"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

miercuri, 21 aprilie 2010

CASTELE DE NISIP (aşa e viaţa noastră!)

Am stat mult pe gânduri cum să încep. Închipuirile roiesc în legea lor şi fiecare gând începe cu o seacă înşiruire de cuvinte - „sunt momente”... Dar ducă-se pe pustii, numai momente nu sunt. E o întreagă avalanşă de evenimente în care mă pierd, mă rătăcesc printre cei vii şi uit parcă din proprie iniţiativă ceea ce deja am învăţat. Ştiu deja cum arată acest drum, ştiu că nu mă aşteaptă nimic la capătul sau, sunt conştient de faptul că orice aş încerca nu va avea nici o finalitate şi totuşi trăiesc clipa în speranţa unei minuni pe mai târziu.
Mă închid singur în temniţe de nedărâmat, mă pierd în clipe efemere lipsite de orice formă de finalitate şi totuşi le trăiesc ca pe cele mai frumoase de până acum.
Cum de încă mai pot sta lângă oameni ce n-au puterea să fie sinceri nici cu ei înşişi?
Cu ochii închişi mă privesc, mă uit în mine şi tot ce găsesc e un mare pustiu. La intrare sunt gratii groase, noi-nouţe, menite să mă protejeze de ceea ce îmi imaginez că poate ajunge la mine, dar cu stupoare descopăr că demonii de care mă feresc sunt deja acolo, înăuntru, închişi alături de amintiri triste. Ştiu că adevărul nu poate exista fără un strop de minciună şi că până şi în răutate se află un dram de omenie. La fel, ştiu că alături de îngeri sălăşluiesc în mine şi demoni, dar nu asta mă întristează, ci faptul că demonii din jurul meu au uitat că au în ei şi îngeri.

De ce nu mai am curajul să plâng cu lacrimi adevărate, de ce nu mai pot ţipa ca un copil? Vise am multe, dar parcă viaţa ţine morţiş să mă înveţe să nu mai cred în ele. Sau doar înţeleg eu greşit? Cam tot ce fac e haotic, lipsit de substrat şi fără o bază concretă.

Lăsăm de azi pe mâine, plănuim azi ceva pentru luna viitoare, pentru anul următor, de parcă cineva ne-ar putea garanta că vom mai prinde acele zile şi ajungem ca la sfârşitul vieţii să fi văzut doar o fracţiune din tot ce ne-a stat la picioare. Prea rar ajungem să ne punem întrebări, să analizăm o situaţie, să suflăm praful subţire ce s-a depus peste toate şi care ascunde adevărata natură a lucrurilor.
Am ajuns să alergăm contra-cronometru prin viaţă crezând că timpul trece, fără să realizăm că noi suntem cei care trecem prin timp şi că am putea să ne alegem şi să ne modelăm această trecere. Ne făurim propriile iluzii sau, mai rău, sfârşim prin a împrumuta iluziile altora.
Ignoranţa nu aduce nici ce amai mică urmă de fericire. Treci oare mai uşor prin zile dacă le ignori, iubeşti oare dacă ignori iubirea, trăieşti într-adevăr dacă ignori viaţa? Ai prieteni, sau familie, ori eşti iubit sau apreciat dacă ignori oamenii? Suntem tot timpul tentaţi să alegem calea cea mai uşoară dar oare ce vom găsi pe un asemenea drum? Florile cele mai rare se găsesc la capătul unui drum lung, greu şi primejdios, însă buruienile se găsesc pe marginea oricărui drum.
Suntem singurii responsabili pentru deciziile noastre şi astfel pentru ceea ce devenim. Felul în care ne trăim viaţa este doar un efect. Cauza o reprezintă felul nostru de a fi şi implicit alegerile noastre. Dar noi ignorăm adevărul şi ne minţim că nu am avut de ales, că am fost forţaţi de împrejurări, că nu puteam face altfel deşi ne-am fi dorit şi tot aşa. Scuze putem găsi oricâte, dar ceea ce rămâne sunt acţiunile, faptele, care vorbesc despre noi mai mult decât orice.
În filmul „Parfum de femeie”, personajul lui Al Pacino, colonelul în rezervă Frank Slade spunea: „Mereu am ştiut care este calea cea dreaptă, dar n-am ales-o niciodată! De ce? Pentru că era al naibii de grea.”
Însă cum am putea spera că vom întâlni oameni puternici, frumoasi, deosebiţi dacă noi alegem o cale anostă?
Ne-am pierdut abilitatea şi răbdarea de a clădi o fundaţie solidă în ceea ce vrem să facem şi dorim să construim direct camerele casei. Iar atunci când ceea ce am construit în fugă se prăbuşeşte ne înfuriem şi nu înţelegem de ce ni se întâmplă mereu asemenea nenorociri. Şi ne compătimim singuri spunând că n-am avut noroc în viaţă, deşi ştim că am fi putut să ne alegem singuri norocul, să ni-l contruim. Dar ar fi fost al naibii de greu!
Unii oameni învaţă din greşelile altora, alţii din propriile lor greşeli, însă majoritatea nu învaţă din nimic. Continuă să construiască castele de nisip şi nu înţeleg de ce nu rezistă.

