"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 28 aprilie 2009

Noapte bună!

Ce rătăciţi sunt oamenii! Cred ei cu tărie, într-un anume moment al vieţii lor mărunte, că ştiu exact ce le-ar trebui pentru tot restul vieţii. Se cred zei, uitând că sunt doar nişte biete "muşti de-o zi" în acest Univers.... uitând chiar că ceea ce le place azi, le poate fi indiferent mâine, sau că ceea ce considerau de neconceput azi, mâine poate deveni o caracteristică notorie a vieţii lor.
Noapte bună!
Căci uneori, visele sunt mai frumoase decât realitatea. Chiar şi coşmarurile. Pentru că din ele te trezeşti şi răsufli uşurat că a fost doar un coşmar. Dar din realitate, n-ai nici o scăpare!

Partea cea mai frumoasă a vieţii o reprezintă clipa sfântă a dimineţii când, trezindu-te, priveşti fericit razele soarelui, asculţi cântecul păsărelelor şi simţi mirosul ierbii scăldate în rouă, fără a-ţi aminti încă realitatea care te înconjoară.

marți, 14 aprilie 2009

"Povestire africană", de Ernest Hemingway

Nu cred că am să pot înţelege vreodată cum a reuşit Hemingway să împace povestirea aceasta cu pasiunea lui pentru vânătoare. Este o poveste de-a dreptul tulburătoare. Această istorioară am postat-o şi pe Mixul de cultură, fiind menţionată şi în comentariile de la “Albastru nemărginit, aproape transparent” unde, într-un mod foarte frumos, Cristina spunea despre ea că este “sfâşietoare şi ar ţine orice om normal departe de sportul sau plăcerea de a apăsa pe trăgaci”. Şi totuşi, n-a fost aşa. Pe Hemingway nu l-a ţinut departe. Acesta este motivul pentru care am decis să vă fac cunoscută această povestire, pentru că doresc să aflu şi opiniile voastre, subiective sau obiective.
Am să vă rog să vă rupeţi între zece şi cinsprezece minute din timpul vostru şi să citiţi această povestire. Şi apoi, vă rog să îmi spuneţi părerea voastră. Ce vă inspiră şi cum credeţi că s-a împăcat subiectul ei cu pasiunea pentru vânătoare a autorului?
Pe cat e de scurtă, pe atât de multe senzaţii a trezit în mine. Iniţial m-am întrebat, retoric, de ce n-a numit-o simplu “O poveste de vânătoare”. Dar apoi am înţeles că, de fapt, nu e doar o poveste de vânătoare, ci mai degrabă o poveste despre bătraneţe şi singurătate şi, într-o oarecare măsură şi despre prietenie. Şi despre multe altele.
Veţi descoperi, citind.
Lectură plăcută!

Povestirea aceasta face parte din volumul “Nimeni nu moare niciodată” (povestiri II), de E. Hemingway, editura UNIVERS, 1993, în traducerea lui Radu Lupan şi poate fi citită AICI

'Neatzaaaaa!

=)) Doamne! Nu-mi revin... :)) Asta da, trezire!

sâmbătă, 11 aprilie 2009

Trebuie să fii Werther sau nimic

"Toţi profesorii şi savanţii sunt de acord că nevârstnicii nu ştiu pentru ce anume vor ceva. Dar că şi adulţii, ca şi copiii, merg şovăind prin lumea asta, fără să ştie nici de unde vin şi nici încotro se duc, că se preocupă tot atat de puţin de adevăratele scopuri şi sunt cârmuiţi la fel, cu bişcoturi şi prăjituri şi vergi de mesteacăn, asta nu vrea s-o creadă nimeni, deşi eu socot că e un lucru evident. Iţi mărturisesc cu plăcere, deoarece ştiu că ai să-mi răspunzi în privinţa asta, că oamenii cei mai fericiţi sunt aceia care trăiesc asemenea copiilor, işi duc păpuşile în braţe, le îmbracă şi le dezbracă, dau târcoale, cu mare respect, cutiei în care mama a încuiat zahărul, iar când, în sfârşit, au căpătat bucăţica de zahăr, o mănâncă cu poftă şi strigă: "Mai dă-mi!..." Fericite fiinţe! Mulţumiţi sunt, de asemeni, şi aceia care dau nume pompoase îndeletnicirilor lor mărunte sau chiar patimilor lor, şi le atribuie speciei umane drept operaţii uriaşe întru mântuirea şi prosperitate acesteia. Fericit cine poate fi astfel! Însă acela care în umilinţa lui stie despre ce e vorba, care vede cum fiecare cetăţean căruia îi merge bine îşi îngrijeşte cuminte grădiniţa, făcându-si din ea paradisul, cum chiar cel mai nefericit dintre oameni îşi urmează stăruitor drumul, gâfâind sub povară, şi cum toţi sunt deopotrivă de interesaţi să vadă lumina soarelui măcar o clipă mai mult; acela care vede toate acestea e liniştit şi îşi alcatuieşte şi el o lume din propria fiinţă, şi e fericit fiindcă e om. Dar, deşi e limitat, el pastrează totuşi în inima lui dulcele sentiment al libertăţii, precum şi sentimentul că poate părăsi această temniţă oricând vrea."
J.W. von Goethe - Suferinţele tînărului Werther
Dacă n-aţi citit, nu mai staţi pe gânduri - citiţi "Suferinţele tînărului Werther". N-o să regretaţi. Se spune că şi Napoleon însuşi a purtat în raniţa sa o traducere a acestei cărţi în timpul campaniei din Egipt şi că a declarat că a citit-o de şapte ori.
Eu o port după mine, ca alţii Biblia, şi când simt nevoia, deschid la întâmplare cartea şi sigur, în ceea ce recitesc, găsesc ceva ce mă va bulversa într-un fel sau altul, sau cuvinte care îmi redau echilibrul... după cum îmi este starea de spirit.
"Trebuie să fii Werther sau nimic", spunea Camus. Am multe chestii pentru care îi port pică, lui Camus, dar cu aceste cuvinte şi-a rezervat un loc special în sufletul meu.
Nu ezitaţi, nu staţi pe gânduri. Citiţi "Suferinţele tînârului Werther". O carte despre care se spune că la vremea ei (secolului 18) a provocat o "epidemie de sinucideri în masă" în rândul tinerilor intelectuali din Germania, şi nu numai.