Suntem numai noi doi pe câmp: câinele şi cu mine. Zăpada, vântul şi pustiul iernii ne înconjoară.
Câinele şade în faţa mea şi se uită drept în ochii mei.
Şi eu îl privesc drept în ochi.
Parcă ar vrea să-mi spună ceva. Dar e mut, nu poate grăi, nu pricepe ce se petrece cu el, eu însă pricep.
Îmi dau seama că în clipa asta sufletul lui şi sufletul meu sunt cuprinse de unul şi acelaşi sentiment, că între noi doi nu există nicio deosebire. Suntem la fel: în fiecare din noi pâlpâie aceeaşi flacără tremurătoare.
Moartea se va năpusti asupra acestei flăcări, va fâlfâi aripile-i reci, uriaşe...
Şi totul se va sfârşi.
Cine va sta atunci să caute a cui e flacăra care a ars în fiecare din noi?
Nu! Nu un animal şi un om se uită unul la altul...
Sunt două perechi de ochi la fel aţintiţi unii spre alţii.
Şi în fiecare pereche, şi la animal şi la om - aceeaşi viaţă pâlpâie înspăimântată şi caută să se alăture una de cealaltă.
________________________________________________________________
Câinele din imagine nu mai e! Iar mie mi-au trebuit trei ani, de la momentul povestit şi până în prezent, ca să dau formă cuvintelor ce le aveam de spus...
2 comentarii:
... mi-a placut mult ce am citit!... trist, dar profund... parca mi-ai citit gandurile inca neasternute pe hartie... oricum, nu mi-ar fi iesit asa bine...
iti multumesc ca ai binevoit a-mi aduce la cunostinta cele trezite in tine de acest text mai vechi al meu.
ma bucur ca mai sunt citite si textele vechi.
in multe din ele am pus un strop mare din sufletul meu, si-mi pare rau ca nu le pot tine pe prima pagina...
dar cine cauta, gaseste :)
Trimiteți un comentariu