"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 22 octombrie 2015

Ciocnirea

21 august 2014

Azi n-a fost o zi stralucita pentru mine, e limpede. Si probabil ca ar fi fost una care ar fi disparut repede din memoria mea, de n-ar fi fost intamplarea de cand am plecat de la magazin sa-mi iau mancare.
La cateva ore dupa pranz, prinzand un moment de liniste la magazin, am lipit un afis pe geam cu "revin in 10 minute", am mentionat si intervalul orar si am lasat si numarul de telefon si m-am dus grabit sa-mi iau ceva de mancare, ca-mi ghioraiau matele. Am mers la acelasi impinge tava la care ma tot duc mereu unde, la fel ca la KFC, pe vremea aia ma asteptam sa primesc vreun premiu de fidelizare din clipa in clipa si, ajungand acolo, m-am zgait la mancaruri. Oferta nu era prea vasta. M-am hotarat sa cumpar o portie de mancare de conopida cu pui, la pachet. Am spus ce doresc, mi s-a pus o portie intr-o caserola din aia in care primesti de obicei friptura cu cartofi prajiti si ma uitam putin chioras, ca mancarea aia de conopida era al naibii de zemoasa si nu-mi inchipuiam cum voi ajunge cu ea la magazin fara sa vars toata zeama din ea. Si pusese cam un polonic de zeama din aia...
M-am indreptat spre casierie, cea care ma servise a spus pretul, iar don'soara de la casa de marcat, a carei singura sarcina, din ce am observat, era doar sa incaseze banii si sa dea rest, mi-a luat banii si mi-a dat restul de doi lei, dupa cat spusese femeia care ma servise, iar eu am ramas protapit acolo, asteptandu-mi portia care fusese pusa oleaca la incalzit. Dupa ce s-a incalzi, femeia care servea a scos-o din cuptorul cu microunde, a adus-o si a pus-o pe tejghea. Apoi a plecat sa-i serveasca pe altii. Mie mi s-a parut evident ca a lasat acolo caserola pentru ca domnisoara care imi luase banii sa o puna intr-o punguta, sa-mi dea niste tacamuri de plastic, pe care le cerusem si niste servetele, iar apoi eu sa-mi iau frumusel talpasita de acolo. Dar don'soara se uita la mine senina, dar cu mintea evident in alta parte si m-a intreabat:
- "Cat?"
- "Cat, ce?!"
- "Cat costa?"
- "Ce anume?!", am intrebat eu si mai mirat.
Si-a dat ochii peste cap si s-a dus cu un mers plictisit si strengaresc spre cea care ma servise si a intreabat-o cat are sa imi ia. Femeia aia, mirata ca si mine, a intreabat-o: 
- "Ce sa-i iei?".
Pulsul, m-am gandit eu.
- "Offff", si-a dat don'soara ochii peste cap si a batut din picior, ca nu se putea intelege cu nimeni. "Banii, cat trebuie sa plateasca?"
- "Pentru ce?"
- "Pentru ce-a cumparat!" 
- "Pai da' i-ai luat banii". 
- "Cum sa-i iau?". 
- "I-ai luat, ma. Nu i-ai dat tu rest doi lei?". 
- "Ba da". 
- "Pai si pentru ce i-ai dat restul ala?", a intreabat-o curioasa femeia. 
- "Aaaaaa", se lumineaza don'soara si revine la locul ei de la tejghea. 
Apoi m-a privit la fel de senina ca la inceput si mai ca nu m-a intreabat "acum ce mai vrei?". Dar a observat caserola alba pe tejghea si s-a lamurit singura ca asteptam sa mi-o aseze intr-o punga, sa-mi dea tacamurile si sa o sterg de acolo, ca eram lesinat de foame. Si odata dumirita, a apucat caserola de parca in ea ar fi fost o bucata mare de mamaliga, din aia zdravana, din faina macinata la moara in sat de-o tai cu ata, si a apleacat-o bine intr-o parte. Am strans buzele, inchipuindu-mi zemosenia din interior cum s-a imprastiat prin toata caserola si zarind surplusul cum a tasnit pe marginile caserolei pe tejghea si pe antebratul don'soarei. Ea a ramas cu mana blocata si s-a uitat la mine de parca eu as fi fost de vina, ca nu i-am spus ce e in caserola. Apoi a lasat caserola pe tejghea, a ridicat mana si a miroasit zeama de pe antebrat. Apoi a gustat cu limba si a spus: "conopida". Si s-a uitat la mine de parca ar fi asteptat felicitari ca a ghicit. Vazand ca n-are cu cine, a luat o punga, a pus in ea caserola pitrocita bine, manjita peste tot de zeama, a sters ce cursese pe tejghea, mi-a dat tacamaurile si m-a invitat sa-mi vad de drum, urandu-mi sa am pofta.

