"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 14 aprilie 2009

"Povestire africană", de Ernest Hemingway

Nu cred că am să pot înţelege vreodată cum a reuşit Hemingway să împace povestirea aceasta cu pasiunea lui pentru vânătoare. Este o poveste de-a dreptul tulburătoare. Această istorioară am postat-o şi pe Mixul de cultură, fiind menţionată şi în comentariile de la “Albastru nemărginit, aproape transparent” unde, într-un mod foarte frumos, Cristina spunea despre ea că este “sfâşietoare şi ar ţine orice om normal departe de sportul sau plăcerea de a apăsa pe trăgaci”. Şi totuşi, n-a fost aşa. Pe Hemingway nu l-a ţinut departe. Acesta este motivul pentru care am decis să vă fac cunoscută această povestire, pentru că doresc să aflu şi opiniile voastre, subiective sau obiective.
Am să vă rog să vă rupeţi între zece şi cinsprezece minute din timpul vostru şi să citiţi această povestire. Şi apoi, vă rog să îmi spuneţi părerea voastră. Ce vă inspiră şi cum credeţi că s-a împăcat subiectul ei cu pasiunea pentru vânătoare a autorului?
Pe cat e de scurtă, pe atât de multe senzaţii a trezit în mine. Iniţial m-am întrebat, retoric, de ce n-a numit-o simplu “O poveste de vânătoare”. Dar apoi am înţeles că, de fapt, nu e doar o poveste de vânătoare, ci mai degrabă o poveste despre bătraneţe şi singurătate şi, într-o oarecare măsură şi despre prietenie. Şi despre multe altele.
Veţi descoperi, citind.
Lectură plăcută!

Povestirea aceasta face parte din volumul “Nimeni nu moare niciodată” (povestiri II), de E. Hemingway, editura UNIVERS, 1993, în traducerea lui Radu Lupan şi poate fi citită AICI

5 comentarii:

Cristina Andrieş spunea...

Tot Cristina spune că nu încetează să fie fascinată de povestirea asta.

În continuare susţin că, pe cât e de frumoasă, pe atât este de sfâşietoare.
Hem’ scrie aşa cum îmi place mie să fotografiez: rupe frânturi de viaţă şi le priveşte cu lupa. În “Povestire africană”, Hem’ îşi etalează mai degrabă talentul de narator, pe care îl are din plin.

Mă întreb, totuşi, dacă Hem’ era ceea ce aş numi un “om normal”. Şi, evident, mă întreb cum a avut puterea să scrie povestirea asta. Fie îi plăcea să-şi auto-aplice din când în când pedepse de acest gen, fie vedea o diferenţă imensă între a ucide un animal dintr-o răzbunare stupidă şi a vâna sportiv. Ciudat este că nu îi pot explica motivele decât prin argumente inconsistente, motiv pentru care i-aş citi biografia cap-coadă, în speranţa că voi descoperi acolo ceva ce am trecut cu vederea.

mihaela diaconescu spunea...

Am citit povestirea...si nu stiu cum e cu impacatul cu vanatoarea dar din punctul meu de vedere tema centrala a povestirii este singuratatea....si tot ce se naste din ea. Din singuratate pornim la drum si nimerim prin niste hatasuri nedorite, din cauza fricii de singuratate nu ne urmam inima ci incercam sa impartasim necunoscutul cu altii, traim toate dilemele vietii in singuratate si de cele mai multe ori le scoatem la iveala doar atunci cand sunt clarificate si deciziile sunt luate, si mai presus de toate murim singuri.

Claudiu Crăciun spunea...

Categoric, aceasta este o poveste despre singuratate. Nu exista nici un dubiu ca n-ar fi asa.
Totusi, povestea e construita in jurul unei vanatori si pe tot parcursul ei se simte ca autorul este de partea baiatului, nu a vanatorilor. (Sincer, tind sa cred ca in aceasta poveste autorul se regaseste mai mult in elefant). Expresii precum "In seara aceea, dupa macel...", "Le-ar fi plăcut să-l omoare acolo unde-l omorâseră pe prietenul lui. Asta ar fi fost ceva grozav. Asta le-ar fi plăcut. Bllestemaţii, ucigaşi de prieteni!", felul cum e descrisa moartea elefantului, precum si schimbarea de atitudine a baiatului, care ajunge la final sa-l urasca pe Juma, iar elefantul devine eroul lui, si chiar insasi "povestea" elefantului urmarit mereu pentru a fi ucis datorita coltilor sai "desi nu facuse nimic, nimanui", demonstreaza clar ca aceasta, desi e o poveste de vanatoare, nu este pro-vanatoare. Si dilema mea ramane in picioare: cum mai putea sa vaneze, cand a demonstrat prin aceasta poveste cat de lipsit de sens si de umanitate este aceasta practica!?
Dar, categoric, nu asta este esenta povestirii... e doar dilema mea, marunta.

