"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 2 noiembrie 2010

În bătaia vântului*

Un vis:
"Se făcea că mă aflam pe o stradă într-un mic orăşel, cam ca la mine acasă, toate casele îşi înşirau faţadele pe marginea străzii, doar că erau mai înalte decât le vezi de obicei. Treceam pe acolo şi era ca şi cum m-aş fi întors în sfârşit din nou acasă după multă, multă vreme; dar bucuria mi-a fost doar pe jumătate, pentru că ceva nu părea în regulă şi nu eram foarte sigur că nu mă aflam într-un loc străin de casă şi chiar de ţinutul natal. Câte-un colţ era întocmai cum trebuia să fie şi-l reucnosteam de îndată, însă multe case erau străine şi neobişnuite, şi nici podul către piaţă nu l-am mai găsit, ci în locul lui am trecut pe lângă o grădină şi o biserică necunoscute. Biserica noastră de acasă nu avusese turnuri, ci doar un ciot scurt, cu acoperiş de nevoie, pentru că la vremea ei nu socotiseră bine construcţia şi n-au mai putut termina turnul.
Aşa era şi cu oamenii. Unii, pe care îi zăream de departe, îmi erau foarte bine cunoscuţi, le ştiam numele şi îmi stăteau deja pe limbă, pentru a-i striga pe ele. Însă unii intrau mai înainte într-o casă sau pe o străduţă lăturalnică şi dispăreau, iar când unul se apropia şi trecea pe lângă mine, se transforma şi devenea străin; dar după ce trecea şi se îndepărta, aveam senzaţia, uitându-mă după el, că totuşi e cunoscut şi că trebuie să-l ştiu. Am văzut şi câteva femei stând împreună în faţa unui magazin şi una din ele îmi păru că e chiar mătuşa mea decedată; dar cum mă îndrept către ele, iarăşi nu le mai cunosc şi mai aud şi că vorbesc un grai cu totul străin pe care mai-mai că nu-l pricep.
În cele din urmă am gândit: Ţ de-aş ieşi odată din oraşul ăsta, el e şi totuşi nu e el”. Însă tot timpul mă indrpetam repede către o casă ştiută sau întâmpinam câte o figură cunoscută şi toţi mă luau drept un smintit. Cu toate astea nu deveneam furios şi morocănos, ci mă cuprindea doar tristeţea şi teama; vroiam să spun o rugăciune şi mă reculegeam din toată fiinţa, însă nu-mi veneau în minte decât expresii inutile şi stupide – de pildă „stimate domn” şi „în atari condiţii” – şi pe astea le tot repetam, zăpăcit şi întristat.
Mi s-a părut că totul dura deja de câteva ceasuri, până când m-am simţit înfierbântat şi ostenit, împleticindu-mă tot timpul mai departe, fără voinţă. Era deja seară şi mi-am propus să-l întreb pe primul om care îmi ieşea în cale care-i drumul către han sau către ieşirea din oraş, dar nu mă puteam adresa nimănui, toţi treceau pe lângă mine de parcă nici n-aş fi existat. În curând, îmi venea să plâng de osteneală şi deznădejde.
Dar dintr-odată am trecut din nou după un colţ şi am văzut în faţa mea vechea noastră stradă, niţel cam remodelată şi împodobită, ce-i drept, dar asta nu mă deranja acum. Am pornit pe ea şi am recunoscut limpede casă după casă, în ciuda atmosferei de visare, şi în cele din urmă vechea noastră casă părintească. Era, de asemenea, nenatural de înaltă, în rest însă aproape la fel ca şi în vremurile de demult, şi bucuria şi emoţia mi-au trecut ca un fior pe şira spinării.
La poartă stătea însă prima mea dragoste. Doar că părea niţel mai mare şi mai altfel decât altădată, dar nu făcuse decât să devină şi mai frumoasă. Apropiindu-mă am băgat chiar de seamă că frumuseţea ei era un lucru minunat şi părea de-a dreptul îngerească, dar acum am observat şi că era de un blond deschis şi nu brunetă cum o ştiam eu, şi totuşi ea era, din cap până-n picioare, chiar şi aşa transfigurată.
Am strigat-o pe nume şi mi-am scos pălăria, pentru că fata arăta atât de bine, încât nu ştiam dacă avea să mă mai recunoască.
S-a întors cu totul şi m-a privit în ochi. Dar după cum m-a privit, a trebuit să mă minunez şi să-mi fie ruşine, pentru că nu era deloc cea drept care o luasem, ci era a doua dragoste a mea, cu care umblasem multă vreme. Am strigat-o pe nume, aşadar, intainzandui-i mâna.
M-a privit şi am fost străfulgerat până în inimă, de parcă te-ar privi Dumnezeu, nu cu severitate şi trufie, ci foarte liniştit şi clar, dar atât de spiritual şi de superior încât m-am simţit ca un câine. Şi ea, privindu-mă, a devenit gravă şi tristă, apoi a clătinat din cap ca la o întrebare indiscretă, nu mi-a luat nici mâna, ci a intrat înapoi în casă şi a tras încet uşa în urma ei. Am mai auzit broasca închizându-se.
Atunci m-am întors şi am plecat; cu toate că abia de mai puteam întrezări ceva datorită lacrimilor şi suferinţei, era totuşi ciudat cum de oraşul se preschimbase din nou. Fiecare stradă şi fiecare casă şi toate arătau ca şi mai înainte, iar iluzia dispăruse cu totul. Faţadele nu mai erau atât de înalte şi aveau vechile lor culori, oamenii erau ei înşişi, într-adevăr, şi mă priveau bucuroşi şi miraţi când mă recunoşteau, unii chiar mă strigau pe nume. Dar eu nu puteam răspunde şi nici nu mă puteam opri. În schimb, goneam cu toată forţa pe binecunoscutul drum peste pod şi afară din oraş şi vedeam totul doar prin ochii umezi de părere de rău. Nu ştiam de ce, mi se părea doar că pentru mine totul e pierdut şi că trebuie să fug, ruşinat.
Abia când am ajuns afară din oraş, sub plopi, şi m-am oprit niţel, mi-am adus aminte că fusesem acasă, în faţa casei noastre şi că nu trimisesem nici un gând tatei şi mamei, fraţilor şi prietenilor şi tuturor. Sufletul îmi era tulburat, frământat şi ruşinat ca niciodată până atunci. Dar nu mă puteam întoarce pentru a face totul să fie bine, pentru că visul se termina şi aici mă trezeam." ...

