"Legati"

De-a lungul vietii mele, am inteles prin proprie experienta ca de la a sti cum e bine si pana la a face cum stiu ca ar fi bine, de cele mai multe ori e un drum foarte lung pe care adesea ma poticnesc si nu reusesc sa-l strabat pana la capat.

Si am sa explic, facand referire la urmatorul text:

<<"Nu suntem centrul universului ci o parte din el, insa cu toate acestea am dori ca absolut totul in viata noastra sa fie in conformitate cu dorintele noastre. Iar daca lucrurile merg altfel ajungem sa privim universul ca fiindu-ne ostil. Iata originea suferintei! De fapt totul se petrece in mintea si in imaginatia noastra...

Cu greu vom mai putea la un moment dat sa ajungem sa discernem intre ceea ce este cu adevarat si ceea ce noi insine am proiectat asupra realitatii. Spre exemplu, sa zicem ca am cumparat un obiect nou pe care ni-l doream de mult, ne bucuram de el, insa la un moment dat il pierdem. “E normal sa sufere”, ar putea zice cineva, “doar e al lui, e masina lui, e telefonul lui”, etc. De ce sa fie totusi normal? Acela este un obiect ca oricare altul, diferindu-se de celelalte prin forma si alcatuirea lui fizica si nimic mai mult. Masina este masina, copacul este copac, telefonul este telefon. Ce il face insa diferit in ochii nostri? Aceasta este relatia pe care o stabilim intre noi si el, relatie care vine din partea noastra, proiectia mentala pe care o aruncam asupra lui. Agatarea nostra fata de el. De aici provine toata mizeria si suferinta. “Este al meu!” - in momentul in care am ajuns sa gandim acest lucru, ne facem noi insine dependenti de acel obiect, ca si cum am vrea cu tot dinadinsul ca fericirea noastra sa depinda de el. Apoi, suferim cand il pierdem. La fel procedam in toate aspectele vietii noastre si chiar cu oamenii pe care ii intalnim (sau ii iubim). Totul este al nostru iar noi depindem de tot. In consecinta, credem ca nu putem pierde ceva ce nu posedam. Dar in relatia dintre doi oameni, nu exista posesie. Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru ca nimeni nu poseda pe nimeni!

“Toate laturile experientei facute in cuget si in trup, carora agatarea le este inerenta, sunt suferinta.”

Concluzia e ca ar trebui sa procedam cam asa: cand ceva apare in viata noastra ne bucuram de el, cand acesta dispare, il lasam sa plece, il lasam sa treaca. Nu ne interpunem inaintea lumii, insa nici nu iesim din ea. Suntem cu mintea exact acolo unde ne aflam si traim fiecare clipa, apreciind tot ceea ce ni se ofera. Este ca si cum ne-am afla inaintea unui rau. Ne bucuram de el, de curgerea lui, vedem la un moment dat un bustean cu o forma ciudata care pluteste la vale, odata cu raul, si care ne capteaza atentia, fascinandu-ne prin forma-i ciudata. Ce facem atunci, il privim si il lasam sa isi urmeze cursul ori alergam pe mal dupa el ca sa nu il pierdem din ochi si sa il avem in fata “pentru totdeauna”?>>

Mda... interesante si adevarate cuvinte. Ma indoiesc ca ar putea sa le contrazica cineva. Si totusi, eu am sa aduc un amendament acestor cuvinte... de fapt, explicatia despre care aminteam la inceput, care, teoretic, prin sensul cuvintelor de mai sus ("...carora agatarea le este inerenta, sunt suferinta"), ma ingroapa si mai mult in suferinta umana, sau in mocirla ce trebuie strabatatuta pana sa ajungi acasa, dupa cum spunea Hermann Hesse.

Parerea mea este ca suntem legati de obiecte prin acea perticica din amintirile noastre, din trairile noastre, care se afla in acel obiect sau de care acel obiect ne aminteste si nu neaparat prin ceea ce "noi insine am proiectat asupra realitatii". Sau poate percep eu lucrurile gresit?

Daca pierdem un telefon, nu tuturor ne pare rau de aparatul in sine sau de banii cheltuiti cu achizitionarea altuia, ci de acele lucruri pe care le aveai in telefon si nu le mai poti recupera: numere de telefon, cuvinte pe care n-o sa le mai primesti niciodata, imagini care erau salvate in el, care infatisau clipe ce nu le vei mai trai niciodata, adica de tot ceea ce era frumos si iti amintea de clipe si mai frumoase.

Suntem "legati" de lucruri, de obiecte, nu neaparat pentru ca sunt ale noastre (o melodie, de exemplu, nu este nicidecum a noastra, dar de cate ori nu simtim oare ca parca sunetul ei curge doar pentru noi?), ci pentru ca ne trezesc amintiri.

Un anume miros trezeste in minte un Craciun intamplat cu multi ani in urma, ce parea uitat. O melodie iti smulge lacrimi prin amintirea frumoaselor clipe cand ai ascultat-o prima data, sau cand ceva special s-a intamplat pe sunetul ei, sau amintindu-ti lucruri care au fost si nu mai sunt. Uneori simti ca ceva anume, care iti iese in calea ochilor sau iti gadila anumite simturi, iti aminteste ceva nedefinit si dureaza pana cand descoperi ce, iar apoi esti fericit ca acele clipe au fost reinviate in amintirea ta... si astfel, "cauza" trezirii acestor amintiri devine speciala pentru tine.