Am iesit si am pornit hotarat spre magazin. Mi-era si foame, ma gandeam si la posibilitatea sa fie cineva in fata magazinului care sa astepte, asa ca aveam mersul intins. Mergeam pe trotuar, la umbra si in fata mea, o alta domnita inainta cam la fel de hotarat ca si mine, ca m-am si gandit daca si ei i-o fi foame. Imbracata sumar, in niste colanti trei sferturi gri si foarte elastici si subtiri si un maieu alb cu diverse semne negre pe el, dar maieul ala era cam la fel de lung cat o bustiera, cu mentiunea ca era larg. In picioare avea tenesi gri cu floricele si sireturi albe. Un siret era deschis. Si ea mergea zorita in fata mea, eu la cativa metri in urma ei, fiecare cu treburile lui si am vazut un grup de vreo patru persoane care veneau din sens opus pe trotuar si m-am gandit ca o sa se aglomereze trotuarul si, ca sa nu-mi pierd elanul, am decis sa cobor de pe trotuar pe carosabil, pe linia de tramvai ca sa-mi urmez calea nestingherit. Am vazut ca si don'soara din fata avea aceeasi intentie. Si cum ma indreptam eu hotarat spre carosabil, m-am uitat pret de o secunda inapoi, fara sa ma opresc din mers, sa nu vina vreun tramvai si ghinionul a facut ca fix in secunda aia, fata care era in fata mea la mai putin de doi metri distanta si cu aproximativ aceeasi viteza de deplasare ca a mea, sa se opreasca brusc, pe loc si sa se aplece imediat sa-si lege siretul pe care-l observase deschis, dar s-a aplecat intr-un fel nemaivazut de mine, adica doar din mijloc, fara sa indoaie genunchii, ramanand cu fundul in sus la aceeasi distanta fata de sol ca atunci cand sedea in picioare. Si cum eu eram cu privirea in spate, dupa tramvai, nu am vazut-o ca s-a oprit si nici n-am intuit aceasta posibilitate, asa ca, urmandu-mi directia, m-am infipt cu... cu mijlocul meu si cu toata viteza mea de deplasare, fix in fundul domnisoarei. Avand ceva viteza, am impins-o pana pe linia de tramvai, ca o si vedeam cum s-a dus pana acolo pasind cu mainile si picioarele pe asfalt, in aceeasi pozitie nefireasca, iar eu si de surprindere si din cauza impactului, era cat pe ce sa ma prabusesc peste ea. In zbaterile mele de a-mi recapata echilibrul, mi-a zburat si punga din mana cu mancare cu tot. De fapt, i s-au rupt manerele subtiri. Faza asta a durat mai putin de doua secunde. Revenindu-mi si inca aproape calare pe domnita, m-am dat la o parte si mi-am cerut scuze, pregatit fiind insa sa ma apar de posete, umbrele, gheare si orice ar fi putut porni dinspre ea, spre mine. Vazand-o insa ca era mai mult nedumerita decat nervoasa, am ajutat-o sa se adune, continuand sa-mi cer scuze, explicandu-i ca ma uitam sa nu vina tramvaiul fix in clipa cand ea s-a oprit, fara de veste. A mormait un "mda...", dar a continuat sa se uite nedumerita la mine si in jur. Apoi s-a scuturat pe maini, si-a legat siretul si a plecat mai departe fara sa mai zica nimic, insa cu o viteza ceva mai scazuta.
Eu m-am dus spre caserola mea cu mancare. Era manjita toata de zeama aia, insa nu se deschisese. Am desfacut-o eu si am vazut ca inauntru mai ramasesera doar bucata de carne de pui si bucatile de conopida. Zeama disparuse cu totul. Punga era ferfenita si naclaita toata. Am sters cu servetelul cat am putut din caserola, am aruncat punga la gunoi si am plecat cu ea in mana, spre magazin. Painea n-am mai gasit-o. Nu stiu daca a zburat pe undeva pe unde n-am vazut-o eu, ori a uitat sa mi-o puna in punga don'soara de la impinge tava.
Mergand spre magazin, cand am trecut prin fata Bancii Transilvania, in spatele geamului de la intrare, am vazut-o pe femeia de la paza, in pozitie de drepti si cu mainile la spate, in uniforma ei de lucru, cum ma urmarea cu privirea, zambind sugubat.
Cand am ajuns la magazin, m-am bucurat ca nu era nimeni care sa astepte. Mi-era o foame!...

Niciun comentariu: