"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

duminică, 30 mai 2010

Cine este el?

El, cel care dusese o viaţă mai dezastruoasă decât a oricărui alt om pe care-l întâlnise, obişnuia să dea sfaturi foarte bune. Erau sfaturi distilate prin terciul amar al tuturor greşelilor pe care le făcuse până atunci, peste care adăuga aroma proaspătă a celor mai recente greşeli - şi dădea aceste sfaturi cu o acurateţe şi o precizie în care se simţea autoritatea unui om căruia îi fuseseră transmise toate îngrozitoarele detalii ale condamnării sale, detalii cărora nu le dăduse mai multă importanţă decât inscripţiei de pe biletul pentru tramvai.

joi, 27 mai 2010

Stângul la replică. Flacăra Vieţii. „Cu timpul...”



De multe ori îndeplinirea aspiraţiilor ne direcţionează către acele aspecte dorite pe termen lung care nu au de a face cu starea de azi sau de mâine, ci sunt legate de ceva general. Apoi mai e şi faza că dacă îţi doreşti mult o chestie trebuie să ai în vedere şi faptul că atâta timp cât starea în care te afli se contrazice cu vibraţia îndeplinirii dorinţei, nu ai cum să te bucuri sau cum să îţi realizezi dorinţa. E o întreagă ştiinţă aici...

O întreagă ştiinţă este însă şi părerea mea despre viaţă: întreaga fericire pe care o pot cunoaşte vreodată în lume se află în ziua de azi. N-a fost nici ieri şi nu va fi nici mâine. Ci azi. Iar azi poate deveni ieri, la fel cum mâine poate deveni azi.
Tot ce contează este capacitatea mea de a înţelege acest lucru. Iar descoperirea fericirii care m-a înconjurat mereu şi trăirea ei nu o voi putea face decât "azi".
Nu mâine, că asta e vis.
Nu ieri, că asta e pesimism.
Ci AZI.
Viaţa înseamnă de fapt momentul prezent! Ceea ce a fost ieri e trecut şi ceea ce va fi mâine e iluzie, nu poţi avea deplin control decât asupra prezentului. Însă trebuie să ţinem cont şi de faptul că fiecare moment prezent reprezintă o sămânţă care va înmuguri, va înflori şi se poate tranforma la nesfârşit .
Şi asta pentru că fiecare mâine devine inevitabil prezent.

Hai să îţi împărtăşesc o viziune: totul trebuie trăit ca pe o poveste, ca pe un film, să trăieşti de dragul clipei, să iubeşti de dragul iubirii, să savurezi fiecare clipă ca pe un fel de mâncare preferat la un dineu copios. Şi să nu regreţi că ce ai trăit s-a terminat aşa cum nu regreţi că s-a terminat filmul sau cina care a fost nemaipomenit de gustoasă. Fericirea atârnă de moment, de savoarea clipei. Trebuie să înţelegi că oricât de bune ar fi unele lucruri, nu poţi să te înfrupţi din ele la nesfârşit, fie că e vorba de mâncare, de filme, de poveşti sau de dragoste.

În replică însă, susţin că pe baza acestei "viziuni" nu poate fi întemeiată o familie. Fiind om trebuie să ştii când să sacrifici savoarea clipei pentru a-ţi determina bine locul tău pe pământ. "Cuibul tău". Cel care trăieşte savurând clipa zi de zi, moare singur. Bine, toţi murim singuri, dar astfel de oameni (cei care se gândesc doar la savoarea clipei) mor părăsiţi de toţi. Pentru că trăirea clipei înseamnă de fapt doar punerea ta în centrul Universului. Nu exişti decât tu, dorinţele şi poftele tale şi starea ta de bine.

Însă oricum ţi-ai trăi viaţa, nu e nimeni în măsură să te judece. Nici măcar Dumnezeu nu judecă pe nimeni. El ne dăruieşte flacăra vieţii şi singurul lucru care contează este lupta noastră de a duce mai departe flacăra. El va scrie în contul nostru asaltul - nimic alceva; dacă vom pierde sau vom câştiga, e treaba Lui, nu a noastră.


Jorge Luis Borges spunea următoarele:
"După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă.
Şi aşa, omul începe să invete... că sărutările nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui maine este prea nesigur pentru a face planuri... şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.
Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros şi omul învaţă şi învaţă... şi cu fiece zi învaţă.
Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.
Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face. Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă, nu se va mai repeta niciodată.
Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina ca în final, ele sa nu mai fie aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi care acum s-au dus şi nu mai sunt...
Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.

