"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

duminică, 24 august 2008

"Plecarea"

Ati observat cum, uneori, un simplu fapt sau lucru produce in noi o avalansa de amintiri carora nu le mai putem face fata? Un parfum, o scena, un gest, o situatie, un peisaj, un gust, un sunet, un obiect, sau altele asemenea, trezesc in noi, uneori, amitiri si melancolii care ne coplesesc. Ne coplesesc!
De data asta a fost melodia “Plecarea”, de Ducu Bertzi. Era in mijlocul verii, in faptul serii, pe o caldura naucitoare, intr-un tren personal jegos ce ne ducea spre casa… tocmai ne dadusem jos din Parang, de pe Custura Carjei. Imparteam melodiile mp3player-ului (acum deja pierdut si acesta) prin intermediul castilor (una mie, una tie – asa se impart lucrurile frumoase intre doua suflete ce se indragesc). Dupa o zi incarcata de emotii, de trairi si, poate, chiar de amintiri, melodia amintita mai sus a fost, pentru ea, picatura care a umplut paharul amintirilor si al melancoliei. Si totul, tot ce era inchis in zid, s-a revarsat ca dintr-un cer senin intr-o ploaie de lacrimi. De tristete, de melancolie, de fericire, de regrete… ce importanta ar fi avut sa stiu asta? Erau lacrimile ei, iar motivele ii apartineau. O tineam si ma tinea de mana si, da, asta avea importanta! Era clipa ei, iar eu am trait clipa mea, alaturi. Si nimic, nimic in mine sau din afara nu imi spunea ca ar fi fost in zadar. Totul are un sens, iar viata fiecarei fiinte sau plante are un scop. Si tot ceea ce traim si toate persoanele si fiintele pe care le intalnim, sunt semne pe care noi inca nu am invatat sa le citim. Toate aceste semne sunt hieroglifele noastre personale, pe care noi singuri trebuie sa le descifram.
Imi place sa cred ca toti cei pe care i-am intalnit si au sapat urme (mai mult sau mai putin) adanci in sufletul meu, precum si cei pe care ii voi intalni de aici inainte precum si toate cate am trait si cate imi va fi dat sa mai traiesc, reprezinta repere in drumul meu spre ideea de OM, idee de multi oameni uitata, din pacate.
Ascultandu-i suspinele si simtindu-i tresaririle sufletului in palma, am intors capul spre stanga si am privit cateva clipe afara, prin geamul murdar al trenului. Acolo, afara, pe panta abrupta a unui delulet impadurit, o stanca golasa, izolata, isi traia povestea ei. Vegetatia se chinuia s-o acopere in intregime, dar stanca golasa si alba isi itea cu incapatanare piscul alb deasupra tuturor boschetilor si a copacilor. Era acolo in poveastea acelei stanci, un talc precum in toate cele. Facea parte dintre marile minunatii ale lumii, ca si lumina soarelui, ca si primavara, ca si imaginea din ape intunecate a acelei scoici de argint pe care noi o numim luna. Dar, inteleasa ori nu, stanca isi duce si acum, in tacere, lupta ei cu vegetatia, care incearca s-o cucereasca, sau poate doar s-o ascunda privirilor, s-o reduca la tacere, sa nu-si mai strige povestea: „in marile incercari ale vietii, esti singur, complet singur, dar asta nu inseamna ca nu vei putea razbi.”
Totul, totul in jur este un lung sir de povesti, mai mult sau mai putin interesante. Dar Marea Poveste? Eu mi-am trait Marea Poveste?
Drumul spre casa nu mi-l mai amintesc. Tot ce stiu e ca am facut un scurt popas prin Craiova, de unde ne-am luat lucrurile ce ramasesera pe acolo si am pupat miaunelul... si deasupra noastra era un cer senin, spuzit de stele, care uneori are si luna plina.
Nu stiam ca floarea amara a singuratatii are, atunci cand o atingi de obraz, sunetul unor pasi care pleaca”, spunea Paler.
O voi, lucruri si intamplari dragi ce zi de zi imi colorati viata, de ce, de ce simtiti nevoia sa va preschimbati in amintiri si sa plecati de langa mine?
Am atatea amintiri (si acum ma refer numai la cele frumoase) incat as putea povesti luni in sir, fara oprire, fara macar sa fac pauze de somn. Si nu regret nimic din ceea ce nu intra in aceste amintiri, nu regret decat ceea ce nu mi s-a intamplat si n-am trait inca. Poate nici macar atat!

2 comentarii:

wanna-fly spunea...

e bine ca ai inteles-o, si nu te-a intristat asta.. E normal sa respectam trecutul celuilalt, chiar si reactia readucerii aminte.. Dar .. nu te-a durut deloc?

Claudiu Craciun spunea...

De ce sa ma doara? Ca se gandea la Bunicii ei, la ce a fost si nu va mai fi? Bunica ei nu mai e, iar bunicul e foarte batran.
De ce m-ar fi durut lacrimile ei?

Asculta melodia la care faceam referire - Plecarea, de Ducu Bertzi. Vei intelege mai bine, caci si tu ai copilaria legata de locuri si lucruri ce in veci nu vor mai fi la fel.
Si eu mai lacrimez cand ascult aceasta melodie, gandindu-ma la potecile stiute, odata, doar de mine, care acum nu se mai vad de balarii... Pe cine ar putea sa doara, aceste lacrimi de dor ale mele, fata de clipele trecute din viata mea, care n-au cum sa se mai repete? Pe cine altcineva, in afara de mine?