Dar imi place cum ai vorbit despre aceasta poveste, precum si despre singuratate - trist, dar adevarat, cu totii suntem singuri in momentele cu adevarat importante ale vietii nostre si ne traim dilemele tot in singuratate, cum ai mentionat tu.
Iar moartea e singurul lucru din lume care ne "afecteaza" numai in mod individual. Chiar daca, din diverse cauze, in acelasi loc mor mai multe persoane (sau, hai sa spunem fiinte), fiecare va muri in mod individual, unic si diferit. Moartea, in sinea ei, prin felul cum se produce, afecteaza strict numai fiinta care moare. Ceilalti (daca nu mor si ei :)) sunt afectati doar prin disparitia celui mort dintre ei si sunt afectati abia dupa ce moartea s-a produs.
La fel si batranetea, fiecare o traieste in singuratatea si pustiul sufletului sau.
Dar chiar daca murim singuri, unii din noi murim tinuti de mana, sau mangaiati pe par. Si cand stim cat inseamna o batista fluturata in vant pe un peron, cum sa nu insemne enorm pentru noi stiind ca atunci cand ne urcam in ultimul tren, cineva e acolo, langa noi, ne spune la revedere si plangand ne da de inteles ca ne va simti lipsa?
Iar daca ni se va simti lipsa si ni se va duce dorul in locul de unde plecam, am mai putea noi spune ca am fost cu adevarat singuri in acel loc?

Sunt perfect de acord cu faptul ca singuratatea ne inconjoara mereu si ne pustieste sufletul, dar incep sa cred ca singuratatea asta a noastra e bazata pe egoism. Nu lasam pe nimeni sa-si faca culcus confortabil in sufletul nostru. Ne e teama ca poate ne va invada intimitatea si nu vom mai avea suficient timp sa fim noi insine si sa ne gandim doar la noi si sa ne traim viata si sa ne purtam grijile cum vom avea chef, sau ca daca va pleca, in locul lui va ramane desertul. Si astfel, acceptam pustiul si singuratatea si traim toata viata cu ele, de teama unui posibil desert.
Iar daca ceva ne roade sufletul, de ce sa povestim? oricum nimanui nu-i pasa cu adevarat si dupa ce, eventual, ne va asculta, isi va continua viata lui, isi va vedea de grijile si bucuriile lui si asta ar fi tot.
Asa ca toti facem precum David, care regreta in final ca le-a spus despre elefant: "niciodată n-o să-i mai spun nici lui nici altcuiva ceva, niciodată nimic. Niciodată vreodată, niciodată.".....
"...cu unghia de la degetul mare răzui puţin sângele care arăta ca o bucată de ceară de peceţi şi o puse în buzunarul cămăşii. Aceasta fu tot ce luă de la elefant în afară de începutul cunoaşterii a ce e singurătatea."Octavian Paler spunea: "Nu exista pustiu, exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim"

Claudiu Crăciun spunea...

Pe 31 ianuarie 2008, tot in acest blog, am postat urmatoarele cuvinte:
"In clipele cele mai grele, tocmai atunci, omul e sortit sa ramana singur. De-abia atunci i se lamureste ca el constituie o lume separata, complicata, fara legaturi cu ceilalti oameni si restul lumii, decat materiale. Oamenii comunica intre ei prin semne conventionale si astfel si-au facut iluzia desarta ca se si inteleg. In realitate, fiecare atribuie celorlalti ceea ce simte el si atata tot. Legaturi directe omul numai cu Dumnezeu poate sa aiba, de la care a si dobandit constiinta existentei. Tragediile ca si bucuriile cele mari omul le traieste totdeauna in deplina singuratate si, de aceea, cand isi simte sufletul mai sfasiat, isi simte si singuratatea mai mare."
Si il mentionez, din nou, pe Paler, cu ale sale cuvinte: "N-am stiut ca floarea amara a singuratatii are, atunci cand o atingi de obraz, sunetul unor pasi care pleaca."
Asta este adevarata singuratate: sunetul unor pasi care pleaca

Anna spunea...

Viata in sine este o vanatoare... chiar daca ne dorim sa fim mai buni, sa nu ranim sau sa ucidem(sperante, sentimente, trairi, clipe) tot o facem... constient sau nu.
Eu privesc povesta asta ca pe o poveste despre viata... ranim si suntem raniti, actionam si pe urma regretam... vanam si suntem vanati.