Se spune că îţi dai seama că ai început să îmbătrâneşti atunci când prietenii încep să moară.
Dar ce înseamnă atunci când te crezi încă tânăr, iar persoana cu care în urmă cu câteva zile se plănuiau diverse întâlniri pe săptămâna următoare, afli subit că doar ce... a murit? Pur şi simplu! Fără măcar să fi ştiut că are vreo boală?

E atât de incertă ziua de mâine, pentru noi toţi.
Lăsaţi planurile pentru ziua de maine sau pentru la anul şi ocupaţi-vă cât mai mult de ziua de azi. Nu lăsaţi nici o secundă să se scurgă fără a fi conştineţi de ea. Sau, ce ştiu eu? Faceţi cum doriţi!

5 comentarii:

Ovidiu spunea...

Cine spune care-i „calea dreaptă”? Biserica?, Morala?, Părinţii? Bunul simţ? Societatea? Acestea sunt iluziile de care spuneai - construite ori împrumutate. Şi e bine ca atâta timp cât sunt iluzii, măcar să ne aparţină (am sesizat neconcordanţa!). Şi atunci nu vom mai avea a ne plânge că e grea calea. E calea noastră şi asta e!
Tot astfel şi în cazul fundaţiilor. Atata timp cât sunt turnate de altcineva, să nu ne mire că nu durează. Poate sunt fragile şi cele construite de noi dar măcar acelea ne aparţin! Nu ne fac mai bine ancoraţi ci poate doar mai responsabili pentru casa care o aşezăm deasupra!

Cristina Andrieş spunea...

Aş vrea să am un ceas analogic pe care să scrie ACUM şi să clipească încontinuu.

Claudiu Crăciun spunea...

@ ovidiu: n-a trecut asa mult timp de cand spuneai urmatoarele: "eram în posesia adevărului şi nu am fost în stare să îl aplic."
Toate dezamagirile interioare sunt determinate de alegeri care contravin lucrurilor in care credem - cu alte cuvinte, desi stiam cum ar fi fost mai bine, n-am facut asa din diverse motive.
Biserica, Morala, Parintii, etc., tot ce ai enumerat tu, intr-adevar sunt iluzii imprumutate. Dar "calea cea dreapta" o stim mereu, este aceea pe care de obicei o ocolim si alegem "varinate de mijloc", mai usoare pentru noi, cu repercursiuni mai usoare din partea celorlati asupra noastra.

