Destinul - un maestru de ceremonii distins

Însuşirile naturale ar trebui să fie pentru fiecare om în parte, primul şi ultimul mijloc de a ajunge la un ţel. Dar între aceste două extreme, individului îi pot lipsi multe dacă mai întâi educaţia nu face din el ceea ce ar trebui să devină. Să nu creadă nimeni că-şi poate învinge impresiile din tinereţe. Dacă cineva a crescut într-o atmosferă de libertate înţeleaptă, înconjurat de lucruri frumoase şi nobile, în contact cu oameni cumsecade, dacă profesorii săi i-au predat ceea ce era necesar să ştie de la început, pentru a înţelege apoi şi restul cu uşurinţă şi cu plăcere, fără să fie nevoie să se dezveţe de apucături greşite, atunci omul acela va duce o viaţă mai pură, mai desăvârşită şi mai fericită decât un altul, care şi-a măcinat puterile tinereţii în rătăciri şi împotriviri. (Deşi aceştia din urmă sunt personalităţile cele mai fascinante). Vorbim şi scriem atâtea despre educaţie, însă văd că sunt puţini oameni în stare să înţeleagă şi să aplice în viaţă această noţiune simplă, dar importantă şi atocuprinzatoare. Şi asta pentru că omul este atât de mărginit încât vrea să-i crească pe ceilalţi după chipul şi asemănarea lui. De aceea, fericiţi sunt cei de care are grijă destinul, făcând pe fiecare să se dezvolte după cum i-e felul. Această experienţă lasă multe cicatrice, însă o personalitate scoasă astfel la iveală, prin proprie trăire, prin proprie voinţă, din haosul de voinţe potrivnice şi perturbante, este o personalitate puternică ce nu mai poate fi pusă sub semnul îndoielii sau a perisabilităţii.

Destinul este un maestru de ceremonii distins, dar foarte scump. Mulţi preferă priceperea unui dascăl în carne şi oase. Destinul, pentru înţelepciunea căruia putem avea tot respectul, acţionează, după cât se pare, printr-un agent foarte neîndemânatic, numit hazard, care foarte rar îndeplineşte limpede şi cu precizie ceea ce hotărăşte destinul.
Multora le este hărăzit un mare talent, de unde am putea deduce că destinul le-a hărăzit dezvoltarea acelui talent şi ridicarea lui până la puritate; dar hazardului îi place ca unei persoane din categoria mentionată să-i chinuie tinereţea în colibe murdare, grajduri şi hambare şi astfel, cu cât va fi avut mai mult contact, în anii tinereţii, cu lucrurile impure şi va fi încercat să le innobileze în felul său, cu atât mai puternic se vor răzbuna în tot cursul vieţii lui, deoarece, căutând să le domine, s-a legat în modul cel mai intim de ele. Cine şi-a petrecut copilăria într-o societate proastă şi neînsemnată, chiar dacă mai târziu va cunoaşte una mai bună, va duce totdeauna dorul celei dintâi, căci îi rămâne pecetea ei, odată cu amintirea bucuriilor primilor ani, bucurii care nu se repetă decât rareori.