Dar din păcate, se învaţă doar cu timpul..."


Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai...
Sau, după cum spunea Sf. Augustin "fericirea este să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja"
Bag de seamă că eu nu stiu...

sâmbătă, 1 mai 2010

Rămas bun olteni dragi, bine v-am regăsit bucureşteni

"Here I go again on my own
Goin' down the only road I've ever known "



Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai!

Mă gândisem să numesc acest text "Bine te-am regăsit, Bucureşti". Dar de cum am pronunţat această propoziţie în gând, am realiza cât de fadă este pentru mine. Pentru că niciodată n-a contat oraşul. Întotdeauna pentru mine au contat oamenii. Iar în Craiova au rămas atât de puţini oameni dragi!
Dupa cum spuneam într-un text mai vechi, când deja îmi devenise clară iminenta părăsire a capitalei, gândul meu rămăsese la o eventuală întoarcere. Adio, deci pe curând!, aşa încheiam eu acel text.

Indiferent însă de locul în care ne aflăm, noi tot noi rămânem.

O persoană dragă mie îmi spunea, nu demult, că mă leg prea mult de oameni şi locuri pentru un hoinar. Dar cine a spus că hoinarul nu iubeşte oamenii întâlniţi şi locurile prin care trece şi că nu le duce dorul, chiar dacă ştie că multe, ba încă prea multe, nu o să le mai revadă niciodată, fie pentru că nu mai există, fie pentru că nu mai întrezăreşte nici un drum către ele? Dimpotrivă, eu cred că un hoinar este omul cel mai plin de dor, pentru că el cunoaşte mai multe persoane şi vede mai multe locuri în viaţa lui decât orice om "aşezat la casa lui" şi tocmai pentru că nu are nici cea mai vagă idee unde-l va găsi ziua de mâine, astfel nemaiavând nici măcar falsa, dar consolatoarea credinţă că poate merge oricănd să revadă locurile dragi si fiinţele de care îi este dor.
Am în mine fiecare kilometru parcurs, desculţ sau cu bocancii prăfuiţi, precum şi fiecare persoană pe care am cunoscut-o. Tot ţinutul acela verde al poienilor alpine şi crestele albe şi vântul şi câmpurile arse de soare, precum şi pădurile de stejar, fag, mesteacăn sau brad printre care şerpuiau potecile şi drumurile mele. Ştiu toate lucrurile pe care le-am văzut, ştiu ce-am simţit atunci şi toate astea-s ale mele. Nu-s ale mele drumurile prăfuite de la ţară, câmpurile pe care păşteam vacile, livada de pruni înfloriţi, trenurile cu care am călătorit, potecile munţilor, vârfurile atinse şi drumurile asfaltate ale oraşelor în care am locuit, paturile în care am dormit, oamenii pe care i-am ţinut în braţe, animalele care mi-au cucerit sufletul şi toate locurile prin care am trecut la pas, cu încălţările pline de pământul acelor locuri? Aceste lucruri or să ramană mereu la fel.
Şi dacă e să regret ceva în viaţa mea, atunci acest lucru e faptul că într-o zi eu am să mor şi toate acestea, aşa cum le ştiu eu, au să dispara odată cu mine, iar eu n-am să le mai revăd vreodată, n-am să mai simt răcoarea vântului pe faţă sau căldura unei mâini întinse cu prietenie.
Ce-o să se întâmple după ce o să mor?! Ei bine, atunci voi fi mort. Şi tocmai pentru că nu suport gândul acesta, nu mă las să fiu mort până nu voi fi aşa cu adevărat.

Dar să revin la titlu. Acesta e ultimul weekend pe care îl mai petrec în Craiova. Apoi va urma o perioadă de tranziţie de câteva zile, după care voi rămâne stabilit, din nou, în capitală. De data asta cu un serviciu care are un punct comun cu pasiunile mele, anume echipamentul de munte.
Încă nu ştiu unde voi locui, pentru că încă nu mi-am găsit o cameră cu chirie.

Cineva din Craiova, aflând că plec iar în Bucureşti, mi-a zis ca speră să fiu fericit.
"Fericirea la oamenii inteligenţi e cel mai rar lucru pe care l-am văzut vreodată", spunea însă Hemingway în ultimul său roman, neterminat.
"- Încotro?
- Înainte, că înainte era mai bine!"
___________________________________________________
Cei care nu ascultaţi şi melodia de la început, pierdeţi esenţialul acestui text.
Cuvintele subliniate cu verde în acest text sunt linkuri către alte texte.