Un pisoi batran iti poate aduce aminte de clipele minunate cand se zbenguia ca un nebun prin casa plina de prieteni... acum pustie! Un obiect stricat, nefolositor, este pastrat cu sfintenie pentru ca iti aduce aminte sau chiar este un cadou de la ea/el. Ea/el acum nu mai e langa tine, acum alte persoane iti zambesc, iar acel obiect ramane singura poarta catre o bucata din viata ta, singura fereastra prin care mai poti privi in trecut, la clipe demult apuse, ce niciodata nu se vor mai intoarce, chiar de-ai vrea. Altele noi le iau locul.

O frunza cazuta "din cer", intr-o zi fericita de toamna, o pastrezi cu sfintenie in portofel si-ti este mai pretioasa decat tot ce contine portofelul, pentru ca ti-a daruit-o ea, zambind, spunandu-ti ca e pentru tine. Si ce daca mai apoi a plecat? Faptul ca si-a dorit altceva, nu poate anula si cu atat mai putin nu poate sterge ceea ce s-a intamplat cu atatia ani in urma si, uneori, a fost atat de frumos.

Sa nu mai vorbesc despre dificultatea de a arunca jucariile vechi, din copilaria ta... nu mai esti copil, nu mai sunt interesante dar, cand dai peste ele din greseala, te asezi jos, le privesti, le atingi si iti amintesti de clipele cand erai copil. Iti amintesti despre tine, despre reperele pe care le-ai avut in drumul tau catre ideea de OM. Si uneori, parca dormi mai linistit, ca un copil, fara griji, cand ai langa tine ursuletul de plus, vechi, pe care l-ai redescoperit intr-un colt uitat de lume si chiar si visele iti devin de copil si nu de om mare.

Daca n-am uita, n-am mai putea retine lucruri noi. E normal sa uitam. Dar unele lucruri nu se sterg niciodata! Ele raman intr-un anume sertar al mintii si un miros, un sunet, un obiect, o carte, un anume tip de vreme sau mai stiu eu ce, deschid aceste sertare sau ne arata drumul spre ele si ne permit sa le studiem, zambind si melancolici, ca pe niste vechi si dragi albume foto. Uneori chiar retraim zambind acele clipe, rupti complet de prezent. E oare posibil ca trecutul sa poata parea a fi mai frumos decat prezentul? Din prezent, ne putem intoarce in trecut cu ajutorul amintirilor. Dar din trecut, vom putea sa ne intoarcem in prezent?

Fiecare om are propria lui masina de calatorit in timp: in trecut mergem cu ajutorul amintirilor, iar in viitor cu ajutorul viselor si al sperantelor.

Suntem trecatori, dar stim, in trecerea noastra, sa sapam urme adanci in sufletele si in inimile celor pe care ii intalnim.

Stiu ca va veni o vreme cand vantul va fi maturat demult pasii mei de pe crestele muntilor, cand zapada va fi acoperit demult si pentru totdeauna orice urma a trecerii mele pe acolo. Si atunci, o melodie ce mie mi-a fost draga, sau poate un parfum, o adiere, un cantec de pasare, un obiect oferit, atins sau privit de mine, o cabana, un fulg, o pereche de schiuri puse prima data si cu entuziasm in picioare, o carte, un vers sau mai stiu eu ce, vor readuce in mintea prietenilor mei si a celor ce m-au cunoscut si care au ramas in urma, chipul meu si bucati din umila mea viata. Si poate, vreunul, melancolic, va zambi ca m-a cunoscut. Si astfel, primindu-ma in gand, voi reinvia pentru o clipa pe acest pamant si-mi voi imbratisa muntii si pe toti si tot ce mi-a fost drag. E singura inviere in care pot sa cred!

Si astfel, existam aici chiar si dincolo de moarte si calatorim prin lume, purtati pe buzele sau in sufletul celor ce ne-au cunoscut. Si suntem readusi aici, in aceasta lume, prin intermediul lucrurilor care aduc aminte de noi, ceea ce inseamna ca in acele lucruri a ramas o parte din noi. Si de aceea suntem "legati" de ele si nu putem sa le renegam sau sa le uitam, pur si simplu, daca le pierdem.

Nu toti suntem dependenti de obiecte datorita valorii lor materiale. Desi suntem saraci, unii dintre noi inca mai stim ce are cu adevarat importanta. Si ce poate fi mai important, atunci cand tragi linie, in afara de amintiri? Ce altceva este mai "al nostru" in afara de amintiri? Sunt singurul lucru care ne ramane, pe care il luam cu noi. De aceea e de dorit o viata traita din plin. Viata unui om are sens doar prin varietatea lucrurilor pe care le are ca amintire.

Totul e trecator: dar amintirile raman si, uneori, prin intermediul lor, putem retrai trecutul ce parea trecut.

Mostenirea mea?

Va fi cantecul unei pietre funerare:

Ninge peste munte cu melancolie

Ninge peste moartea unui alpinist

Ninge peste creste, ninge si sfasie

Inima ce bate azi in pieptul trist

*

R: Ninge sfant si pagan

Numai ochii ne raman

Despartirea s-o mai vada

Caci in munti noi ne-am stins

Si-am ajuns de-atata nins

Niste oameni de zapada

*

Stanca grea si dura viata i-a rapit-o

Duhurile vaii casa i-au facut

Giulgiu-i din zapada pe care-a iubit-o

Vantul il jeleste ca la inceput

R:

Voi, aceia care azi dormiti in munti

Voi, pe care stanca dura v-a invins

O pustietate sta si va asculta

Iar ninsoarea blanda ni se pare plans

R:

Pulberea uitarii ninge pe morminte

Cei legati in coarde nu vor mai uita

Catre culmea vietii mergem inainte

Pana-n ziua-n care stanca ne-o trada