Într-adevăr, m-am trezit, şi nu mai e nici o cale să mă întorc în trecut şi să fac totul să fi fost bine. Dar pot să mă întorc (nu în timp), pur şi simplu, şi să încerc acum să mai îndrept câte ceva din tot ceea ce a fost şi poate încă mai este strâmb. Să fac să fie bine.
Un drum ce merge doar înainte şi care nu îţi oferă niciun motiv să te întorci (că ai uitat ceva, că vrei să mai revezi ceva ce ţi-a plăcut, că vrei să alegi un alt drum la intersecţia anterioară sau doar pentru a repara ceva ce iţi aminteşti că în trecerea ta ai stricat, ori pentru a saluta un om pe lângă care ai trecut uitând să o faci...), înseamnă că e o iluzie, adică un drum care nu duce nicăieri şi care te poartă pe niciunde.

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celalat, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi niciunul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.


Acum, afară nu bate deloc vântul. Nici măcar nu adie. Doar soarele străluceşte. Dar bate sus, pe munte. Ştiu eu sigur. Acolo sus, pe crestele încă pătate cu zăpadă. Şi l-am auzit bătând, printre vise, şi în noaptea ce tocmai a trecut.

_____________________________________________

Cuvintele scrise cu font italic şi verde reprezintă fragmente din Knulp, de Hermann Hesse.
Fotografia este realizată de Marius Florea în timp ce urcam vârful Iezerul Mare, în aprilie 2010.
* - am repostat acest text cu o singură completare (melodia din final) şi oarecum în ciuda celor care mi-au mărturisit la prima postare (6.06.2010) că n-au priceput care e legătura dintre fotografia de început şi restul textului. :)

4 comentarii:

Kaas spunea...

citind postul mi s-a facut dor de scrierile lui Hermann Hesse. :)

Claudiu Crăciun spunea...

Ma bucur.

PS: si mie "mi se face dor" de unii autori, cateodata ;).

Anonim spunea...

Salut, as fi interesat de o colaborare cu blogul tau. Contacteaza-ma la admin@motruinfo.ro

Cristina Andrieş spunea...

Heh. Si asta. http://www.youtube.com/watch?v=8gS6ORYQF-c