Sa vorbim strict despre renuntare. Ai 19 ani, nu stii exact ce vrei, alegi o facultate si in anul 3 observi ca nu mai ai nici o legatura cu ea. Parintii si toti iti vor zice: “Termin-o, macar obtii hartia! Altfel sunt 3 ani pierduti plus o gramada de bani.” Calea cea dreapta ar fi sa iti urmezi crezurile tale, principiile si sa refuzi sa mai pierzi vremea pt ceva care nu-ti place, care nu te reprezinta. O stii. Ratiunea ti-o spune, simturile, totul... Dar cati fac asa? Cati au curajul sa-si infrunte parintii, sa-si ia viata in propriile maini la varsta aceea si sa aleaga calea in care ei cred? Pentru ca asta e calea cea dreapta, pentru tine: cea in care tu crezi, ceea ce "simti" ca ar fi potrivit pt tine. Si totusi, din diverse motive, uneori din altruism (si sunt sigur ca intelegi la ce ma refer) alegem o cale mai usoara, care va genera furtuni cat mai mici. Calculul matematic - decat sa sufere 2,3,6, etc., mai bine sa sufere unul. Acum, in functie de ce fel de om esti, calea cea dreapta pentru tine va fi fie sa suferi tu, alegand constient acest lucru, in loc sa sufere altii, mai multi, care conteaza pentru tine iar tu sa fii ok, fie sa te gandesti la tine, sa alegi sa nu suferi tu, iar restul sa inteleaga ca propria lor suferinta este tot un efect al unor alegeri...
Dar adevarul e ca fiecare stie care este calea cea dreapta: "traieste-ti viata astfel incat sa nu faci pe nimeni sa sufere">

Sau, alt exemplu. Eu nu-mi doresc sa particip la aceasta inmormantare. Dar sunt oamenii din familia celui decedat care conteaza pentru mine si care n-ar intelege absenta mea la aceasta inmormantare. Ar interpreta-o cu siguranta gresit. Si din acest motiv, ma voi duce.
Marturisesc insa ca in acest caz nu stiu exact care ar fi "calea cea dreapta". Sa nu ma duc ar insemna sa ma gandesc doar la mine, sa ma duc ar insemna sa ma gandesc la oameni care conteaza pentru mine si carora nu doresc sa le pricinuiesc si alte suparari.

Si astfel revenim la vechea intrebare: "Ce conteaza mai mult: persoana mea sau a altuia, ce vreau sa fiu, Iisus sau Budha?"

Iar in ceea ce priveste lucrurile construite de noi, este vorba despre viteza, graba, greseala si incapacitatea de a invata, de a intelege... gresim mereu grabindu-ne si totusi ceea ce reincepem sa contruim tot in graba facem! Nu invatam nimic din greselile anterioare. Ori un astfel de constructor, cati bani ar valora?

@ Cristina: ar fi bine sa si bipaie. Dar in ambele cazuri, ne-am obisnui cu ele si cat de curand nu le-am mai da importanta. Am ramane doar noi cu noi insine, asa cum suntem si cum ne stim, zi de zi.

"La vremuri noi, oameni noi", era o vorba veche care cre dca se referea la schimbarile politice din diverse state.
In ceea ce priveste schimbarile din tara noastra, putem spune "La vremuri noi, tot noi."
Cat despre schimbarile din viata noastra, eu n-am de zis decat atat: "Noi tot noi ramanem!"

Catalin spunea...

Cred ca trebuie sa invatam sa privim fiecare buruiana ca pe o floare caci este o floare o data in viata, asa cum fiecare floare a fost sau va fi o buruiana. Privim si catalogam totul in bine si rau ca asa s-a mostenit pacatul dar cum sunt toate in esenta? Cum e drumul? (caci e unul singur, cel pe care am apucat si din care nu putem niciodata vedea dupa primul colt), asta ne intrebam cu totii.
Suntem totusi dualisti si avem doua moduri de a trata viata: sa ne paltim datoriile direct, pe moment si limpede sau sa le strangem pe toate intr-un cont in inima, dar cine si-a platit toate datoriile si cine a ramas cu datorii neplatite?
viata le implineste pe toate.

Claudiu Crăciun spunea...

Ce ciudat! Abia acum observ ca ultimele 3 posturi sunt, intr-un fel sau altul, despre morti (oameni sau fiinte dragi).
Aprilie a fost o luna a doliului!

@ catalin: ai dreptate - Viata le implineste pe toate si fiecare "buruiana" este de fapt o floare. Am incercat sa transmit altceva prin acea metafora si, desi e posibil sa nu-mi fi ales tocmai cele mai potrivite cuvinte, sunt sigura ca s-a inteles si ce vroiam eu sa spun.