este mai clară. Şi pot să mă ocup în continuare, cu o viaţă fericită şi organizată superior, de rezolvarea problemelor.

miercuri, 10 martie 2010

Pledoarie pentru ţara noastră

Fără alte cuvinte: Tudor Gheorghe



Afară ninge... dar atâta primăvară e în mine!

____________________
Peste 3 ore plec spre Retezat, sa înot prin zăpezile de acolo. Patru zile. Voi întâmpina al 29-lea an în locul de unde se vede cel mai bine cât de mare e lumea şi ce orizonturi largi ni se deschid.

miercuri, 3 martie 2010

Fiecare zi e o sărbătoare

Trăieşte azi ca şi cum ar fi ultima zi. Iubeşte azi ca şi cum ar fi ultima oară. Grăieşte acum ca şi cum acestea ar fi ultimele cuvinte.

Nu am nevoie de o zi anume sau de o sărbătoare pentru a petrece, pentru a mă simţi bine sau pentru a pleca de acasă. Unii oameni, însă, aşteaptă sărbătorile pentru a încropi o petrecere, pentru a ieşi la iarbă verde sau în pădure, ori pentru a merge în excursii.
În opinia mea însă, toate zilele sunt la fel din punct de vedere al posibilităţilor. Simbolistica lor în rare cazuri are o importanţă mai mare decât ziua anterioară sau oricare altă zi din an. Fiecare zi este o sărbătoare şi trebuie trăită ca atare.
Petrece azi dacă aşa simţi şi dormi în zi de “sărbătoare oficială” dacă eşti obosit. Aşa e cel mai bine. Căci dacă, de exemplu, aştepţi un an să petreci de revelion şi plănuieşti cu cinci luni înainte în ce fel, s-ar putea ca în seara de revelion atât de minuţios şi de timpuriu plănuită să descoperi că planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg. Şi atunci luni de zile de aşteptare se vor transforma brusc într-o imensă dezamăgire. Pe când dacă “plănuieşti” acea zi ca pe toate celelate, considerând-o egală ca însemnătate cu toate celelate zile libere, de exemplu, nu va fi nici o tragedie dacă, să zicem, din diverse motive vei petrece acea zi dormind, ori acasă. Nu e nici prima şi nici ultima din cele libere pe care o petreci în acest fel. Şi astfel nu mai au de unde să vină dezamăgirile.
Pentru că nu simbolistica unei zile îi dă cu adevărat valoare, ci ceea ce facem noi, felul cum trăim acea zi.
Sunt oameni care aşteaptă tot anul concediul de două săptămâni în care, cred ei, se “vor scoate” pentru toate zilele acestea petrecute în ghearele rutinei. Şi se întorc din concediul visat şi plănuit cu luni în urmă până în cele mai mici detalii – dezamăgiţi. De ce oare? Şi se înhamă iar la un cârd de zile până la următorul concediu din care tot dezamăgiţi se întorc. Pentru că nu poţi trăi în câteva zile tot ce n-ai trăit în ultimele luni care au trecut şi pe care le-ai petrecut pasiv, doar visând.

De asemenea, mulţi oameni au obiceiul de a oferi celor dragi cadouri în zile anumite, care au o simbolistică anume. Zi onomastică, 8 Martie, Valentine’s day şi tot aşa. Dar cadoul, pentru cine e? Pentru ziua respectivă sau pentru persoana care-l primeşte? Iar dacă e pentru persoană, atunci de ce să oferim cadouri doar în zile speciale şi niciodată în celelate?
A trecut Valnetine’s day şi Dragobetele. Dar dacă v-aţi străduit să fiţi romantici şi aţi oferit cadouri în acele zile este egal cu zero dacă în celelate zile de dinainte şi de după, sau dacă chiar azi nu v-aţi mai străduit să fiţi romantici ca în acea zi, sau să oferiţi cadouri.
Vine 8 martie dar ce importanţă poate avea pentru o femeie dacă îi oferi ceva în acea zi, când în ultimul an nu i-ai oferit nimic? Cu atât mai mult dacă îţi e apropiată – mamă, soră, iubită, soţie, etc.
Sunt sigur că e mult mai frumos ca într-o zi care nu înseamnă nimic să oferi ceva, cuiva. Şi ca să vedeţi cum am ajuns, vă garantez că în 90% din cazuri, cel care primeşte cadoul într-o zi oarecare va întreba uimit “de ce îmi oferi asta, e ceva azi şi eu nu ştiu?!” Nu, nu ofer asta pentru că e ceva special cu ziua de azi, ci pentru că persoana care primeşte e specială pentru mine. Şi ofer pentru ea, nu pentru ceea ce reprezintă o zi anume. Asta e o surpriză plăcută, în opinia mea, nu să oferi ceva atunci când toată lumea se aşteaptă să oferi.

Fiecare zi este o sărbătoare. Să o petrecem aşadar cum vom şti noi mai bine.
Întreaga fericire pe care o pot cunoaşte vreodată în lume se află în ziua de azi. N-a fost nici ieri şi nu va fi nici mâine. Ci azi. Iar azi poate deveni ieri, la fel cum mâine poate deveni azi.



________________________________
Fotografia e realizată de Irina Cristian, sâmbătă 27 feb. 2010, la cascada Vânturătoarea în Munţii Mehedinţi